“Uniunea Europeana urma sa fie autostrada noastra catre succesul ca natiune. Numai ca noi nu suntem obisnuiti cu autostrazile”, spune proaspat anuntatul pretendent social-democrat la presedintia Romaniei, Adrian Nastase, intr-un jurnal.
Parca-mi pica naspa remarca si nu ma pot abtine sa nu-i raspund ca, intr-adevar nu suntem obisnuiti cu autostrazile, ca nici dupa ocolitori nu ne dam in vant prin partile Brasovului, dar ne topim dupa giratii. Deh, daca edililor nostri le place invarteala! Si ne-am mai obisnuit cu termopanele si matusa. Subiectele astea sunt deja uzate, numai bune de pus la cosul de gunoi. Ca orice lucru nefolosit vreme indelungata, si-au pierdut valoarea, de utilitate n-are sens sa vorbim, stim toti cat s-a aburit DNA sa scoata la iveala alarma montata gratuit si buclucasa mita rotobasculanta, cu tampalrie de aluminiu.
Au curs tone de cerneala si s-au uzat tastaturile de cat s-a vorbit despre Tamara si termopane. Faptul ca Nastase a declarat de zor, a fost hartuit, audiat, fara vreo finalitate si pentru o acuzatie de tot rasul, ca ar fi fost mituit cu ferestre, i-a adus notorietate. Deja dosarele sale sunt de natura sa-i sporeasca popularitatea, iar orice descindere la un organ de ancheta il victimizeaza si-l face simpatic. Deja cand auzim de termopane zambim si ne vine sa spunem “fugi dom’ne de-aici, daca facea ceva rau il aresta. Concluzia poate fi ca Adrian Nastase n-a facut nimic rau ori ca el n-a facut nimic mai rau decat cei care au ordonat casapirea sa, ori Justitia n-a facut nimic.
Este de asteptat ca alegerile sa-l gaseasca pe Nastase in postura de puisor dulce si persecutat, de erou national, de om caruia i s-a furat un mandat, un om caruia putin i-a lipsit sa i se puna impozit pe oua, caruia I s-au fabricat dosare, inlaturat nemilos de la conducerea PSD de Prostanac.
Cum Basescu e in picaj e de asteptat ca bietul nostru popor sa aiba iar de ales intre aceeasi doi comunisti si sa-l prefere pe cel cu ouale nenumarate. Daca-l votam poate ne spune cate are!

Bianca Sorescu

Statisticile politiei arata ca, in ultima vreme, s-au inmultit furturile din locuinte in mod alarmant. Se inregistreaza tot mai multe reclamatii, politistii facand cu greu fata acestora.
Ce este de remarcat e faptul ca hotii actioneaza tot mai indraznet, in toiul zilei, speculand orice moment propice.
Astfel, hotii urmaresc obiceiurile celor pe care ii cred mai instariti si abia dupa aceea actioneaza la momentul potrivit. Ei studiaza terenul, persoanele – orele cand pleaca si cand vin – felul cum sunt imbracati si ce au pe degete damele, daca au masina si ce marca, in general modul de viata al acestora, lund, de multe ori, informatii si de la vecini, sub diferite motive.
Dupa care actioneaza, in plina zi si in plina cunostinta de cauza, se poate spune, folosind, in scopul deschiderii usii de la intrare, asa-zisele “pontoarce”, un fel de chei universale, sau chiar fortand broastele Yale.
Hotii nu se dau in laturi nici sa intre pe geamuri si gemulete gasite, mai ales acuma, vara, deschise, luand de unde intra tot ce este mai de valoare si mai usor de transportat, cum ar fi electronice, electrocasnice, bijuterii si bani.Pentru prevenirea acestor acte Politia Brasov recomanda:
“Nu lasati ferestrele deschise atunci cand plecati de acasa. Tineti in permanenta usile de acces incuiate si asigurati-le cu incuietori suplimentare. Interziceti persoanelor straine accesul in locuinta, indiferent de motivul invocat. Stabiliti cu vecinii un sistem de suprveghere a locuintei, atunci cand lipsiti mai mult de la domiciliu. Nu lasati bilete in usi sau porti, care sa indice hotilor ca nu este nimeni acasa. Anuntati cea mai apropiata unitate de politie sau la 112 cand in imobil sau in curtea vecinului sesizati prezenta unor persoane suspecte.”
Sfaturi pe care este bine sa le urmam cu totii, caci “a preveni este mai usor decat a vindeca”, in cazul de fata, de a prinde hotii si a recupera bunurile furate.

Dan Bota

Week-endul trecut am facut un drum pana la mare, ca sa ma intorc duminica noaptea. O aventura inghesuita rau intre doua file de calendar, care te lasa cu o senzatie de neterminat, ca o ejaculare precoce. Genul de nebunie scurta, declansata de amintirea olfactiva a Vamii Vechi, in care mirosul de alge in putrefactie pe care nu le strange nimeni pe plaja de nudisti isi disputa drumul spre nari cu aromele grele de la terasa Mitocanu’ sau mai fine de la Bibi. Vamaiotii stiu despre ce vorbesc. Despre ei si despre Vama, in ipostaza ei de statiune-rana a sfarsitului de litoral romanesc, poate altadata.
Acum, doar ceva remarci despre drum. Daca vreti sa ajungeti la mare sau macar la Bucuresti, nu evitati Ploiestiul. Mergeti de-a dreptul pe bulevardele din oras, care au bunul simt sa fi late si usor de parcurs. Faceti cea mai proasta afacere incercand sa scapati pe centura. Bineinteles, se lucreaza, dar tu n-ai cum sa sti asta decat cand e prea tarziu sa te mai intorci. Pierzi timp pretios si te enervezi inutil.
Singura parte buna e ca ai deja antrenamentul facut cand ajungi la Bucuresti. Unde partea cu bulevardele late si carosabile nu mai e valabila. Si unde, bineinteles, ca vrei sa te cruti de trafic si nervi deviind pe centura. Abia aici realizezi dimensiunile propriei neghiobii. Mie mi-a luat fix 2 ore si jumatate sa depasesc Capitala pe centura.
Cu ocazia calvarului auto prin care am trecut de doua ori in acelasi sfarsit de saptamana, am inteles la fata locului de ce nu merge treaba in constructii stradale in Romania. Baietii destepti care prind toate contractele grase pentru sosele nu doar ca se imbogatesc colosal de pe urma drumurilor. Nu doar ca lucreaza prost si fura la latimea soselei si grosimea stratului de bitum. Dar baietii astia nu lucreaza! Dupa ce-au pus mana pe cate-un chilipir numit asfaltare de drum, aduc la fata locului o flotila de utilaje, o abandoneaza parcata agresiv pe margine si fug sa mai arvuneasca un tronson-doua. De la volanul unei masini care se taraste ore intregi in coloana sub soarele ucigator, lalaiala cate unui rulou-compactor in miniatura – singura masinarie care salveaza aparentele de santier mort si care doar mangaie pietrisul – se vede in toata splendoarea grotescului ei.
Tot pe drum, si tot de la soare, m-a trasnit si revelatia iesirii din impasul acesta motorizat degeaba. Dau vina pe canicula pentru gandurile astea nepotrivite in vremuri de democratie. Tanjesc dupa o republica bananiera, in care dictatorii nu se impiedica de scrupule democratice daca li se intampla sa ia decizii utile functionarii tarii. Mi-as dori sa vad un Guvern, de orice culoare si oricat de marioneta ar fi el, care sa se intruneasca de urgenta chiar si in jurul unei mese decorata cu tone de banane culese dimineata. Si care guvern sa interzica orice investitie in alte sectoare decat in infrastructura. Macar doi-trei ani, pana putem construi niste drumuri mai acatarii.
Cred ca ar fi singura solutie de a opri desfraul imobiliar sau consumist pe ruinele unor drumuri de toata jena.

Vifor Rotar

11.

Societatea ‘Ahazian’ vandu, pentru inceput, domnilor Pangalos si Ho Irawadi cate 2.000 kilograme de atebrina, un medicament impotriva malariei, din fostul stoc al Wehrmachtului. Pe ambalaje mai tronau inca, bine imprimate, vulturul german si zvastica. Astea trebuiau sa dispara. Disparura la o reambalare efectuata intr-o fabrica de medicamente. Acuma puteau fi imbarcate si expediate.
Ceea ce in cazul atebrinei fusese o joaca de copii se dovedi, in privinta castilor coloniale pe care doreau sa le cumpere domnii Pangalos si Ho Irawadi, a fi o problema de nerezolvat. Castile se gaseau aici, in stoc. Dar cu zvastica pe ele. Domnii Pangalos si Ho Irawadi doreau fiecare cate 30.000 de bucati. Dar cum sa le livrezi asa, cu insemnele naziste pe ele? Iar zvasticile erau asa de bine stantate, incat erau de neindepartat. In aceasta imprejurare domnii asociati se abtinura de la tranzactionarea lor.
Ce ne facem cu acest rahat de casti, isi tot storcea Thomas creierii. Isi stoarse astfel creierii zile dupa zile.
Si iata ideea salvatoare !
In interiorul castilor se gaseau splendide captuseli. Absolut noi, calitate a-ntaia. Inintreaga industrie germana de palarii nu se gasea nici fasiuta de material pentru captuseala.
Thomas lua legatura cu factorii de conducere din bransa. Si castile disparura din stoc la fel ca painea calda.
In acest fel ‘Societatea Ahazian’ castiga cu vanzarea captuselii cu mult mai mult decat ar fi scos cu vanzarea castilor. Iar Thomas reusi astfel sa revigoreze industria de palarii a Germaniei postbelice.
Cu toate astea era muncit de griji – nu in ce priveste afacerile.
Thomas simtea cum Dunia il vlaguia tot mai mult. Tot timpul ii facea scene. Din dragoste. Din gelozie. Era tulburatoare si era istovitoare. Thomas se impaca si se certa cu ea si iar se impaca. Era cea mai smintita perioada a vietii sale.
Bastian incepu sa-si faca griji.
“Nu se mai poate continua asa, baiete. Dama te da gata.”
“Si ce-ai vrea sa fac? N-o pot alunga. N-ar pleca.”
“Ba sa vezi ca o sa plece !”
“Da, la politie.”
“La naiba, trebuie sa te gandesti si ti la viitor, mai omule !”
“Ba ma gandesc, ma gandesc intr-una. Si asa afacerile de pe aici au inceput sa scartaie. O sa trebuiasca sa o stergem la un moment dat. Si s-ar putea sa fie asa, pe nepusa masa, intelegi – si ar fi asa, prea deodata, pentru Dunia.”
“Stiu eu ce sa mai zic?”, spuse Bastian.
Dupa care vandura grecilor si indochinezilor rulmenti. Si tractoare. Si jeepuri. Si pluguri. Si alte utilaje agricole.
“Cu astea nu se pot apuca sa faca belele”, spuse Thomas in timp ce privea de la fereastra biroului sau muntii de ruine ale orasului.
Orasul arata de parca niciodata nu-si va mai putea reveni. Aici locuisera inainte de razboi numai oameni avuti. Acuma Wiesbaden era orasul rentierilor saraci, care traiau printre ruine.
Dupa cativa ani se facu oficial evaluarea ‘cantitatii’ de ruine:600.000 metri cubi. Municipalitatea plati, pana la reforma monetara, 3,36 milioane Reichsmark pentru indepartarea ruinelor.Muncitori si asa-numitele ‘femei ale ruinelor’ munceau cot la cot cu alte categorii sociale de cetateni ai orasului. Si Thomas Lieven cu cei doi prieteni ai sai participara la actiuni. Luara asta drept o variatie la treburile lor cotidiene.
In toamna lui 1947 descoperira ca se putea croi dintr-un sac de dormit americat o splendida pereche de pantaloni. Aveau in stoc 40.000 de asemenea saci. Si astazi se mai vorbeste prin sudul Germaniei, printre cei din bransa, de afluxul de material si de comenzi de pantaloni din noiembrie 1947 …
Incununarea activitatii lor se petrecu in primavara lui 1948 cu vanzarea armamentului.
Intre timp armamentul fusese ‘preparat’, asa ca lazile cu vaselina si cu gloante umplute cu rumegus fura imbarcate. Navele cu destinatia Grecia si Indochina ridicara ancora si parasira portul.
Thomas isi spuse: o buna bucata de vreme navele vor fi pe drum. Asa ca isi lichida, pe indelete si in liniste, afacerile de aici si isi inchise birourile cam in perioada in care diferite studiouri de filme le deschideau pe ale lor in acest oras.
Temele si titlurile filmelor turnate la Wiesbaden erau insidios-insignifiante, dezolant-vesele sau garantat anodine, in sensul reeducarii germanilor. Aparura filme si titluri ca:’Noaptea nuntii in paradis’, ‘Cand o femeie iubeste’,’Tigrul Akbar’,’Visuri ucigase’.
“A cam venit vremea sa o stergem, batrane”, ii spuse Thomas lui Bastian pe 14 iunie 1948.
“Tu ce crezi ca vor face grecii si indochinezii cand vor descoperi smenul?”
“Ne vor lichida, in caz ca ne prind”, raspunse Thomas.
Cumparatorii armamentului nu-I prinsera pe Thomas si pe Bastian. In schimb, intre anii 1948 si 1956, se petrecura in Germania Federala cateva crime ciudate, dupa cum ne putem aminti. Agenti straini pusera mana pe cativa traficanti de arme autentici. Acestora li se plasara bombe prin automobile. Sau fura pur si simplu impuscati in plina strada si in plina zi.
Thomas filozofa cu prilejul unui asemenea eveniment macabru:
“Cine furnizeaza violenta , moare de moarte violenta. NOI am vandut vaselina. NOI traim …”
Asta, dupa cum am aratat, s-a petrecut ceva mai tarziu. Dar pe 14 mai 1948 Thomas avu parte de o surpriza care il facu, pe moment, sa creada ca i-a sunat ceasul. Era pe la vremea pranzului cand se auzi soneria de la intrare.. Bastian se duse sa deschida. Se intoarse cu fata ca de ceara:
“Doi domni de la Comisia Militara Sovietica.”
“Doamne atotputernic !”, exclama Thomas.
Cei doi isi facura aparitia. Severi, plini de importanta. In mantai de piele, in ciuda caldurii de afara. Si pe Thomas il trecura toate caldurile. Dupa care I se facu un frig de iarna.
Gata. S-a terminat. M-au gasit.
Unul dintre sovietici spuse:
“Bunnna zzziua. Gherrr Ghelllerrr?”
“Da.”
“Noi chautham doamna Dunia Melanin. Spus, ea este la Thumneavoassstrrra.”
Thomas isi aduna stapanirea de sine.
“Pai, hm, eh …Dama se afla intamplator aici.”
“Perrrmiteti vorrrbimh cu ea? Numai, da, numai intrhe noi?”
“Dar va rog”, spuse Thomas. Ii conduse pe cei doi intr-o incapere in care Dunia isi aranja manichiura.
Domnii in mantai de piele plecara dupa zece minute – severi, plini de importanta.
Bastian si Thomas navalira la Dunia.
“Ce s-a intamplat?”
Blonda frumusete, scotand un strigat triumfator, sari de gatul lui Thomas cu atata elan, incat acesta era cat pe ce sa-si piarda echilibrul.
“Asta-I cea mai fericita zi din viata mea !”
Un sarut.
“Inimioara mea !”
Alt sarut.
“Tu, numai tu al meu !”
Iar sarut.
“Ne putem casatori !”
Bastian facu ochii cat cepele.
Thomas balbai:
“Noi putem ce?”
“Sa ne casatorim !”
“Dar, Dunia, tu ESTI casatorita !”
“Nu mai sunt. De doua minute nu mai sunt. Domnii de adineauri m-au somat sa ma intorc imediat acasa. In numele unei instante la care barbatul meu a inaintat o actiune de divort. Am refuzat sa ma duc inapoi. La care domnii au spus:’In cazul acesta casatoria dumneavoastra este, din aceasta clipa, desfacuta si nula’. Uite, poftim actul.”
“Nu stiu sa citesc ruseste”, spuse Thomas.
Totul incepu sa se invarta in jurul lui. Se uita la radioasa Dunia. Il privi pe Bastian, care era galben ca ceara.
Na, pofta buna, isi spuse el. Si cargourile cu gloante pline cu rumegus si lazile cu vaselina pe post de arme se afla in larg.
Cerule, ajuta-ma !

(va urma)

Dan Bota

Sanpetru este transformarea celor doi sfinti crestini, Petru si Pavel, intr-unul pagan, insa in Calendarul popular aceasta sarbatoarea marcheaza miezul verii agrare si perioada secerisului. Sanpetrul de Vara a preluat data (29 iunie) si numele Sfantului Apostol Petru din Calendarul crestin.

Sanpetru de Vara, frate cu Sanpetru de Iarna
In Panteonul romanesc Sanpetru de Vara este despartit de fratele sau, Sanpetru de Iarna, patron al lupilor, de aproximativ o jumatate de an. In traditia populara Sanpetru apare fie ca personaj pamantean, fie ca divinitate celesta.
In vremurile imemoriale, cand oamenii erau foarte credinciosi, Sanpetru de Vara umbla pe Pamant, singur sau insotit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu il consulta la luarea unor decizii. In povestirile si snoavele populare Sanpetru este un om obisnuit: se imbraca in straie taranesti; se ocupa cu agricultura, cresterea animalelor si, mai ales, cu pescuitul.
Fiind credincios, foarte harnic si bun sfetnic, Sanpetru este luat de Dumnezeu in cer unde ii incredinteaza portile si cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste camarile ceresti, imparte hrana animalelor salbatice, in special lupilor, fierbe grindina pentru a o marunti prin topire si a deveni mai putin periculoasa etc. La marile sarbatori calendaristice (Craciun, Anul Nou, Boboteaza, Macinici, Sangiorz, Sanziene) Sanpetru poate fi vazut de pamanteni la miezul noptii, cand se deschide pentru o singura clipa cerul, stand la masa imparateasca in dreapta lui Dumnezeu.

Cel mai cunoscut sfant din calendarul popular
Sanpetru este cel mai cunoscut „sfant” al Calendarului popular. Importanta sarbatorii este subliniata de postul care o precede, Postul lui Sanpetru, care, spre deosebire de Postul Pastelui, Postul Craciunului si Postul Santamariei, are numar variabil de zile. Local, sarbatoarea era anuntata de anumite repere cosmice si terestre: aparitia licuricilor, amutitul cucului, rasaritul constelatiei Gainusei si altele.

Obiceiuri si traditii de Sampetru
In aceasta zi, traditia populara spune ca femeile nu se piaptana, ca, fiind parul incalcit, lupii sa se incurce prin paduri, sa se piarda intr-insele si sa nu poata da de urma locurilor unde pasc turmele; nu se da gunoiul sau cenusa afara din casa, caci noaptea vine lupoaica, scormoneste prin gunoi, si, daca gaseste carbune, il fura, si numai asa se imperecheaza in noaptea aceea si praseste catei“. Focul, simbolizat de carbunii aruncati odata cu cenusa, este principiul masculin fara de care lupoaicele raman sterile. Nu se imprumuta nimic din casa. Nu se coase, nu se toarce, nu se impleteste lana etc. Singura lucrare ingaduita si recomandata este spalatul rufelor cu apa clocotita, caci numai astfel se poate opari gura lupului; numele lupului nu trebuie nici macar pomenit in aceste zile, ca sa nu se arate aievea si sa-ti manance din vite.
Tuturor celor care poarta numele Sf. Petru si Pavel sau sunt nascuti in aceasta zi, LA MULTI ANI!

O contraistorie a filosofiei – Michel Onfray
Odata cu impunerea crestinismului, devenit in secolul al IV-lea religia Imperiului, posibilitatea unei filosofii hedoniste scade considerabil. Si totusi, chiar daca scolile de filosofie sint inchise, alternativa la doctrina crestina oficiala – si ascetica – subzista: gnosticisme de toate nuantele, cu invataturi si practici pe cit de diverse, pe atit de bizare, supravietuiesc veacuri intregi. Le vor urma, in Evul Mediu european, Fratii si Surorile Spiritului Liber, cu interpretarea lor atit de aparte a mesajului evanghelic. Traditia epicuriana inspira veselele productii ale goliarzilor, pentru ca, in Renastere, intelectuali precum Valla, Ficino sau Erasmus sa contureze un crestinism epicurian, iar Montaigne sa formuleze chiar principiile unui epicurism crestin. Michel Onfray construieste o galerie de portrete patimase ale unor ginditori uitati, marginalizati sau doar devalorizati de istoriile traditionale.

Ultimul testament – Sam Bourne
Descris drept „romanul care va detrona Codul lui Da Vinci”, cel de-al doilea roman semnat Sam Bourne, Ultimul testament (2007) ofera o rezolvare ingenioasa pentru conflictul israeliano-palestinian, care pare sa nu poata fi solutionat nici macar cu ajutorul organizatiilor internationale. Trimisa in Israel in calitate de negociator neoficial din partea Statelor Unite, Maggie Costello, protagonista romanului, incepe sa investigheze o serie de sinucideri suspecte ce au loc chiar in ajunul semnarii acordului de pace dintre cele doua tabere, cea a politicianului israelian Shimon Guttman si cea a arheologului palestinian Ahmed Nour. Indiciile codificate si uneori obscure lasate de Guttman o ajuta sa gaseasca tablita de lut ce contine testamentul lui Avraam, furata din Muzeul National din Bagdad si descoperita intimplator intr-un magazin de antichitati. Disputat de ambele tabere, care incearca sa-l distruga de teama ca se va pronunta in favoarea uneia din ele, testamentul vechi de 4.000 de ani, al carui text nu e dezvaluit decit in ultimele pagini, trezeste curiozitatea cititorilor si ii tine in tensiune pina la final.

V.R.

Una din nenorocirile jeluite aman de corul babelor politice a fost, primavara aceasta, analizarea dosarului lui Adrian Nastase de catre Comisia Juridica a Parlamentului Romaniei. La cat de mediatizat a fost demersul juristilor ce se pregateau sa priveasca prin termopanele lui Nastase in cautarea de dovezi acuzatoare, ai fi zis ca analiza va pecetlui cariera politica a fostului prim-ministru. „Adrian Nastase a ajuns la mana Parlamentului”, titrau ziarele si rezumau prezentatorii TV in preambulul stirii ca boierul din Zambaccian urma sa fie rostogolit peste furcile caudine ale colegilor parlamentari.
Care furci? Pieptene in toata regula, si ala de plastic! Ce intepaturi, ce rani?! Doar atingeri matasoase, pipaieli catifelate si mangaieri pline de compasiune! Discutiile din Comisia Juridica, a caror stenograma a aparut deja in presa, au fost o veritabila sedinta de masaj erotic, aplicata timp de patru ore de juristii din intreg spectrul politic. Chiar si pedelistii si-au pus priceperea juridica la bataie pentru a intregi montajul artistic al limbilor caudine, dedicat tamponarii ranilor pe care Nastase le-a dobandit din contactul cu DNA.
Aproape la unison (18-4 in favoarea nababului), membrii Comisiei au hotarat sa sugereze Camerei Deputatilor sa nu inceapa urmarirea penala a colegului Adrian. Motivul principal a fost scuza de mare frecventa si voga in ultima vreme, cum ca actiunea procurilor de la DNA este neconstitutionala, un termen care demonteaza de ceva vreme orice incident care nu convine, de la suspendarea presedintelui pana la tot soiul de maruntisuri politice.
Daca reactia lacheilor de serviciu ai PSD a fost banala si perfect previzibila, mai interesante ni s-au parut, si in calitate de brasoveni, atitudinile a doi dintre fiii orasului, Ioan Adam de la social-democrati si Ioan Ghise de la liberali. Maestrul Adam a produs o proba de un fariseism grosier pretinzand ca s-a saturat, chiar ca innebuneste, sa mai auda pe cineva spunand – citez – „Lasa, domnule. Du-te la instanta!”. Avocatul Adam isi reneaga astfel neconvingator si ipocrit sursa averii consistente, pe care n-ar mai fi strans-o daca multi dintre cei care i-a aparat, cu retorica plictisitoare si astutia cunoscute, ar fi avut sansa de a nu ajunge in instanta. Estimp, fostul primar Ionica, face o sugestie transparenta ca prejudiciul faptei incriminate ar trebui sa fie comparabil cu sumele pe care acuzatul le-ar fi putut fura, daca era un om rau. Zice nenea Ghise despre Nastase: „Domnia sa a avut (…) in pixul domniei sale, mii de miliarde de euro, sa se vina si sa se acuze pentru dare, luare de mita pentru niste termopane. Este ceva ce depaseste limitele oricarui bun-simt”.
Rezon, coane Ghise. Procurorii ar trebui sa cerceteze nu fapta incriminata, ci aia pe care acuzatul ar fi putut-o comite daca era rau-intentionat. Nastase ar merita felicitat – a si fost, de altfel – pentru banii nefurati decat sa fie judecat pentru mizilicul pe care e banuit ca si l-a insusit. Uite-asa a introdus juristul Ghise in jurisprudenta romaneasca prezumtia de nefuraciune.
In rest, votul lui Ghise, Adam & Comp. a conservat tonul apocaliptic al cazului Nastase, invocand roata sortii care, manuita neglijent, nu se stie pe cine ar putea strivi data viitoare. In acordurile melancolice ale piesei „Mai intoarce, Doamne, roata”, gasca folclorica a juristilor a dezvaluit in gura mare ceea ce oricum stia toata lumea, dar se cuvenea sa ramana discret macar pentru salvarea aparentelor. Anume ca juristii au votat nu cazul Nastase, ci propriile spete, in cazul in care ar avea ghinionul sa ajunga in aceeasi situatie.

Vifor Rotar

Meniu Muenchen, 6 mai 1947

Tzipar in frunze de salvie
Crochete (chiftelute) de vitel
Budinca cu alune

Urmarea acestui dineu: guvernul militar bavarez era sa ia foc …

TZIPAR IN FRUNZE DE SALVIE: Se taie tziparul in bucati potrivite si se marineaza cel putin o ora in zeama de lamaie, piper, sare, verdeata tocata marunt, printre care si salvie. Se inveleste fiecare bucata de peste in cate o frunza de salvie, se prajeste in unt circa 20-25 de minute la foc potrivit, se serveste cu felii de lamaie si untul de la prajit. Garnitura: cartofi noi fierti si presarati cu patrunjel verde taiat marunt si salata de castraveti.

CROCHETE (CHIFTELUTE) DE VITEL: Carnea de vitel se toaca impreuna cu miez de paine alba inmuiata si se amesteca cu ceapa, patrunjel verde si marar usor inabusite. Se adauga oua batute, piper, sare, putina pasta de sardele, sos Worchester si se framanta bine. Se fac chiftelute mici care se dau prin pesmet si se prajesc in unt. Se servesc cu felii de paine alba putin prajita si ketchup.

BUDINCA CU ALUNE: Se bat spuma 4 galbenusuri, 75 grame zahar, coaja rasa si zeama de la ½ lamaie, se adauga 150 grame alune pisate si la sfarsit spuma batuta tare a celor 4 albusuri. Se unge cu unt o forma de budinca, se pune compozitia si se fierbe o ora in bain marie. Se serveste cu suc de fructe.

Bastian si Thomas isi facura aparitia la locuinta reprezentantului democratiei populare esteuropene pe la orele 11 ale zilei de 6 mai 1947. Locuinta era aranjata extrem de luxos Thomas isi exprima mirarea:
“Sunt oare prietenii dumitale cehi chiar atat de generosi?”
Marek ranji:
“Ma rog, nu asta este principala mea ocupatie. Veniti, va rog.”
Marek isi conduse oaspetii intr-o incapere mare, aflata langa bucatarie. Aici zaceau, ingramadite pana la tavan, sute si mii de brosuri de propaganda din timpul ‘Imperiului Milenar’. Apareau titluri ca: ‘Fuehrerul si copiii’, Victoria din Apus’, , Victoria din Rasarit’, ,Congresul Partidului de la Nuerenberg’, ‘Caile Fuehrerului’ si alte asemenea.
Thomas lua o brosura si frunzari prin ea. Poze pe toata pagina reprezentau parade, lideri, generali, si, intr-una din ele, pe el, ‘Fuehrerul’.
“Aici se afla doar o mica parte. Am beciul plin. Si mai am pumnale SS, ordine, medalii si tot felul de alte decoratii, inele cu cap de mort – tot ce doriti. Nici nu va puteti inchipui cum se vand ca painea calda. Americanii sunt innebuniti dupa chestiile astea. Le cumpara pentru acasa drept suveniruri.”
Se dusera inapoi in bucatarie, unde gasira contravaloarea acestor suveniruri sub forma de diferite conserve, carne si sticle cu whisky.
“Am cumparat un frumos tzipar, domnule Scheuner. Puteti prepara tzipar in frunze de salvie? E mancarea mea preferata.”
“La treapa”, spuse Thomas.
Se apuca sa curete tiparul, dupa care il taie bucati potrivite. In acest timp Marek relata:
In ce ii priveste pe comitantii mei, acestia ar dori sa discute personal cu unul dintre dumneavoastra. Totul este aranjat. Cand vreti sa treceti dincolo, vine un granicer. Bineinteles ca nu luati si schitele. Iar eu raman garantie aici. La cel dintre dumneavoastra care ramane aici.”
Thomas si Bastian se dusera in gradina sa se consulte.
Bastian spuse:
“Plec eu. Tu nu-l pierzi pe Marek din ochi. Daca se intampla ceva il predai americanilor. Sa speram ca cei de dincolo vorbesc si franceza.”
Intrebat despre acest aspect, Marek spuse:
“Ca niste papusele de Paris. Curent, domnii mei, curent.”
Thomas inspecta tziparul.
“Trebuie sa mai stea o ora la marinat. Daca-mi permiteti, eu ma voi uita un pic prin biblioteca dumneavoastra.”
“Dar va rog, cu placere, serviti-va”, spuse Marek.
Thomas se servi. Lua brosura dupa brosura, le frunzari si se minuna:
“Baiete, baiete, ce de chestii au mai fost si pe la noi …”
Frunzari cincisprezece brosuri. Douazeci. A douazeci si una purta titlul: ‘Fuehrerul si fidelii sai’. Thomas dadea pagina dupa pagina. Inspira deodata adanc. Si striga dupa Bastian. Acesta aparu speriat.
“Ia uita-te la asta …”
Thomas ii arata o poza in care erau doi barbati in uniforme SA. Unul dintre ei era gras si buhait. Celalalt era inalt, blond, suplu si arogant. Pe obrazul stang avea o cicatrice. Sub poza scria:

STABSCHEF DER SA ERNST BOEHM
SI STURMFUEHRERUL SAU FRITZ EDER

Thomas citi pe spatele copertii: tiparit 1933.
“Pe vremea aceea mai traia Herr Boehm. A fost omorat abia in 1934. S-ar parea ca domnul Eder a reusit sa o stearga in America. Cred ca nu ne va fi greu sa stabilim ca Sturmfuehrerul SA Eder si captain Wallace sunt una si aceeasi persoana.”

6.

Nu, prea greu nu a fost !
CIC-ul avu nevoie de o saptamana pentru asta. Se stabili: captain Wallace era intr-adevar identic cu fostul Sturmfuehrer SA Eder. Acesta fugise, dupa puciul nereusit al lui Boehm, in State si-si schimbase numele.
Wallace, alias Eder, fu arestat, la fel si Property Control Officer Captain Hornblow. Condamnarile primite de ei insumau ani grei de temnita.
Sa-l parasim pentru un timp pe prietenul nostru Lieven si sa relatam pe scurt cum a fost distrusa cea mai mare retea a afacerilor la negru din Europa acelor timpuri.
Scriitorul Walter Lippert fu liberat pe 20 mai 1947. Pe 29 mai sosi in Germania, venind din statul Carolina de Nord, Onor Inaltimea Sa judecatorul Earl Rives, pentru a prelua, mandatat de Secretarul de Stat al Armatei, Kenneth Royall, cercetarile in acest caz de imense afaceri frauduloase. Pe 5 iunie fura arestati 14 militari americani si 25 de cetateni germani. Cu totii fura supusi interogatoriilor, printre ei si Lucie cea Neagra. Aceasta fu pusa in libertate pe 2 iulie, dar cu interdictia de a parasi localitatea. Ea nici nu incerca sa faca asa ceva, ci continua sa-si vada de afaceri. Se pare insa ca elanul ei in privinta acestora depasi limitele, caci pe 23 decembrie fu gasita in dormitorul ei cu beregata taiata. Din lucruri sau valori nu lipsea nimic. Ucigasul nu fu gasit niciodata.
Pe 12 ianuarie 1948 aparu in ziarul armatei americane ‘Stars and Stripes’ urmatorul articolsub titlul:

HUGE DOPE RING PROBED IN BAVARIA
By Tom Agoston

FRANKFURT, Jan. 12 (INS) – Postwar Germany’s biggest black market scandal, involving a gang of international narcotic peddlers … threatened to blow up in the lap of U.S.Military Government today …

adica in romaneste:

URIASA RETEA DE TRAFIC DE DROGURI DIN BAVARIA IN CERCETARI
Redactor: Tom Agoston

ERANKFURT, 12 ian. (INS) – Cel mai mare scandal pe piata neagra a Germaniei postbelice, in care este implicata o banda internationala de traficanti de droguri … era gata sa explodeze astazi in poala Guvernului Militar American.
Afacerea a fost descoperita datorita uciderii brutale, acum trei saptamani, a unei nemtoaice, pe nume Lucie W.
Dupa cum suntem informati, sunt pusi sub acuzatie doi ofiteri ai Guvernului Militar din Bavaria. Scandalul ameninta relatiile germano-americane. Se vorbeste de sume intre trei si patru milioane de dolari …

Da, asta ar fi !
Acuma sa ne intoarcem la anul 1947.
Parasindu-si prietenul pe 9 mai, Bastian Fabre se indrepta spre Cehoslovacia. Planificase sa se inapoieze pana cel tarziu pe 15 mai. Dar nu se intoarse, nici pe 15 mai, nici in urmatoarele zile.
Mai nelinistit decat Thomas se arata Herr Marek:
“Ceva s-a intamplat … nu a existat niciodata asa ceva … comitentii mei sunt oameni corecti …”
“Marek, daca I s-a intamplat ceva prietenului meu, apoi Dumnezeu cu mila !”
Marek primi pe 22 mai vizita unui concetatean care ii aduse o scrisoare si apoi o sterse urgent. Lecturand scrisoarea Marek palea cu fiecare rand tot mai tare.
Thomas il intreba, tintindu-l cu privirea:
“Ce s-a intamplat?”
Herr Marek, vizibil tulburat, abia putu ingaima:
“O, Doamne, o, Doamne !”
“Ce e? Hai, vorbeste !”
“Rusii l-au arestat pe prietenul dumneavoastra.”
“RUSII?”
“Au aflat ca cehii vor sa cumpere aparatul. Au interzis asta. L-au inchis pe prietenul dumneavoastra. Vor sa aiba ei aparatul. Doamne, o, Doamne…”
“Unde l-au inchis rusii pe prietenul meu?”
“La Zwickau. Prietenul dumneavoastra trebuie ca a trecut prin zona sovietica.”
“Herr Malek, pregateste-te de drum.”
“Vreti … vreti sa mergeti la Zwickau?”
“Normal”, spuse Thomas.

(va urma)

Dan Bota

Nefiind gasite ramasitele pamantesti ale avocatei Elodia Ghinescu dosite ilegal prin vreun cimitir din Brasov, Codlea sau Rasnov, vajnicul procuror care instrumenteaza cazul disparitiei avocatei, acum aproape un an, a mutat din nou cautarile prin padurile – retrocedate sau nu – din preajma orasului Codlea.
Este important de stiut – mai ales de catre postul OTV – in aceasta faza a cercetarilor, ce forma de proprietate au padurilor prin care se scormoneste acum. Ca daca sunt din cele retrocedate, deci proprietate privata, jandarmii cautatori ar trebui sa aiba mandat de perchezitie in acest sens, nu?
Eu unul, de pilda, daca as avea in proprietate o asemenea bucata de padure ascunzatoare de cadavre, as cere ca parchetul iscator de deranj sa depuna o anume garantie in eventuala producere de stricaciuni in fondul meu forestier.
Dar nu acest lucru este principalul in acest caz.
Mie mi se pare ciudata mediatizarea excesiva a cazului – au mai fost si altii omorati sau dati disparuti si nu s-a mai facut atata tam-tam – si insistenta procurorului care instrumenteaza acest caz de a se sti fiecare pas facut in cadrul cercetarilor.
Asta mi se pare mie ciudat de absurd, cand se cunoaste ca parchetele nu spun nimic reporterilor pana nu stabilesc cu precizie cate pene a avut gaina furata de tiganul Romica in Cracanatii de Curbura.
Pe deasupra, cand povestea incepe sa traga a somn, hop ca apare cate o nevasta de Tolea aflata in divort – sa ma scuze Anatol Ciumac, dar am bagat de seama ca asta-i ultima facatura impinsa la inaintare – sau mai stiu eu ce alt martor, prezentand basme moderne pentru reatatarea focului sub cazanul cu smoala dedicat lui Cioaca.
Oare care si a cui este interesul si peste ce alte smecherii trebuiesc aruncate prafurile din tolba acestei povesti?
Personal si fara a dori sa influentez pe cineva sau ceva, optez pentru o disparitie in viata a Elodiei, din motive bine intemeiate si depasind cu mult sfera permisa multimii. De aceea ar fi bine ca, pentru linistea acestei multimi, sa se traga apa si sa nu se mai manance rahat, ca ramane printre dinti.

Dan Bota

CAPITOLUL 2

1.

“E absurd sa fiu banuit ca as fi vrut sa-l ucid pe onorabilul general Lynton”, spuse Thomas a unsprezecea oara in ultimele trei zile.
La inceput amuzandu-se, mai apoi furios si revoltat, Thomas se degaja de orice suspiciune.
Insa de fiecare data urma replica anchetatorului James Purnam de la CID:
“Mintiti !”
O spunea pentru a unsprezecea oara in ultimele trei zile. Recalcitrantul sau retinut il calca din ce in ce mai mult pe nervi.
In sala in care se desfasura interogatoriu era o caldura sufocanta. Caloriferele frigeau. Purnam transpira si avea dureri de cap.
“Nu mint”, repeta Thomas.
“Ia fii atent, Lieven -!”
“DOMNUL Lieven, va rog !”
“Ascultati-ma acuma atent, domnule Lieven: m-am saturat pana peste cap. Sistez interogatoriile si va tin inchis pana va creste barba pana dincolo de genunchi.”
Thomas ofta.
“E ingrozitor pentru mine sa va vad cum transpirati, mister Purnam. Dar daca vreti sa va mai pastrati slujba trebuie sa ma mai ascultati un pic. Caci daca nu ma veti asculta si veti continua sa bagati atata caldura in calorifere, prevad ca vor apare alte si alte atentate pe baza de explozii.”
“O … serie … de …”
Thomas continua ca un invatator rabdator catre elevul retardat mintal:
“Bineinteles. M-ati arestat, l-ati arestat pe prietenul meu Bastian Fabre, ati arestat-o pe asociata meaChristine Troll. De ce? Noi am produs, in fabrica provizoriu amenajata a parintilor domnisoarei Troll, cosmetice. Si ‘Beauty Milk’. O sticluta cu acest produs a explodat in dormitorul domnului general Lynton …”
“La naiba,da. E opera dumneavoastra, Lieven, si a gangsterilor dumneavoastra din Werwolf.”
“Nu, nu este opera mea, ci a bacteriilor de mucegai si a bioxidului de carbon.”
“Innebunesc”, gemu anchetatorul.
“Pana sa-mi prilejuiti asemenea bucurie, spuneti-mi, va rog: domnul general doarme in aceeasi incapere cu doamna?”
Purnam inghiti in sec, se holba la Thomas si sopti:
“Acuma a innebunit ASTA !”
“Nu, ACESTA nu a innebunit. Doar combin, leg bucatile intr-un intreg: doamna general are o masuta de machiaj in dormitor. Cu oglinda si tot tacamul. Asta-I pusa langa fereastra …”
“De unde stiti?”
“Pentru ca, in general, caloriferele se afla montate sub ferestre …”
Purnam clipi nervos. Si clipind nervos asculta mai departe expunerea lui Thomas.
Al sau ‘Beauty Milk’ se fabrica dupa o veche reteta de familie a firmei Troll: din lamaie, lapte covasit si ceva grasimi. Adevarul era ca inca nu se putea lucra perfect steril. Si sticlutele in care era ambalat produsul lasau de dorit. Sticla veche, de proasta calitate.
“Vedeti, mister Purnam, nu degeaba sta scris pe etichetele aplicate pe sticlute: a se pastra la rece. Stimata doamna general nu a urmat instructiunile, ci a pus sticluta cu ‘Beauty Milk’ pe masuta de toaleta.Langa calorifer. Langa caloriferul supraincalzit …”
“Nu-mi incepeti iar cu basmele !”
“Nu ma intrerupeti, va rog. Deoarece nu putem lucra inca steril,bacterii de mucegai au patruns in lotiune. Astea produc, la caldura, bioxid de carbon.Acesta este un gaz. Datorita lui presiunea din sticluta creste. Creste cat creste si apoi – bummmmm! Este nevoie sa continui?”
Purnam spuse livid:
“Vrajeli si minciuni. Nu cred niciun cuvant.”
“Ei, atunci sa mai asteptam putin, stimabile. In curand va exploda urmatoarea sticluta la urmatorul general …”
Purnam striga:
“Tineti-va gura !”
“La doamnele de origine GERMANA care folosesc produsul nostru nu va exploda nimic. Nemtoaicele, in aceasta a treia iarna postbelica, nu au incotro si-si tin cosmeticele la rece”, continua Thomas.
Suna telefonul. Purnam ridica receptorul, se prezenta si asculta o vreme. Fata sa capata culoarea racului fiert si sudoarea ii tasni pe frunte. Intr-un sfarsit spuse:
“Okay, Boss, plec imediat acolo. Dar nu-mi mai trageti cu Werwolf si alte asemenea – mi-e teama ca ne facem de bacanie cu asa ceva.”
Puse receptorul in furca si il privi pe Thomas ranjind cam stramb.
“Imi permiteti sa intreb daca nu cumva a mai explodat vreuna din sticlutele mele?”, se interesa acesta.
“La Fliegerhorst Neubiberg, da. Acum un sfert de ora. La maiorul Robert Rapp.”

2.

Thomas fu prezentat, trei zile mai tarziu, sefului Politiei de Ocupatie muencheneze, un colonel mai in varsta, cu privire inteligenta.
In biroul – supraincalzit – se intalni cu cei doi prieteni si colaboratori ai sai – ex-pungasul din Marsilia Bastian Fabre si bruneta cu ochi de caprioara Christine Troll.
Colonelul spuse:
“Mister Lieven, s-au efectuat cercetari asupra mai multor esantioane de ‘Beauty Milk’ produse de fabrica Troll. Teoria dumneavoastra cu bcteriile a fost confirmata de laborator. De aceea dumneavoastra, cat si prietenul dumneavoastra Bastian Fabre, vetifi pus imediat in libertate.”
Thomas interveni putin nervos:
“Un moment, dar cu domnisoara Troll ce se intampla?”
Colonelul continua:
“Cu ajutorul amprentelor ei am constatat ca aceasta Christine Troll a facut parte timp de peste un an de zile din vestita banda Kaiser, care a actionat in Nuernberg. Acolo se numea Vera Fross. Tinerii gangsteri furau masini, talhareau militari si jefuiau vile americane. Membrii de sex feminin ai bandei agatau ofiteri. Ii ameteau cu alcool si somnifere si apoi ii pradau …”
Thomas se holba la Christine Troll, blanda, binecrescuta fata din mediul burghez; faptura aceasta curata, cinstita, morala; partenera sa de afaceri pe care o stimase ca pe o doamna si cu care s-a purtat cum te porti cu o fetita nevinovata.
Christine Troll se intoarse brusc spre el. Figura ei palida, bine proportionata, de madona, se schimonosise. Vocea ii suna acuma brutal, ordinar.
“Ce te holbezi ca un tampit? De ce crezi ca m-am dat la tine?”
“Te-ai dat la mine …”, repeta Thomas incet, in timp ce medita: am inceput sa imbatranesc? Nu mai pot face fata japitelor astea?
“Pai sigur, prostule ! M-am dat la tine ! Cand s-a dus naibii afacerea de la Nuernberg a trebuit sa ma dau la fund. Mi-am reluat numele meu adevarat. M-am angajat la yankei si am asteptat sa apara un idiot care sa iasa cu pitulele pentru fabrica mea.”
“Christine, ce rau ti-am facut? De ce imi vorbesti in felul acesta?”
Tanara fata arata deodata imbatranita, trecuta, consumata si cinica:
“M-am saturat de voi toti ! De toti barbatii ! Si americani, si nemti ! Sunteti niste porci, porci ordinari – cu totii !”
Vocea ei se acutiza in isterie.
“Shut up”, interveni dur colonelul. Christine Troll tacu. Colonelul se intoarse spre Thomas:
“Fabrica, toate incasarile si toate produsele sunt confiscate.”
“Stati un pic, nu e doar ea actionara. Cu banii MEI s-a pornit productia.”
“I am sorry, mister Lieven, fabrica este inregistrata la Camera de Comert doar pe numele Christinei Troll. Mi-e teama ca ati facut o mare greseala.”
Thomas isi spuse:uite pedeapsa soartei pentru faptul ca ai vrut sa fii cinstit si sa lucrezi cinstit. Banii tai s-au dus dracului. Daca ai fi invartit ceva ilegal, te-ai fi imbogatit, ai fi primit felicitari, ai fi fost elogiat si iubit – dar tu, idiotule, ai vrut s-o dai pe coarda cinstei. N-ai invatatinca nimic din toate prin cate ai trecut in viata.
In aceeasi seara Thomas si Bastian puteau fi gasiti in salonul vilei, in fata focului din camin. Amandoi se delectau cu pastis – rachiul cu care facusera in Franta banii pe care ii pierdusera acuma, cat ai clipi, in Germania.Bastian rupse tacerea:
“Te-am prevenit. Acu’ am cam dat de fundul sacului. Ce facem? Vindem vila?”
“Nici nu te gandi la asa ceva. Acuma vom merge sa cautam uraniu.”
“CE VOM FACE?”
“Ai auzit bine, batrane. In celula in care m-au inchis americanii am cunoscut untip interesant. Se numeste Walter Lippert. Mi-a spus o poveste fantastica …”

(va urma)

Dan Bota

15.

Fabrica de cosmetice Troll isi relua productia pe 15 august 1946. Pentru inceput doar cu cativa angajati si in conditii extrem de grele. Situatia incepu sa se imbunatateasca in septembriePartenerul de afaceri al Christinei Troll reusi sa procure, gratie relatiilor sale cu americanii, o serie de produse chimice indispensabile procesului de productie. In octombrie 1946 se fabrica deja sapun, diferite crème dermatologice, o apa de toaleta si, ca ultim racnet, un ‘Beauty Milk’ cu un dever formidabil. Fura angajati noi muncitori.
Christine Troll, adresandu-se partenerului de afaceri, nu iesea din inalienabilul ‘Herr Lieven’.
Thomas Lieven se adresa partenerei de afaceri cu formula inalineabila ‘Fraeulein Troll’.
Thomas se exprima catre Bastian:
“Gata cu afacerile necurate, intelegi? O vom scoate la capat prin cinste si harnicie. Vom face totul cinstit, batrane, cinstit, ai inteles? Cinstit.”
Bastian ranji.
Cam pe la vremea aceasta aparu la usa vilei lui Thomas, intr-o seara trista de octombrie, o femeie micuta si speriata. Se tot scuza ca nu isi anuntase vizita, fara sa indrazneasca sa treaca la scopul vizitei sale si fara sa se prezinte:
“… dar m-am emotionat atat de tare, Herr Lieven, m-am emotionat atat de tare cand v-am citit numele …”
“Unde mi-ati citit numele?”
“In registrul cartii funciare – sora mea lucreaza la cadastru.. Locuiesc cu copiii tot in Freilassing. Acolo ne-au evacuat in 1945. E de groaza – spatiu putin – taranii se poarta mizerabil cu noi, stramutatii, si acuma si vremea asta nenorocita …”
Thomas se interesa rabdator:
“Stimata doamna, pot afla si eu cum va numiti?”
“Emma Brenner.”
Thomas tresari.
“Brenner? Sunteti sotia maiorului Brenner?”
Femeia incepu sa planga.
“Da, domnule Lieven. Sotia maiorului Brenner … Mi-a scris atatea despre dumneavoastra, cand erati la Paris. Era entuziasmat de dumneavoastra … Herr Lieven, l-ati cunoscut pe sotul meu. Era un om rau? A facut cuiva vreun rau?”
“Intrebarile dumneavoastra, doamna Brenner, duc la o singura concluzie: sotul dumneavoastra a fost arestat, asa e?”
Micuta doamna confirma printre suspine.
“Impreuna cu colonelul Werthe. Il cunoasteti doar …”
“Doamne, si Werthe?”
“De la sfarsitul razboiului i-au bagat in lagarul de la Moosburg – si acolo or sa zaca pana or crapa de foame sau de frig…”
“Doamna Brenner, linistiti-va. Povestiti-mi totul pe indelete.”
Asta si facu, printre suspine, micuta doamna Brenner.
Situatia lui Werthe si a lui Brenner parea fara iesire. Thomas ii cunostea bine pe amandoi. Stia ca sunt oameni cumsecade, care ani de-a randul se incontrasera cu Gestapoul. Dar amiralul Canaris fusese destituitin 1944, iar Abwehrul trecuse in subordinea lui Himmler. Werthe si Brenner se pomenisera deodata oamenii lui Himmler.
Si asa ramasera pana venira americanii si-i arestara. Americanii insa nu facura nicio deosebire. Pentru ei oamenii lui Himmler erau oamenii SD-ului. Iar oamenii SD-ului erau ‘Security Threats’, adica ‘Amenintare a sigurantei’, persoane care cadeau sub incidenta ‘Automatic arrest’.
Fiecare detinut din lagarul de la Moosburg avea dosarul sau. Aceste dosare, incadrate in diferite categorii, ajungeau din timp in timp pe la biroul de liberari. Tot mai multor categorii de detinuti li se dadea drumul. O singura categorie putea astepta pana in panzele albe: ’Security Threats’.
Doamna Brenner suspina:
‘Nu ma puteti ajuta, va rog? Bietul meu om … si bietul domn colonel …”
“O sa vedem ce-I de facut:, spuse Thomas ingandurat.

A doua zi se adresa acelui agent CIC iubitor de animale si care tinea atat de mult sa si-l atraga drept colaborator:
“Mister Smith, m-am tot gandit. Vedeti si dumneavoastra ce se petrece in tara asta. Ciuma bruna nu a fost eradicata. Inca isi face de cap. Cu totii trebuie sa veghem ca ea sa nu mai ajunga la putere …”
Mister Smith se bucura nespus.
“Asta inseamna ca v-ati hotarat sa lucrati pentru noi?”
“Da, asta inseamna. Insa doar in domeniul acesta al combaterii fascistilor, altceva nu. Daca doriti, plec prin teritoriu, prin lagare.”
“Okay, Lieven, that’s a deal !”
Thomas isi petrecu urmatoarele sase saptamani calatorind. Vizita lagarele de la Regensburg, Nuerenberg-Langwasser, Ludwigsburg si, in final, Moosburg.
Studie, in primele trei lagare, zile la rand, sute si sute de dosare, mii de pagini scrise in toate felurile la masini de tot felul, fotografiile detinutilor si stampilele folosite de anchetatori.
Thomas studie foarte atent aceste documente. Stampilele erau rudimentare, usor de contrafacut. La fel de primitiv erau prinse fotografiile la dosare, masinile de scris erau de toate felurile.
Thomas descoperi in primele trei lagare 34 de fosti gestapovisti, pe care ii cunoscuse si invatase sa-i urasca in Franta, printre ei si seful SD Marsilia, Hauptsturmfuehrerul Heinrich Rahl, precum si cativa di apropiatii lui. Hauptsturmfuehrerul Rahl ajunsese, in lagar, responsabil cultural si se bucura de o serie intreaga de inlesniri.
Thomas descoperi, deasemenea, in scurt timp, ca cele mai mari canalii de odinioara isi aranjasera locuri caldute pana si in lagar: pe la bucatarie, pe la infirmierie, prin birouri. Multi ajunsesera pe post de ‘oameni de incredere’ si ‘purtatori de cuvant’. Acestia ii terorizau pe ceilalti detinuti, in favoarea lor. Pana si aicea tot ei se bagasera din nou deasupra.
Thomas le spuse americanilor:
“Al naibii instinctul vostru. Va lasati si voi pacaliti de parul blond, ochii albastri si statul in pozitie de drepti. ! Ia sa-i luam noi de acum incolo la puricat pe domnii cu aceste posturi caldute de prin lagare …”
Si asta se si intampla.
Thomas, ajuns pe 3 ianuarie 1947 la Moosburg, se bucura acuma de intreaga incredere a agentilor CIC care il insoteau. Acestia il condusera in bine pazita arhiva a lagarului si-l lasarain mijlocul a 11.000 de dosare. Caci la Moosburg erau internati, pe vremea aceea, 11.000 de oameni.
Si aici descoperi Thomas trei SD-isti de care il legau amintiri foarte neplacute. Bineinteles ca gasi si dosarele maiorului Brenner si colonelului Werthe.
In seara zilei de 6 ianuarie Thomas parasi lagarul purtand sub camasa dosarele lui Brenner si Werthe. Locuia intr-un mic han rural. Facu o noapte alba lucrand la dosare.
Proceda, cu dosarele lui Brenner si Werthe, conform celor invatate la genialul falsificator Reynaldo Pereira din Lisabona. Pentru inceput confectiona o stampila. Apoi, cu ajutorul unei sule de cizmarie si a unui briceag, desprinse capsele care tineau fotografiile, iar pe acestea le dezlipi dizolvand, cu ajutorul unei pensule de pictura , lipiciul.Pe o masina de scris, procurata in acest scop, concepu dosare noi, cu date diametral opuse primelor. Cand tocmai mijeau zorile fura lipite si fotografiile. Acuma Werthe si Brenner nu mai erau baieti rai de-ai SD-ului, ci niste ofiteri nevinovati ai armatei de ocupatie din Franta. Asa ca nu mai existau motive de retinere a lor atunci cand acestei categorii ii venea randul la liberare.
In dimineata zilei de 7 ianuarie Thomas fu condus de cei doi agenti CIC insotitori din nou in lagar. Acuma purta sub camasa NOILE dosare. Pe cele vechi le arsese in soba camerei sale. Noile dosare ajunsera in cursul zilei la locurile lor. Cu aceasta misiunea lui personala in ce-i priveste pe Werthe si Brenner fusese indeplinita.
Brenner si Werthe fura liberati pe la sfarsitul lui ianuarie 1947.
Ciudat joc al destinului: in timp ce Brenner si Werthe ‘ieseau’, Thomas Lieven tocmai ‘intra’ din nou in bucluc …
Chestia asta se petrecu in felul urmator…
Thomas si agentii CIC, odata terminata treaba la Moosburg, mai vizitara lagarele de la Dachau, Darmstadt si Hohenasperg. Aici se afla diplomatia nazista. Thomas descoperi si aici cativa criminali de razboi. Agentii CIC ii prezentara recunostinta lor.
Se intoarsera la Muenchen pe 23 ianuarie. Ajunsera tarziu spre noapte. Thomas era obosit. Fu condus la vila sa din Gruenwald. Il lasara la poarta vilei si plecara facand semne cu mana.
Casa zacea in intuneric, fara cea mai mica luminita. Bastian iar vagabondeaza cine stie pe unde, isi spuse Thomas. Pe nicaieri nici tipenie. Aceasta era o eroare de care Thomas isi dadu seama dupa ce patrunse in holul vilei. Ceva aluneca pe langa el prin intuneric. Deodata se aprinsera luminile.
In fata lui se posta un soldat american din politia militara, altul in spatele lui. In maini tineau pistoale de mare calibru. Din biblioteca aparu un tip in civil. Si acesta tinea in mana un pistol.
“Salta labele, Lieven !”, spuse civilul.
“Cine sunteti dumneavoastra?”
“CID”, raspunse civilul.
CID, adica ‘Criminal Investigation Departement’, era politia criminala a armatei, in contrast cu CIC, adica ‘Counter Intelligence Corps’, care se ocupa doar cu crime politice si spionaj.
Civilul spuse:
“Sunteti arestat ! Va asteptam de cinci zile !”
“Stiti, tocmai am fost plecat cateva saptamani din insarcinarea asociatiei dumneavoastra rivale.”
“Pliscul ! Vii cu noi !”
“O clipa. Va previn. Am o gramada de prieteni la CIC. Tocmai le-am facut acestora un mare serviciu. Asa ca cer o explicatie imediata. De ce ma arestati?”
“Cunoasteti pe un anume Bastian Fabre?”
“Da.”
“Si pe o anume Christine Troll?”
“Da.”
Doamne, presimtirile alea afurisite pe care le-am avut …
“Ei bine, pe ei I-am bagat deja la zdup.”
“Dar de ce? La naiba, de ce?”
“Domnule Lieven, sunteti acuzat ca, din insarcinarea unei organizatii Wehrwolf, ati atentat la viata generalului Lynton – impreuna cu prietenii dumneavoastra.”
“Lynton? E vorba de generalul american Lynton?”
Thomas se porni pe ras.
“Si, ma rog, cum am vrut sa-l ucid?”
“O sa va treaca rasul, Lieven. Voua tuturor. Fabricati cosmetice, nu?”
“Da, si?”
“Una din sticlutele cu acest produs-capcana a explodat acum cinci zile cu o putere enorma in dormitorul generalului Lynton. Din fericire nu se afla nimeni prin preajma in momentul exploziei. E cat se poate de clar. Ati strecurat in sticluta explozivi. Ei bine, acuma nu mai aveti nimic de zis? Baieti, puneti-I catusele …”

(va urma)

Dan Bota

Dupa partida Romaniei in compania Frantei, prima din Grupa C la Campionatele Europene de Fotbal din Elvetia si Austria, toata lumea a fost de acord ca meciul a fost unul anost. Singurii care ar fi avut ceva de obiectat ar fi fost ardelenii. In grai transilvanean, cuvantul inseamna al nostru. Or, nimeni nu vrea sa se recunoasca in ce a jucat Romania contra cocosului galic. N-a fost deloc al nostru ce s-a petrecut pe gazon in cel 90 de minute de plictis si antijoc. Iar afirmatia este confirmata de prestatia romanilor din meciul de vineri seara contra Italiei.
Partida incepuse sub auspicii deloc favorabile. Ziarele se intrebau daca Piturca, un adept al tacticii defensive cu orice pret, nu va priponi apararea din fata portii lui Lobont cu celebrul catenaccio brevetat de marile cluburi din Peninsula. Alte publicatii, ceva mai relaxate la nivelul tacticii, au recuperat la partea de exaltare, titrand „Afara cu macaronarii!” sau „Sa-i expulzam pe italieni!”, incercand sa intoarca impotriva peninsularilor campania de epurare pe care o practica ei la domiciliu contra romanilor aflati la munca, la furat sau la violat in Italia.
In teren, insa, lucrurile au mers mai bine decat s-au asteptat cei mai optimisti dintre suporteri. A fost un meci foarte dinamic, de angajare totala, cu faze superbe, ratari colosale si parade spectaculoase. Spectatorii atipiti la meciul cu Franta au avut toate motivele sa se trezeasca. Tricolorii n-au semanat deloc cu orataniile care i-au tinut de urat cocoselului galic, lovit de aviara. Publicatiile straine scriu magulitor despre noi; ziarul spaniol Marca declara infruntarea dintre Italia si Romania drept una dintre cele mai frumoase de pana acum la Euro 2008. Cotidienele italiene sunt ingrijorate de spectrul blatului (biscotto, cum spun ei) dintre Romania si Olanda, care ar permite batavilor si noua sa ne calificam si sa-i trimitem acasa pe francezi (zdrobiti vineri noaptea de olandezi cu 1-4) si pe italieni. Gazetarii francezi spala pe jos cu nationala lui Raymond Domenech.
In zona noastra, comentariile sunt de alta factura. Mircea Sandu face naveta metaforica din Rai pana-n Iad cand spune despre Mutu ca „am avut inger si demon in teren”. Crainicii meciului de la Zurich au ramas insa impotmoliti in Infern cand au comentat ratarea penaltiului de catre Briliant si nu s-au putut abtine s-o pomeneasca pe bunica decedata a lui Mutu si datoria de 12 milioane de euro catre Clubul Chelsea drept vinovate pentru sutul anemic si prost plasat al lui Adi, intr-o zi de vineri 13.
Ceasul rau, bunica 13!

Vifor Rotar

13.

Bastian Fabre gasi, cand ateriza cu Thomas Lieven in bucatarie, ca vila daruita de Hitler amantei sale era tare nostima:
“Nu l-as fi crezut in stare pe vegetarianul acela de asa ceva, ce zici, amice?”
Thomas comenta:
“Si ea cu ce s-a ales? Acuma e pe lumea ailalta. Da’ hai sa trecem la ale noastre. Eu zic sa facem pentru INAINTE de friptura o budinca cu parmezan, iar pentru DUPA, a desert, ceva dulce, Asta le place yankeilor.”
Stimate si spirituale cititor, frumoasa si eleganta cititoare, ne cade greu, al naibii de greu, sa spunem ce avem tocmai de spus: inca niciodata pana acuma – si sunteti cei mai indicati martori – nu s-a intamplat ca prietenul nostru sa se imbete.
Dar in aceasta zi de 16 iulie 1946, in vila (ne)fericitei amante a lui Hitler, el se imbata ca niciodata in viata. Si doar cantitatea de alcool ingurghitata explica tot ce I s-a intamplat in starea catasrofala in care se afla.
Ar fi fost cazul ca Bastian sa fie mai atent la ce face patronul si prietenul sau. Insa in acea seara Bastian era prea ocupat cu ospatarita cea roscovana. Cu aceasta frumusete un pic ofilita, persoana care adusese, pana acum paisprezece luni, in calitate de agent de legatura, bucurii soldatilor germani in lungile lor nopti de veghe, incepu sa joace, prin bucatarie si pe oriunde se putea, eternul joc dintre barbat si femeie. Asa ca destinul isi urma calea …
Kurt Westenhoff sosi cu frumoasa sa secretara. Trei dintre agentii CIC invitasera prietene nemtoaice. Si se mai aflau acolo doua dame foarte atractive, de genul ‘Art Collecting Point’, una dintre ele intr-o uniforma franceza, cealalta intr-o rochie alba, cam purtata, cu un bizar model floral imprimat pe ea.
Dama in uniforma se numea mademoiselle Daniella. Thomas o cunostea – e drept ca doar dupa voce. Daniela obisnuia sa cante, la ‘Ora Parisului’ de la ‘Radio Muenchen’, cele mai noi sansonete frantuzesti – cu vocea vibranda de la orele mici. Sarmanta persoana se afla in centrul atentiei participantilor la petrecere.
Insotitoarea ei se gasea totalmente in umbra sansonetistei. Se numea Christine Troll, avea par negru si lung, gene lungi ii incadrau ochii negri si gura era bine conturata.
Frantuzoaica povestea episoade amuzantedin activitatea institutiei la care lucra. Doamnele si domnii ‘Agentiei de colectare a obiectelor de arta’ – agentie aflata sub obladuire americana – isi faceau meseria pe Koenigsplatz, in cladirea cea micadintre cele doua asa-zise ‘Edificii ale Fuehrerului’. Datoria lor era sa cotrobaie dupa toate operele de arta ce fusesera confiscate sau furate in timpul regimului nazist atat din teritoriile ocupate, cat si din Germania. Si sa le puna la adapost.
‘Puse la adapost’ fusesera, dupa cum relata mademoiselle Daniella, multe opere de arta la Paris SI de catre nazisti, printre care valoroasele colectii ale lui Rotschild, Goldschmidt si Schloss. Dar unde ajunsesera toate aceste comori?
Referitor numai la tablouri, 14.000 dintre acestea fusesera ‘stramutate’ de nazisti – dar unde? Detectivii agentiei gasisera cate ceva din aceste opere de arta; la manastirea Dietramszell, la manastirea Ettal, in salinele de la Alt-Aussee …
Dar putin, foarte putin in comparatie cu ce disparuse.
Dupa intrarea trupelor americane de ocupatie, acestia predasera nemtilor ‘Edificiul nr.I’.
“Luati in primire chestia asta, ca n-a fost decat a lui Hitler” – asa I-au inteles pe americani cativa muenchenezi agili (si abili) la minte. Si intr-adevar, au ‘luat in primire’ tot ce au gasit …
Mademoiselle Daniella povesti cum unele din aceste comori isi facura mai tarziu aparitia, atunci cand ‘Collecting Point’ organiza, cu sprijinul Politiei Militare, o razie, in Koenigsplatz si imprejurimi, in peste o mie de locuinte particulare. Cu aceasta ocazie se gasira o serie de opere de arta de valoare inestimabila pe post de saltele sau storuri la ferestre.
Bineinteles ca si americanii au pradat. Mademoiselle Daniella povesti patania unui comerciant de obiecte de arta din Maximilianstrasse. In fata pravaliei sale aparu, a doua zi dupa cucerirea Muenchenului, un tanc Sherman. Tanchistii il scoasera pe om in strada si ii aratara un tablou prins de turela tancului. Expertul incremeni. Panza agatata de slinoasele placi metalice ale tancului nu era altceva decat celebrul tablou al lui Rembrandt, prezent in toate cataloagele de specialitate, portretul rabinului din Amsterdam, si inca ORIGINALUL.
Expertul si soldatii nu se intelesera asupra pretului. Asa ca invingatorii pornira mai departe cu comoara lor, zornaind din senile, Incotro? Nimeni nu putea sti. Rembrandtul n-a mai aparut niciodata.
Asemenea povestiri inveselira atat pe gazde, cat si pe invitati. Se bea gin cu suc. Thomas se duse in bucatarie pentru a se interesa de starea fripturii, a lui Bastian si a orpataritei.
Ii gasi pe toti trei in regula. Ex-agenta de legatura sedea pe genunchii lui Bastian. Pe dinafara era rosie ca para focului. In suflet mai purta probabil culoarea bruna a nazismului. Thomas cerceta friptura si constata ca la ea lucrurile se situau pe pozitii opuse: pe afara era bruna, in interior inca rosie. Ii dadu lui Bastian unele indicatii si se intoarse in salon.
Mademoiselle Daniella povestea in continuare. Thomas se aseza langa frumoasa si modesta Christine Troll. Simti ca incepe sa il ajunga bautura. Si ochii nostimei Christine prinsesera o stralucire suspecta. Thomas ii sopti:
“Mancam indata.”
“Slava Domnului, am cam inceput sa ma pilesc”, recunoscu ea cu o voce de contraalto, putin ragusita.
(Si cand te gandesti cat de mult imi plac vocile adanci si ragusite, isi spuse Thomas. Cati ani o fi avand micuta? Cel mult douazeci si cinci. Hm. E dulce fetita …)
Mademoiselle Daniella isi intretinu si in timpul mesei convivii cu povestile ei.
Thomas era prost dispus. Tocmai cu budinca asta mi-am dat atata silinta, isi spuse el. Si nimeni nu spune ceva de ea.

Meniu Muenchen, 16 iulie 1946

Budinca cu parmezan
Spata de caprior Baden-Baden
Crème a la russe

Inima lui Thomas lua foc in timp ce gatea pentru yankei …

BUDINCA DE PARMEZAN: Se bat 120 grame unt, se adauga sase galbenusuri, 80 grame parmezan ras,1/4 litru smantana, 140 grame faina, ceva sare, iar la sfarsit spuma batuta bine a celor sase albusuri. Compozitia se pune intr-o forma de budinca unsa cu unt si presarata cu faina si se fierbe la bain marie 45 de minute. Se rastoarna pe un platou, se pune de jur imprejur 150 grame sunca taiata feliute foarte subtiri si fasole verde inabusita in unt si presarata cu patrunjel verde.

SPATA DE CAPRIOR BADEN-BADEN: Se sareaza si pipereaza prin frecare un spate de caprior (caprioara), se toarna peste el unt incins si se da la cuptorul bine incalzit. Se tine in cuptor 45-60 minute, stropindu-se des cu sosul care se lasa in tava. Se ia putin sos din tava si se dau in clocot in el bucatele de ananas, cirese din compot si boabe proaspete de strugure. Se garniseste friptura cu ele. Restul de sos se amesteca cu smantana, se da intr-un fiert si se serveste separat.

CREMA A LA RUSSE: Se bate spuma un ou pro persoana si o lingura de zahar, se adauga o lingura de rom la trei oua si frisca batuta spuma tare. Se orneaza crema cu pricomigdale tinute in rom sau arrak.

Tocmai cand gandea asta se auzi langa el, incet, vocea Christinei:
“Minunata budinca asta. Asa ceva n-am mai mancat niciodata !”
Lui Thomas ii crescu inima. Ah, ce fata dulce !

( va urma)

Dan Bota

11.

Un fericit si relativ instarit ex-tovaras comisar Kutuzov ii duse cu Pontiacul sau vechi, pe 29 mai, pe cei doi prieteni ai sai la Strassbourg. Thomas cunostea aici, inca din vremea fericita cand lucra la ‚Serviciul de Urmarire a Criminalilor de Razboi’, cativa amabili graniceri francezi si, deasemenea, cativa nemti. Cu ajutorul lor fura trecute dintr-o tara in alta geamantanele domnilor Lieven si Fabre. Acestea contineau rezultatul afacerii ‚Pastis’.
Thomas visa pe bancheta din spate a automobilului:
„Bastian, o taiem spre Anglia, in tara libertatii. Ah, clubul meu – frumoasa mea locuinta – mica mea banca – vei indragi Anglia, batrane …”
„Asculta, eu parca stiam ca englezii te-au expulzat in 1939.”
„Da, si de aia trebuie sa trecem putin prin Muenchen. Am acolo un vechi prieten care ne va ajuta sa intram legal in Anglia.”
„Ce fel de vechi prieten?”
„Un berlinez. Acum maior la americani. Redactor la un ziar. Il cheama Kurt Westenhoff. Ah, Bastian, sunt atat de fericit – s-a sfarsit cu viata dezordonata si cu vagabondajul. Incepe o viata noua – o noua epoca.”

Thomas Lieven astepta, printre numerosii solicitanti la audiente, in antecamera biroului in care domnea maiorul Kurt Westenhoff. Biroul se afla in imensa cladire a fostei edituri ‚Eher’, situata pe Schellingstrasse.
Nazistii editasera aici, pe vremea asa-zisului Imperiu Milenar, ziarul ‚Voelkische Beobachter’. Acum se tiparea aici, de catre americani, alta gazeta.
In acest 30 mai 1946 era tare cald in Muenchen. Pe fruntile multora dintre uscativii domni palizi ce se aflau in sala de asteptare din fata biroului lui Westenhoff curgea sudoarea. Thomas privi ingandurat in jur. Medita: iata-va. In costume vechi, acuma prea largi. Cu gulerele camasilor ramase prea largi. Uscati, subnutriti si palizi. Cand ma uit, asa, la voi, la voi, astia, petitionarii, aluviuni ale primelor clipe postbelice, veniti aici la cersit ajutoare, o slujba sau o cartela de alimente … Nu prea aratati a tipi care sa fi gustat frontul sau sa fi luptat in rezistenta antinazista. Ati fost cumintei si tacuti in timpul Imperiului Milenar. Urechi astupate, ochi inchisi, gura la fel. Dar acuma vreti puterea. In curand va veti ingramadi la ieslea natiunii si va veti pescui portii grase din marele cazan cu carnati. In curand va veti fi catarat sus, prin guvern, prin economie, peste tot in tara asta. Caci va vor ajuta americanii …
Dar, isi spuse Thomas, sunteti voi oare cei potriviti pentru drumul potrivit? Veti sti voi sa folositi aceasta ocazie unica de a scoate pentru un timp Germania si pe germani din vartejurile istoriei universale – cel putin pentru o vreme?
Noi, nemtii, am pornit si am pierdut doua razboaie mondiale pe parcursul a doar treizeci si doi de ani. O realizare remarcabila, nu?Ce-ar fi daca ne-am retrage in banca noastra si am fi neutri – si ne-am lasa curtati si de americani, si de rusi – si am face comert cu Apusul si cu Rasaritul? Am folosit prea mult armele. Daca – va rog, fara suparare, e doar o propunere – am lasa naibii armele? Sfinte Dumnezeule din ceruri, ce frumos ar fi !
Aparu o secretara ca o cadra:
„Domnule Lieven, va asteapta maiorul Westenhoff”, spuse tanara dama care, mai tarziu, avea sa ajunga doamna Westenhoff.
Thomas pasi, trecand pe langa ea, in biroul redactorului, care il intampina cu mana intinsa.
„Salve, Thomas”, spuse Kurt Westenhoff.
Era mic de statura si plinut. Avea par blond si rar, o frunte placuta si ochi albastri inteligenti, prietenosi si melancolici. Tatal sau, dr. Hans Westenhoff, fusese, in cadrul editurii Ullstein, redactor-sef la ‚BZ am Mittag’ si ‚Tempo’. Familia fusese obligata sa emigreze. Acuma razboiul se sfarsise. Kurt Westenhoff se intorsese in tara care il gonise.
„Salutare, Kurt”, spuse si Thomas.
Ultima data il vazuse pe acest om la Berlin, in 1933. Trecusera treisprezece ani. Dar Westenhoff isi adusese imediat aminte de el.
Thomas spuse cu voce ragusita:
„Iti … iti multumesc.”
„Prostii. Ne cunoastem de pe bancile scolii. L-am cunoscut pe tatal tau. Tie nu am alte intrebari sa-ti pun decat asta: cu ce te pot ajuta?”
Thomas explica:
„Stii ca inainte de razboi aveam o banca la Londra. ‚Marlock and Lieven’.Dominion Agency, pe Lombard-Street.”
„Dominion Agency, exact, mi-amintesc.”
„Am inurma mea cativa ani afurisiti. Cred ca CIC-ul vostru are un dosar supervoluminos despre mine. Dar iti spun adevarul gol-golut: m-am pomenit in tot rahatul datorita asociatului meu Marlock. A avut grija sa fiu expulzat din Anglia. Si-a insusit si partea mea din banca. Din 1939 am o singura dorinta, un singur gand – sa-l termin pe porcul asta !”
„Inteleg. Vrei sa te duci in Anglia.”
„Ca sa inchei socotelile cu Marlock, da. Ma poti ajuta?”
„Sure, boy, sure”, spuse berlinezul americanizat, fara sa stie cat de mult se insela.

Westenhoff il invita pe Thomas pe 14 iunie, adica doua saptamani mai tarziu, seara, la vila sa.
In timp ce se aflau pe terasa din spatele casei , privind spre gradina cuprinsa de inserare, prietenul Kurt spuse:
„Imi pare rau, Thomas. Al naibii de rau. Mai bine mai rade un whisky sec inainte de a incepe eu povestea.”
Thomas dadu curs sfatului.
„Robert E. Marlock al tau a disparut. Am sunat alarma la prietenii mei de la CIC. Astia au luat legatura cu englezii. Treaba este trista, Thomas, al naibii de trista. Nici mica ta banca nu mai exista. Inca un paharel?”
Thomas zambi stramb.
„Pune mai bine sticla langa mine. Incep sa cred ca sunt ca Hiob. Hiob si Johnnie Walker. De cand nu mai exista mica mea banca?”
Westenhoff scoase o hartiuta din buzunar.
„Din 1942. Mai exact: din 14 august 1942. Marlock a incetat in acea zi platile. Au cazut conturile. Clientii isi cereau banii. Marlock a disparut in acea zi. Si este disparut si astazi. Asta au constatat prietenii mei de la CIC. Ca sa nu uit: placerea lor ar fi sa te cunoasca.”
„Dar nu placerea mea.”
Thomas ofta. Privi spre gradina inflorita, unde copacii si tufisurile isi pierdeau in intuneric contururile, transformandu-se in umbre fumurii. Juca paharul incolo si incoace. In sfarsit spuse:
„Deci voi ramane aici. Am scos destui bani in Franta. Ma voi apuca aici de treaba. Dar niciodata, auzi, Kurt, niciodata nu voi mai lucra pentru vreun serviciu secret. Niciodata in viata mea.”
Pe chestia asta insa se insela – la fel ca si Kurt Westenhoff in prezumtia sa ca Thomas Lieven nu-l va mai vedea si intalni pe mizerabilul sau companion,Robert E. Marlock.

(va urma)

Dan Bota

10.

Un Pontiac negru opri, la doua zile dupa acest pranz, in fata Ministerului Comertului, in cadrul caruia se afla Departamentul Monopolului Alcool-Tutun. Soferul, imbracat intr-o manta neagra de piele si cu o caciula de blana acoperindu-i parul rosu, sari si deschise portiera din spate. Cobori un domn in manta neagra de piele si cu caciula de blana. Acest domn i8ntra in cladirea cea mare si cenusie, lua liftul pana la etajul trei si patrunse in biroul unui anume Hippolyte Lassandre, care-l intampina cu bratele larg deschise.
„Dragul si mult stimatul meu domn Kutuzov, eu am fost cel cu care ati vorbit ieri la telefon. Scoteti-va mantaua. Luati loc.”
Domnul Kutuzov, care purta un costum albastru de serie, cam sifonat, si bocanci, se arata foarte suparat:
„Vad in atitudinea ministerului dumneavoastra un act dusmanos si il voi raporta la Moscova…”
„Va rog, va implor, draga domnule Kutuzov … draga comisare Kutuzov, sa nu faceti asa ceva. Imi pun pe cap tot comitetul central !”
„Ce fel de comitet?”
„Comitetul Central al Partidului Comunist Francez, tovarase comisar. Sunt membru de partid. Va asigur ca nu a fost decat o eroare,”
„Eroare ca au fost omisi cinci mii de cetateni sovietici de la ratia de alcool?
Asa-zisul comisar rase ironic:
„O eroare, nu? Ciudat – cetatenii britanici si americani aflati in Franta i-au primit ratia. Dar bravii MEI concetateni, cei care au contribuit cel mai mult la starpirea fascismului …”
„Va rog, tovarase comisar, incetati ! Aveti perfecta dreptate. E de neiertat. Dar vom remedia situatia urgent.”
Comisarul Kutuzov declara:
„Bineinteles ca solicit, in numele guvernului sovietic, si livrarea ratiilor din lunile trecute.”
„Bineinteles, tovarase comisar, bineinteles …”
Thomas Lieven aflase ca cetatenii sovietici rezidenti in Franta nu-si primeau ratia de alcool, de la Zizi. Zizi era o blond-roscata zvelta care lucra la o firma prospera. Thomas o cunoscuse in timpul razboiului. Zizi il iubea pe Thomas. In timpul razboiului, Thomas ii salvase prietenul de la deportare. Zizi ii povesti ca o duce excelent, mai ales dupa sosirea rusilor in oras. Acestia erau, ca sa zicem asa, de-ai casei in stabiliment.
„Ce fel de rusi?”, dori Thomas sa stie.
„Ei, comisia asta care locuieste la ‚Crillon’. Cinci tipi. Ca ursii. ASTIA DA, barbati !”
Zizi relata despre entuziasmul celor cinci sovietici fata de fenomenul decadentei din vestul capitalist. Cu aceasta ocazie isi neglijasera serviciul in mod sistematic. De fapt ei trebuiau sa se ocupe de soarta celor cinci mii de compatrioti aflati in Franta si sa-i anime la repatriere. Dar asta o faceau foarte rar. De obicei isi faceau veacul la Zizi. Si prin alte asemenea locuri …
„Imagineaza-ti, nici macar de ratia de alcool nu se ocupa”, ii spuae Zizi lui Thomas.
„Ce fel de ratie de alcool?”,
se interesa Thomas si afla despre ce fel de ratie era vorba.
Zizi continua sa povesteasca. Dar Thomas nu mai asculta. I se ivise o idee. Apoi un micut plan. Ei, si acuma, ca sosisera la Paris Bastian si Kutuzov, se porni sa il puna in practica …
Kutuzov lua in primire, in baza unor acte false care il identificau drept inalt functionar sovietic, alcoolul. Nu mai putin de trei mii de hectolitri luara drumul spre o distilerie pe jumatate naruita, situata in apropierea aeroportului Orly.
Thomas descoperise distileria intamplator. Fusese proprietatea unui colaborationist care spalase putina in 1945. Iar in februarie 1946 – fapt de netagaduit – bantuiau prin majoritatea tarilor europene debandada si haosul. Si in Franta.
Opt domni se apucara de treaba in fabricuta aceea. Se producea zi si noapte. Domnii produceau, sub conducerea lui monsieur Hauser, binecunoscutul si indragitul rachiu de anason, stiut si sub numele de pastis. Reteta ii fusese destainuita lui Thomas de o dama de culoare din stabilimentul lui Zizi. Iar reteta se baza pe melisa, coreandru, molura, salvie seminte de ochiul boului, seminte verzi de anason, toate in gramaj infim per litru de alcool.
Totul, in proportiile dorite, se tinea la macerat, pe intuneric, opt zile. Inainte de filtrare se adaugau zece picaturi de esenta de anason la litru. Dupa care se dilua la patruzecisipatru de procente…
Alcoolul fu platit de Kutuzov cu banii obtinuti pe cocoseii adusi de Bastian. Pe sticle fura lipite etichete tiparite, la comanda lui Thomas, intr-o mica si discreta tipografie.
Monsieur Hauser vizita, in timp ce productia mergea in plin, pe un functionar al armatei franceze, intendent la manutanta, cu sediul in cartierul parizian Latour-Maubourg, cartier ocupat in totalitate de armata. Un fel de orasel in oras.
Monsieur Hauser ii propuse intendentului Villard o afacere la negru cu rachiu:
„Am materie prima si pot produce pastis.Stiu ca prin cazinourile armatei lipseste bautura asta. Marfa mea este ieftina si de calitate.”
„Ieftina si de calitate?”
Ei bine, pentru acele timpuri postbelice sarace in alcool, da, marfa era ieftina. Astazi am socoti pretul cerut de Thomas Lieven, alias monsieur Hauser, putin cam exagerat.
Intendentul se arunca in afacere de parca ar fi fost vorba de apa vie a vietii sale. De fapt si era afacerea vietii sale, avand in vedere ca pe piata neagra se oferea dublul pretului platit de el lui Thomas.
Afacerea prospera.
Afacerea se derula in cea mai mare viteza. Intendentul nu-si aproviziona cu pastis numai cazinoul SAU, ci ii vesti si pe prietenii sai de la cazinourile din tara. Asa ca masini ale armatei incepura sa vina si sa plece, din si in toate directiile, cu marfa atat de cautata prin cazinourile din provincie.
Se poate spune cu mana pe inima: Thomas Lieven aproviziona cu pastis armata franceza. Iar armata platea pe loc. Si totul merse bine pana pe 7 mai 1946. Atunci se ivi o mica pana …
Pe 7 mai 1946, pe la orele 19, isi facu aparitia in apartamentul de la hotelul Crillon ocupat de falsul comisar Kutuzov, vanjosul sef al delegatiei sovietice, domnul Andrei S.Senkov, care, rosu la fata ca racul fiert, ii ceru ‚comisarului’ explicatii. Caci domnul Sencov se hotarase, cu cateva zile in urma, sa-si faca putin si datoria fata de cei 5.000 de concetateni ai sai din Franta si sa-i aprovizioneze cu ratia de alcool. Dar la departamentul respectiv din Ministerul Comertului afla ca ratia de alcool fusese de mult ridicata de un anume comisar Kutuzov, care locuia la hotelul Crillon.
Senkov racni intr-o frantuzeasca plina de accent rusesc:
„Cer o explicatie. Domnule, cine suteti dumneavoastra? Nu va cunosc. Nu v-am vazut niciodata. Pun sa va aresteze. Eu …”
„Tine-ti pliscul !”, i-o reteza Kutuzov pe acelasi ton, dar in stravechea limba ruseasca. Si apoi il prelucra timp de o jumatate de ora pe tovarasul Senkov asa cum il invatase Thomas, care prevazuse si luase in calcul acest mic incident.
Tovarasul Andrei S.Senkov se intoarse, dupa o jumatate de ora, palid, tulburat si leoarca de sudoare, in camera sa. Aici il asteptau prietenii si colegii sai Tusin, Bolkonski, Balasev si Apalaci, membrii delegatiei.
Senkov gemu si se prabusi pe un scaun.
„Tovarasi, suntem pierduti.”
„Pierduti?”
„Practic ne aflam deja in Siberia. E de groaza. E inspaimantator. Stiti cine e Kutuzov? E comisarul trimis sa ne supravegheze. Are toate imputernicirile. Stie totul despre noi.”
„Totul?”, se agita Bolkonski.
Senkov raspunse infundat:
„Totul. Cum ne desfasuram aici activitatea. Ce am facut si ce am invartit pe aici.”
Spaima se asternu pe chipurile celorlalti patru.
„Nu exista decat o singura varianta: sa ni-l facem prieten. Si sa tragem ca vita, zi si noapte. Gata cu Zizi ! Gata cu nailonurile si conservele si tigarile americane ! Doar asa S-AR PUTEA ca tovarasulKutuzov sa puna mila inaintea legii …”
Si astfel, gratie previziunii lui Thomas, fu apelat incidentul, iar afacerea ‚Pastis’ putu fi continuata in liniste si pace.

(va urma)

Dan Bota