Cei condamnaţi pentru corupţie scapă de pedeapsă, FĂRĂ recuperarea prejudiciului !!

Zornaitoarea condamnare a corupţilor, cu care se tot lauda dna Laura C.Kovesi, a luat mai ales fatza diplomatilor direct implicati in afaceri dubioase in Romania. Si in capul listei il punem chiar pe fostul ambasador american Gitenstein !!  Nenorocia este ca fără recuperarea banilor furaţi, nu e nicio scofală. Dimpotrivă, implicatii in infractiuni, sunt coboriti …temporar la „beciul domenesc”, ca într-o „adventure must do”, culmea, tot pe cheltuiala contribuabililor. Adică, a acelorași amărâţi pe care i-au furat până mai ieri… pentru faptul ca  statul român cheltuie lunar, cu întreţinerea fiecărui deţinut, 2.500 de lei. Ȋn plus, cei care reclamă la CEDO înghesuiala din celule sau nerespectarea orarului de apă caldă, primesc bonus… despăgubiri de mii de euro. Bani care sunt luaţi din buzunarele acelorași amărâţi furaţi.
Ce dau corupţii la schimb?!
Cel mai adesea, dau cu flit… Iar apoi folosesc din plin si beneficiază de eliberare condiţionată,tot fără să înapoieze banii furaţi. Şi se bucură,scapati de”prison” de toate averile dosite pe numele altora. Mai nou Curtea Constitutionala a „stabilit” ca aceasta confiscarea extinsă nu se aplică în cazul averilor dobândite anterior datei de 17 aprilie 2012, dată la care legea a intrat în vigoare…

Un caz celebru care va ramane in istoriea infractionalitatii romanesti: la 17 octombrie 2014, fostul director general al CFR fusese condamnat la numai 4 ani si 6 luni de închisoare, pentru o ditamai fraudă de 2,7 milioane de euro. N-a mai fost recuperat niciun cent din prejudiciu. Iar Necolaiciuc a fost pus în libertate după executarea a doar 9 luni din pedeapsă. Dar pentru „cercetarea” lui si readucerea in tara – s-au cheltuit aproape o jumatate milion dolari !

S-au împlinit trei ani de la referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Prilej de evocare a momentului de către actorii principali și, ca de obicei în astfel de situații, de dezvăluire a unor aspecte inedite.
Crin Antonescu, într-un interviu pentru Gândul, afirmă că în vara lui 2012 ”oameni importanţi din instituţii interne şi internaţionale i-au sugerat premierului Victor Ponta să încheie un parteneriat în afara USL pentru a se menţine la putere”. De asemenea, fostul co-președinte al USL apreciază că „puterea tot mai mare a serviciilor secrete se poate transforma într-o ”situaţie periculoasă”.
De la altă tribună, ce-i ține microfoanele deschise 24 din 24, Traian Băsescu și-a amintit că mandatul emisarului american Philip Gordon, care l-a vizitat la sediul de campanie imediat după referendumul din 2012, a fost „să-mi transmită că am tot suportul Statelor Unite”. „Nu știu ce le-a spus celorlalți dar știu că nu a umblat cu limbaj dublu. Asta cu certitudine”.
Așadar și celorlalți, printre care șefii serviciilor secrete românești, judecătorii CCR, Administrația Americană le-a transmis în clar că SUA îl sprijină total și necondiționat pe Traian Băsescu. Nu sună un astfel de mesaj ca un ordin pe unitate: „nu ne interesează cum, dar țineți-l la putere pe Băsescu”?
Când Gordon a acreditat, printr-o declarație publică, enorma minciună macovistă că peste 1.5 milioane de voturi ar fi fost fraudate la acest referendum, a adăugat, practic, ordinului imperativ de salvare a lui Băsescu, dezlegarea și garanțiile de impunitate necesare executanților pentru folosirea oricăror mijloace în vederea atingerii acestui scop.
Căci o astfel de misiune, de oricine ar fi fost ea ordonată, de Washington, de Berlin ori de Bruxelles, trebuia dusă la îndeplinire de forțele executive ale țării de destinație. Care forțe, când se pune problema asumării responsabilității acțiunilor lor (mai ales dacă acestea se anunță a fi la limita legalității), simt nevoia unei acoperiri totale.
Când Crin Antonescu se referă la ”oameni importanţi din instituţii interne şi internaţionale” putem deduce singuri cam cine ar fi aceștia. „Internaționalii” sunt cei care transmit ordinele iar „internii” cei care le execută.
Și acum să înțelegem cadrul formal ce face posibilă manifestarea aproape discreționară a unei voințe străine în politica și afacerile interne ale României.
România, în momentul de față, este sub incidența a 3 tratate majore:
– Tratatul de la Lisabona, care reprezintă, practic, fundamentul legitimității democratice a UE;
– Tratatul Atlanticului de Nord, asumat odată cu aderarea României la NATO;
– Parteneriatul Strategic cu SUA, care stabileşte pilonii relaţiei România – SUA: dialog politic, securitate, economie, contacte interumane, ştiinţă şi tehnologie, cercetare, educaţie, cultură.
Dintre acestea, primele două se referă la structuri cu organe multinaționale de decizie. Care, prin natura funcționării lor, sunt mult mai transparente și mai puțin expuse influențelor unor voințe unice cu tendințe discreționare.
Al treilea tratat însă, funcționează ca frăția elefantului cu mușuroiul de furnici. SUA își anunță pretențiile prin pasul greu al câte unui mărunt emisar, cu pieptul bombat, iar mușuroiul românesc începe să trepideze obedient, în vederea îndeplinirii întocmai și la timp a rolului ce i-a fost stabilit, de multe ori fără a fi măcar consultat.
Atât de mare preț pun americanii pe părerea și voința României în relația bilaterală, încât de aproape 3 ani nu și-au desemnat un ambasador la București.
Să ne reamintim două acțiuni profund antidemocratice ale SUA desfășurate în România ultimilor ani, cu sprijinul unor instituții românești, populate de români:
– Susținerea prin minciună și fraudă a regimului antinațional Traian Băsescu, ce a culminat cu deturnarea referendumului din 2012, și
– Transformarea binomului SRI – DNA într-o armă de poliție politică, prin intermediul căreia să manipuleze politica internă a țării, să deturneze voința populară și să distrugă șansele de renaștere a unei economii românești cu investitori autohtoni.
Sub pretextul unei necesare și dorite lupte anticorupție, binomul îndepărtează oameni politici și industriași incomozi, în vreme ce infractori de anvergură infinit mai mare (Traian Băsescu, Sorin Blejnar, Adriean Videanu, Ioan Oltean, Vasile Blaga) sunt protejați sau chiar pregătiți pentru reciclare.
Ce unelte din interior fac posibilă întreagă această „curățenie” unidirecționată și vădit tendențioasă?
– Vârfurile operaționale ale SRI precum și infiltrații lor în parchete, justiție, presă;
– Șefii DNA, CSM, ÎCCJ, CCR.
Scuza lor? Parteneriatul cu SUA (care ne garantează securitatea teritorială), Parteneriatul cu SUA ( care prevede combaterea corupției), pe scurt: Parteneriatul cu SUA (care reprezintă interesul național).
În aceste condiții pun și eu o întrebare de prost: dar de americani ne mai apără cineva?
Dacă aceștia, să zicem, din interese egoiste, din reorientări geo-strategice sau, pur și simplu, din dispreț, vor dori să nu mai producem ci doar să importăm, vor urmări să nu mai stăm pe picioarele noastre ci să le devenim vasali, buni la munca de jos, la războaie singeroase, la operațiuni murdare, dacă, dacă, dacă…
Mai e cineva vigilent față de astfel de pericole? Mai putem spera într-o protecție instituțională?
Are domnul general Coldea o direcție în subordine care să se ocupe de cei care nesocotesc voința populară și subminează suveranitatea și independența României? Fie aceștia chiar și reprezentanți ai SUA? Sau domnul Coldea, doamna Kovesi, domnul Zegrean, doamna Stanciu îi reprezintă, acolo unde funcționează, mai mult pe americani decât pe români?
Poate se așteaptă o astfel de atitudine patriotică de la Mihai Răzvan Ungureanu, detestat aproape ca Băsescu de popor și politicieni dar îndrăgit peste măsură de Tel Aviv, de Budapesta, de Washington.
Totul pare posibil în această periferie de Balcani.
Unii cred că în numele Parteneriatului Strategic cu SUA le este permis orice, inclusiv să facă rău propriului popor. Căci asta s-a întâmplat și când au fost furate prezidențialele din 2009, și când a fost deturnat referendumul din 2012 și când, de dragul FMI, s-au tăiat salariile bugetarilor cu 25%, și când, de dragul lui Băsescu și a camarilei lui, s-a permis devalizarea bugetului de stat prin ingineriile de la ANRP. Și asta se întâmplă și acum, când Băsescu zburdă liber și face declarații iresponsabile în vreme ce Ponta trebuie dat jos cu orice preț, chiar și prin instrumentarea unui dosar aberant.
Îi avertizez pe acești români puternici ai zilei care, turmentați de forța descoperită brusc în buricele degetelor, și-au pierdut luciditatea, că rostul lor în funcțiile pe care vremelnic le dețin este dat în primul rând de fidelitatea față de propriul popor și de propria țară, iar nu de aliați conjuncturali care azi sunt și mâine, poate, ne vor întoarce spatele.
Fâșia graniței dintre parteneriatul strategic cu SUA și trădarea națională nu e mai groasă, în această perioadă tulbure a istoriei, decât o foiță de ceapă.
Nu încercați să instaurați in România un echivalent al unui regim de ocupație. Nu încercați să înlocuiți frumoasele aspirații republicane „libertate, egalitate, fraternitate” cu surogatele unui trădător de neam „muncă, familie, patrie”. Nu vă credeți nici nemuritori, nici infailibili, nici mai deștepți decât istoria.
Credeți-vă și fiți români! Și incrustați-vă undeva, pe cristalul oglinzii în care vă priviți în fiecare dimineață, că nu există păcat mai greu decât trădarea de țară.
Pe acest teritoriu, numit incă România, turcii au venit și au plecat, rușii au venit și au plecat, americanii au venit și vor pleca și ei.
Doar românii au fost, sunt și rămân. Mai se cărăbănesc și dintre ei unii, de lehamite, dar cu gândul și cu speranța de a se întoarce.
La ei trebuie să vă gândiți dacă sunteți, cu adevărat, ceea ce pretindeți.
http://www.conteledesaintgermain.ro/foita-de-ceapa-a-granitei-dintre-parteneriatul-strategic-si-tradarea-nationala/2015

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.
Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea.
Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa.
Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere.
Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge.
Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit.
Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine!
Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi.
Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie.
Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. 
Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi.
La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă: „Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C, îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.”
Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil: e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic.
Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său. Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie. Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce este vorba într-un text. Și așa mai departe.
O stradă poartă acum numele său. (Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea: ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.)
Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni: „Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu’, îi place femeili!”
Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam: „Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” „Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură – la profesorii exigenți copiază temele de la colegi – și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
Un profesor de civilizație britanică, de la Colegiul Lazăr, i-a spus fiicei mele că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit „Să ucizi o pasăre cântătoare”!
La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură.
Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau.
Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că sunt cititul și trăirea sunt lucruri distincte.
De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. „Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?”
Pe an ce trece, sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor.
Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi și mulți alții.
În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată – avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție – și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski.
M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu – Botează-mă cu pământ!- și de Marcel Constantin Runcanu – Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. (Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene – eșecul e al nostru, reușita e a lor! – și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca.
Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? „Păi, dom’ profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ.
Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu: de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examene și prin elevii lor, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore – nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii.
De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica?
Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman! Sunt obligați să explice un titlu – insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații – pe treizeci de rânduri! Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată: ce calificare au băieții ăia care elaborează probele de examen?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură: românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Un articol de profesor Şerban Tomşa, unul dintre cei mai importanţi romancieri români de azi