29 de militari români au fost uciși și 180 răniți, în Afganistan sau Irak, în misiunile militare la care participă România. Lor li se adaugă personalul diplomatic rănit cu puțin timp în urmă la Kabul, plus cei răniți pe alte fronturi, mai puțin sîngeroase. România nu a ajuns mai aproape de programul Visa Waiver în toți acești ani. Recent am aflat că îmi trebuie viză să merg și în Canada, unde am primit un premiu, crezînd și eu ca toată lumea că nu mai era nevoie, că așa s-a raportat, mare succes al României, cine are viză americană nu mai are nevoie de viză în Canada. E fals.
Pe scurt, nu există profit real al participării noastre în aceste misiuni pentru țară și mă îndoiesc că diurnele soldaților merită riscul. Americanii cad la pace cu talibanii deja. În Consiliul de Securitate nu am prins loc, s-a aruncat vina pe faptul că ne-am abătut de la politica tradițională (adică ne-am dat de partea lui Netanyahu în loc să jucăm la ambele capete, deci și cu arabii). Dacă acest gen de oportunism ține la noi locul politicii externe, vorba aceea, ce era să căutăm acolo, mai bine că s-a ales mica și principiala Estonie. Cum știm din comparația Finlandei cu noi după pactul Ribentropp-Molotov (și ne amintește jurnalul lui Nicolae Iorga, publicat la Humanitas zilele astea, care dă detalii din Consiliul de Coroană), țările mici rezistă nu atît cu tancurile, cît cu caracterul. Dacă au vreunul.
Cînd a fost ultima oară cînd românii au fost întrebați dacă vor să participe la aceste misiuni?
Sau dacă au nevoie de rachete anti-Iran la Deveselu, cu riscul –
între timp materializat – ca Rusia să priceapă că sunt de fapt contra ei
și să se reînarmeze, să investească într-o suprarachetă, și alte
mizerii care puteau fi evitate dacă acum 15 ani alegeam o altă politică
externă, occidentală, fără a fi provocatoare? Sau dacă Georgia și
Ucraina meritau invitate în NATO la summitul de la București, deși nici
una, nici alta nu satisfăceau condiția preliminară necesară invitației
(și nici vreo șansă să o satisfacă), adică frontiere necontestate de
vecini?
Niciodată – atunci au fost întrebați românii
Azi, numărul candidaților la președinție crește vertiginos și se cheltuiesc atîția bani pe publicitate că toată lumea știe cine sunt. Nimeni nu știe, în schimb, cîtă lume a murit în misiunile astea, că de fapt nu au avut niciun impact asupra vizelor în ciuda promisiunilor oficialilor români, și că Rusia s-a înarmat în ultimul hal în urma acestei politici stupide. În 2004 eu am fost la pescuit cu o barcă furată de la flota din Sevastopol -niște rugine la ancoră pe atunci – că așa arăta litoralul ucrainean al Crimeei. Toate bărcile pentru turiști erau furate de la ce rămăsese din Armada Roșie. E poate inevitabil, dacă electoratul știe așa de puțin, începînd de la care e de fapt domeniul autorității prezidențiale – acesta e, cel de mai sus, nu hărțuiala cu guvernul – ca electoratul să se aleagă doar cu președinți care nu ar rezista cinci minute într-un talk show onest despre pozițiile lor cu privire la înarmare, planurile lui Macron pentru Europa cu două viteze, participarea la misiuni și așa mai departe. Sau dacă nimeni nu bagă de seamă că mîncăm Rusia pe pîine în online (bani aruncați de servicii ca să lupte cu trolii Moscovei), dar în politica noastră externă pupăm papucul lui Trump (nu al Americii, al lui, personal), care vrea Rusia înapoi în G7- și tot așa.
Toată lumea se agită să poată vota zile în șir în noiembrie
Ca să voteze ce? Au cea mai mică idee care sunt pozițiile candidaților pe zonele lor de competență? Președintele nu poate reforma poliția, nici să vrea, și nici educația. Autoritatea lui e pe zona de mai sus, plus supravegherea și performanța serviciilor secrete. O să îi întrebe cineva pe candidați de ce SRI are buget dublu față de serviciul secret german, la un sfert populație, sau dacă vor propune legislație ca în sfîrșit Curtea de Conturi să poată controla și serviciile noastre, să nu mai cîștige firmele lor licitații săptămînal? Agitație mare cu justiția, timp în care continuăm să conducem la CEDO la condamnări abuzive (undue process) și să furnizăm cel mai mare număr de cazuri noi, semn că justiția nu stă așa faimos nici fără contribuția trioului Iordache-Nicolae-Nicolicea. Candidații știu măcar că asta e o problemă, ce să mai vorbim dacă au idee de unde pot veni soluțiile? Nu: ce se pregătește e marea bălăcăreală: tratatul celorlați ca penali, comuniști, retardați, neresetați, parveniți, fripturiști, securiști. etc. Bonus pentru femei, că de ce se bagă în calea bărbaților.
Dacă nu îi întrebați nimic, dacă nu există poziții clare pe problematica de care se ocupă președintele, alegerile astea prezidențiale sunt doar o telenovelă de prost gust, iar candidații niște figuranți. Deciziile vor continua să fie luate de cine le-a luat și pînă acum, în zona obscură, în vreme ce civilii sunt ocupați cu circul și mahalaua. Nu mai multe zile de vot erau necesare, ci mai multă informație pe fond ce vor face candidații după ce ajung președinți. Dar cui nu cere nici nu i se dă.
Răsturnare de situație! Ce a aflat Dragnea în pușcărie: Am nostalgia lui
Este o adevărată răsturnare de situație în lumea politică. Ce a aflat fostul șef PSD, Liviu Dragnea, în spatele gratiilor e de-a dreptul halucinant. Gazetarul Cristian Tudor Popescu șochează pe toată lumea. Ce a putut spune despre Dragnea? Este o surpriză colosasală!
La așa ceva nu ne-am fi gândit niciodată. Unul dintre cei mai aprigi contestatari ai lui Liviu Dragnea a făcut o afirmație uluitoare. Cristian Tudor Popescu a dat de pământ cu actuala clasă politică, dar a adus aminte și de fostul șef al PSD. Gazetarul spune că actualii politicieni seamănă cu un ciopor de maimuțe care sar dintr-un copac în altul apucând din zbor câte o liană sau cu o baltă plină cu mormoloci care forfotesc la apă mică. Numitorul comun al acestor politicieni este că vor titluri, indiferent dacă sunt sau nu pregătiți pentru funcțiile în care au fost propuși, spune gazetarul.
„Nu am întâlnit niciodată un nivel politic atât de jos, de slab și de confuz, încât aproape că nu mai are legătură cu politica. Am nostalgia lui Dragnea. Dragnea era un scelerat, dar punea niște probeme fundamentale – problema independenței justiției, a României în raport cu UE, acolo a fost o luptă dură, dar o luptă politică, de un anume nivel, care a și adus la urne atâția cetățeni la alegerile europarlamentare, neașteptat de mulți.
Parametrul care mă îngrijorează cel mai mult, dincolo de aceste vânzoleli, este numărul mic de cetățeni din diaspora care s-au înscris pentru vot în avans – acum a prelungit, înțeleg, premierul Dăncilă până pe 15 septembrie. Vom avea o prezență la vot în această toamnă mult mai mică decât la europarlamentare”, a spus Cristian Tudor Popescu, anunță Digi24. Popescu mai spune că întreg peisajul politic e plin de nulități și cel mult mediocrități. „E înjositor din punct de vedere intelectual și moral să comentezi astfel de mișcări. Asta e politică? Cum să comentezi această foșgăială? Încerc totuși să găsesc un principu ordonator al acestui haosmos al politicii de toamnă. Ce-i mână în luptă? Care e motorașul acestor inși pe care îi vedem mișcându-se ca în desene animate? Ce vor ei de fapt? Sigur, banii, poziția, dar e mai mult decât atât. Vor titluri, acesta este principiul ordonator al acestei forfote”, a spus Cristian Tudor Popescu.
„Toți vor titluri, nu contează că au vreo treabă cu respectiva funcție. Spuneți-i unui politician rămas pe tușă că mâine îl numiți șeful Agenției pentru energie atomică. Și va primi fără să clipească, considerându-se potrivit, cu toate că nu știe foarte exact care e diferența între neutron și neuron. Nu contează ce funcție ai, puneți-mă și pe mine undeva – la mediu, la cultură, la economie, la relația cu Parlamentul, la ceva, să îmi scrie acolo, lângă nume, un titlu”, a continuat gazetarul.
Cristian Tudor Popescu a vorbit și despre protagoniștii actualei lupte politice și despre câțiva dintre candidații la președinție. „Meleșcanu – omul ăsta a fost tot timpul parașutat în funcții, nu a făcut decât rău și prost acestei țări, în toate aceste funcții. Tocmai a fost dat afară din funcția de ministru de Externe, are 78 de ani, este o hârcă ceaușistă și se duce acum în funcția de al doilea om în stat. De ce? Pentru că vrea să se trezească în scaunul ăla, scriindu-i în frunte: președintele Senatului. Altceva ce să mai vrea? Uitați-vă la Dăncilă, a fost pusă prim-ministru de Dragnea cum ai lua o pisică de ceafă și ai muta-o de colo-colo. Și acum spune: sunt obligată să guvernez, sunt o eroină. O Ana Ipătescu, așa se consideră această nulitate, ca și cum ar fi fost aleasă în uralele întregii națiuni pe Câmpia Libertății. Așa vorbește, ca o vizionară, ca un erou civilizator al României. Și ea este o biată pisică luată de ceafă de Dragnea, atât. Tăriceanu, în toate funcțiile în care a fost pus, nu a făcut decât rău din punct de vedere moral și profesional. Și pentru că acum a simțit că, rămânând lângă Dăncilă, pierde și pentru că mai vrea să aibă perspective pentru titluri și funcții în anul care urmează, cu un PSD fără Dăncilă, a făcut această mișcare. Ăia 3 inși de la ALDE, care au fost mituiți cu posturi acolo, ce spun ei? O să fim miniștri o zi, două, o lună, dar o să ne scrie biv-vel ministru. Și se găsesc destui care să confunde titlul cu omul”, a spus Cristian Tudor Popescu. „E un nivel înfiorător de discuție, nici nu ai ce să discuți din punct de vedere politic, nu mai sunt principii, doctrine, este o tejghetăreală, o politică de colțul mesei”, a continuat gazetarul. El spune că această situație va continua, pentru că le convine tuturor, inclusiv candidaților le președinție. „Iohannis, de pildă, de ce să schimbe ceva? Credeți că s-a gândit vreodată că a fost ales nu pentru calitățile sale extraordinare de om politic și orator, nu pentru modul distins în care tace și pentru cunoștințele sale guvernamentale și prezidențiale, în 2014, ci pentru că s-a autoscufundat Victor Ponta prin aroganță, prin ticăloșie atunci?
Iohannis nu face decât să beneficieze din nou dincolo de această umflare a capului dincolo de coafură a Vioricăi Dăncilă, care se vede cu portretul la loc de cinste, se vede în istorie, și reușește – se vede foarte clar faptul că nu vine în Parlament, toate tripotajele pe care le face cu miniștrii – pierde puncte și pentru ea, și pentru partid în fiecare zi. În schimb, Iohannis câștigă fără să facă mare lucru și având despre sine o părere probabil extraordinară, se consideră un fel de Carol I”, a spus Cristian Tudor Popescu.
„Mircea Diaconu a șezut la Bruxelles, nu l-am auzit găvărind într-o limbă străină nici cât pe Dăncilă, acum se prezintă drept specialist în probleme europene. Nici asta nu e de ajuns, acum candidează la președinție. Barna are tot atâta carismă și telegenie și talent oratoric și cunoștințe necesare care îl recomandă candidat la președinție din partea USR ca un corporatist în pericol de a fi concediat. Si totuși, candidează, e președintele partidului, cum adică să nu candideze? Adică Dăncilă candidează și el nu?”, a spus Cristian Tudor Popescu, conform sursei citate.
Trăim pe tărâmul unde aserţiunea „nu se poate, e prea dificil” se simte ca la ea acasă. Vă aduc aminte că, în plin război cu corupţia, instituţia care ar fi trebuit să radă de pe obrazul României negul inestetic al furtului din banii statului nu s-a atins de marii corupţi dovediţi. D.N.A. s-a dovedit neputincioasă cu cei care ne spoliaseră, pe fiecare dintre noi, cu sume astronomice. Firmele străine prezente în România (E.A.D.S., Apa Nova, Microsoft, Gold Corporation, Bechtel etc.), cunoscute pentru specializarea lor în înşelarea cu miliarde a ţărilor încă derutate după o schimbarea de regim politic n-au fost atinse, de vaşnicii soldaţi ai războiului anticorupţie, nici măcar cu o privire mustrătoare. De-aţi avea îndrăzneala să întrebaţi de ce, răspunsul va fi o adâncă, prea adâncă, tăcere sau, în cel mai bun caz, o ridicare din umeri care semnifică oriunde pe mapamond în graiul universal al nepuntincioşilor: „Este prea dificil, domn’le! Prea greu!”.
Confruntaţi cu minciuna cultivată la nivel statal, aflaţi faţa în faţă cu cu o democraţie declarativă care nu are aproape nimic democratic în esenţa sa, suntem un popor de dezorientaţi. Precum un copil abia ieşit în lume, ne este greu înţelegem ce este periculos şi ce nu este. Încă nu putem separa minciuna de adevăr. Nu desluşim direcţia spre care suntem împinşi cu vorba bună sau cu forţa şi nu avem capacitatea de a pricepe motivul pentru care se întâmplă ceea ce astăzi ne afectează viaţa într-un mod atât de brutal. De ceri explicaţii celor care, precum părinţii, ar trebui să ne lumineze, să se opună din răsputeri alunecării noastre în hău, ţi se răspunde sec: „E dificil, domn’le! Nu se poate!”.
Ne întrebăm, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună, unde sunt vinovaţii pentru căderea României în prăpastia în care se află azi. Bâjbâim năuci în căutarea unor vinovaţi. Precum în jocul „de-a baba oarba” al copilăriei, căutarea nostră se loveşte de pereţii neputinţei în a-i vedea pe cei ascunşi prea bine tocmai de aceia care ar trebui să-i scoată în lumina judecăţii. Acesta este unul dintre motivele pentru care ne este mai uşor să îndreptăm degetul spre exterior, identificând culpabilităţi de sorginte străină în timp ce, cu mâinile altora acoperindu-ne ochii, nu observăm că izvorul răului se află aici, în interior. Sunt cel puţin douăzeci de ani de când ne prăbuşim. De tot atâţia ani căutăm inutil în stânga şi în dreapta, fără a-i găsi, pe vinovaţi. Dacă le ceri explicaţii celor care sunt plătiţi de tine spre a desluşi între culpabili şi inocenţi, ţi se răspunde cu oarecare aroganţă: „E dificil, domn’le! Nu se poate!”.
Bucată cu bucată, ni se fură ţara. Cu circa doi ani în urmă, cu durere românească răbufnind în cuvinte, profesorul Ioan Pop Sabău declara: „Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tuturor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. După părerea mea, este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive”. Dacă vrei să afli motivele acestei hoţii pe faţă de la autorităţile responsbile, ţi se râde cu subînţeles în nas: „E dificil, domn’le! Altfel nu se poate!”
Încerc să înţeleg, şi poate numai limitele mele intelectuale mă împiedică să pricep, motivul pentru care ceea ce este uşor de realizat oriunde altundeva în lume este dificil la noi. Nicăieri în lume, dacă ai bani, construirea unei autostrăzi nu constitue o problemă. Numai la noi plăteşti miliarde, aştepţi ani şi ani, susţii licitaţii peste licitaţii şi rezultatul este zero. Sau, oricum, ceea ce rezultă este extrem de aproape de nimic. Motivul? Mereu acelaşi. „E dificil, dom’le! E dificil”.
La noi, cu precădere, este greu să ai certitudinea unui proces corect. Tot greu este, aproape imposibil, ca diriguitorii aleşi prin vot să-şi respecte promisiunile. Aici trebuie să treci prin nenumărate încercări, să-ţi toceşti nervii la cozi interminabile, să înduri înjosiri de toate felurile, să alergi de la o oficialiatate la alta, să pierzi ore sau zile pe la diferite oficii, birouri sau agenţii pentru a obţine un paşaport, pentru a-ţi schimba buletinul de identitate, pentru a-ţi înregistra o maşină, pentru a-ţi plăti dările la stat, pentru a recupera ceea ce statul îţi datorează, pentru aţi deschide o firmă, pentru a-ţi înscrie copilul la grădiniţă sau la şcoală. Cauza? E greu, dificil, complicat dincolo de înţelegerea cetăţeanului!
Trăim, şi nu de acum, vremuri surprinzătoare unde realitatea este contrazisă de percepţie. Reprezentăm excepţia. Deşi pare greu de acceptat, suntem un ceva aproape de neconceput într-o lume normală, firească, aşezată. Pentru vreun cercetător excentric din viitor care, din plictiseală, şi-ar îndrepta atenţia asupra ţinutului şi timpului nostru, am părea un tărâm de poveste. Un loc unde totul este posibil unde basmul devine realitate, unde fantezia trece fără oprelişti în concret, unde visurile traversează graniţa ficţiunii, unde tot ceea ce părea de neînchipuit a căpătat sens, unde ceea ce are un rost capătă aspect de absurditate, unde valorile sunt răsturnate lejer şi fără consecinţe sesizabile. Ca un exemplu zguduitor al acestei stări de fapt, perpetuate ani şi decenii, aş cita cele scrise de prof. Ioan Grădinaru într-un articol intitulat „Românii au dreptul să cunoască adevărul despre ziua de 23 august 1944” publicat în prestigioasa revistă ART-EMIS: „În mass-media românească, influențată, coordonată de Casa regală, Trădarea a arătat a fi Eroism, Saltul în prăpastie a țării e arătat a fi Salvare. Capitularea fără condiții de la 23 august 1944, e prezentată ca o mare Victorie. Genocidul de după fatala zi e arătat a fi Înviere. Autorii trădării au devenit înfăptuitori de Destin istoric. În copleșitoarea mistificare a odioasei Trădări a regelui Mihai, la nivel de discurs public, prin care se înalță în slavă, această zi a infamie, ticăloşie, a infractorilor şi criminalilor dovedește că anii 50 ai secolului XX s-au reîntors. Minciunea şi Absența lui Dumnezeu iar sunt la putere în România”.
Numai în România, fiindcă este greu, nu poate fi expulza un diplomat străin care încalcă, repetat şi în mod flagrant Convenţia de la Viena. Numai la noi, fiindcă este dificil, primul ministru nu-şi poate alege miniştri şi nu-i poate schimba din funcţie atunci când doreşte. Numai aici, fiindcă este anevoios, Parlamentul nu poate elabora ce legi doreşte, nu poate vota fără presiuni venite din stradă ori de peste mări, nu poate chema la ordine orice funcţionar public (inclusiv un procuror şef ori guvernatorul Băncii Naţionale) şi, fiindcă este prea complicat, nu-şi poate îndeplini obligaţia constituţională de a fi „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Numai la noi, întrucât încă este anevoie, nu pot fi acordate salarii decente şi pensii meritate, nu pot fi penalizaţi cei care încalcă Constituţia, nu pot fi pedepsiţi huliganii care aruncă în forţele de ordine cu sticle incendiare sau atacă sediul Guvernului. Oriîncotro priveşti, căutând normalitate, la noi găseşti doar „Nu se poate !”. De parcă tot ce-i greu pe lumea asta s-a adunat aici, lângă Carpaţi…
Da, ne ducem existenţă într-un meleag unde, fără explicaţii logice, un personaj şters în tot ceea ce face, lipsit de merite evidente şi cvasinecunoscut, este propus peste noapte să devină din primar de urbe preşedinte de partid, mai apoi prim-ministru şi, ratându-se în fiecare încercarea, ajunge imediat, printr-o rapidă şi supranaturală inversare de opţiune a votanţilor, preşedinte de ţară. Un ţinut în care, la fel de inexplicabil, o baschetbalistă de duzină este numită procuror general al ţării. La numai 33 de ani, ca un Făt Frumos feminin, sportiva devenea cel mai tânăr procuror general din istoria sistemului judiciar românesc. Ca prin minune, şi fără a se da de trei ori peste cap ca viteazul din poveste, ea ajunge peste noapte personalizarea Justiţiei naţionale, emblemă a anticorupţiei autohtone, ba chiar europene! Devine aproape instantaneu intangibilă ca o zeiţă şi iubită de idioţi cu o frenezie de ne explicat prin aserţiuni logice.
Da, aici se află ţara unde „Nu-se-poate” este preşedinte şi unde ceea ce pare de nerealizat devine realitate iar realitatea ajunge un ţel de neatins. E meleagul tuturor surprizelor, locul de unde, speriată, normalitatea a emigrat. Este tărâmul unde stăpân absolut a ajuns ipocritul Prea-dificil.
Da, oricât de mult ne-ar durea, trebuie să recunoaştem că această ţară se numeşte România!
Știu că n-am să-mi fac mulți prieteni cu materialul acesta. Am stat mult să mă gândesc până să-i dau drumul. Nu pentru că ar urma consecințe – posibile, dar asta e! – ci pentru că, până la urmă, e doar o voce în pustiu.
V-ați întrebat-și eu cu voi-cine sunt cei care și-au „luat țara înapoi”. Cetățenii? Puterea lor de a influența lucrurile e tot mai redusă. Suveranitatea poporului a ajuns o glumă sinistră! Un anume grup de politicieni, care a avut neplăcuta surpriză să primească un șut în cur, în 2012? Nu, deși unii revin la putere, pe „tancurile” bruxelleze ale noului guvern. Dar nu sunt decât niște papagali, niște băgători de seamă, puși acolo unde sunt puși pentru a schimba cursul unor bani publici spre niște buzunare private „alese”, pe care, după decenii, au să le „descopere” cu uimire și urmașii Luluței.
Atunci, prieteni, cine-i marele câștigător? Cum probabil bănuiți, câștigătoare este „Securitatea”. Care înseamnă și vechii securiști, și actualii sereiști. De fapt înseamnă un întreg sistem, care a început să se dezvolte după Marea Unire din 1918, și a funcționat fără încetare până acum. Acest sistem a avut o caracteristică, extrem de periculoasă: a fost în primul rând o poliție politică. Și asta a rămas până în ziua de azi.
Sistemele de acest gen au o clară continuitate, și nu pot fi distruse, fără grave consecințe pentru o națiune. Asta nu înseamnă că ne-ar fi mai rău fără ele: nu, ne-ar fi mai bine. Dar distrugerea sistemului ar echivala cu răspândirea infecției în tot corpul social. Lucru care s-a întâmplat, în 1989, după desființarea Securității. Toată mizeria strânsă în interbelic, și în comunism, s-a revărsat peste țară, a îmbolnăvit corpul social, a provocat crize cu repetiție.
Dacă cineva crede că „mineriada” a fost provocată de Iliescu, nu știe pe ce lume trăiește! Mineriada este primul avertisment al „îngerilor căzuți” ai Securității, dat poporului român: „Fără noi nu puteți trăi!” Era doar un exemplu de ceea ce puteau face, dacă nu se îndrepta „greșeala” desființării Securității. Și așa a apărut și s-a dezvoltat SRI. Credeți că SRI este altceva decât fosta Securitate? Ei bine, nu, nu este!
Cine a făcut SRI? Cine a format noile cadre? Cine a preluat rețelele de informatori? Cine a curățat arhivele? Cine a creat sistemul nenorocit, care domină acum România?
Cine a produs un președinte, poate doi? Securitatea!
O Securitate care n-o să ierte niciodată desființarea sa, în decembrie 1989! De unde și veșnicele atacuri la adresa lui Iliescu, și permanenta redeschidere a unor dosare, atacurile tot mai virulente ale unor securiști notorii, gen Cristian Troncotă, fost profesor la Academia SRI, cel de la Timișoara, Filip Teodorescu și „istoricul” Alex Mihai Stoenescu, omul securității la Rombac, unde era subinginer. Cine vrea amănunte, le găsește. Și se naște așa un cult al generalului Vlad, recuperat de noul SRI, pe post de icoană, de meritoriu înaintaș.
Se întinde, bine îngrijit, mitul Securității, în luptă eroică și plină de abnegație, cu odiosul KGB. Adoratorii Securității, și urmașii sereiști, surfează acum pe valul rusofobiei, pentru a lua ochii noii generații, care cunoaște istoria mai mult din tabloide! Realitatea este mai vulgară, și mai tragică! Securitatea a fost, chiar și în ceaușism, un colaborator fidel al serviciilor sovietice. Pentru care a prestat din greu, așa cum prestează acum pentru americani. Și serviciile secrete din interbelic, și din perioada războiului, gen SSI, au colaborat cu germanii. SSI se spune că n-a colaborat cu Gestapo-ul, ci doar cu Abwer-ul. Da, și?
Au servit cu slugărnicie ocupantul, indiferent cum s-a numit el, au făcut poliție politică, au fost sursă de mare corupție, au făcut afaceri. Cum au servit națiunea română? I-au vânat pe comuniști și pe legionari? I-au vânat pe dizidenți? Îi vânează acum pe politicieni și pe adversarii puternicului zilei? Dar românii ce-au avut de câștigat? Nimic! Absolut nimic! Ei au plătit și plătesc oalele sparte!
A furat Securitatea secrete tehnologice? Pentru noi, sau pentru sovietici? A penetrat rețeaua Caraman NATO? Pentru noi, sau pentru sovietici? Au vândut arme cui vrei și cui nu vrei, în toate conflictele, și trecând peste toate embargourile? S-au folosit de teroriști împotriva Europa Liberă? Și noi ce-am câștigat? Știți de ce a „fugit” Pacepa? Pentru că niște unii din Securitate, de care nici măcar el nu știa că există, l-au prins cu mâna în banii statului, când se pregătea să semneze acordul cu olandezii(nu vi-s dragi micuții ăștia, care ne dau nouă lecții de cinste?) pentru licența unui avion, avion care a fost un uriaș eșec! O făcea degeaba, sau pe bani? Bineînțeles că pe bani!
Credeți că fără poliția politică, făcută de serviciile de informații ale României în interbelic, ar mai fi fost atât de drastică represiunea de după război? Da, Securitatea a fost formată de sovietici. Cu români proveniți din servicii precum SSI. Iar cei care au colaborat cu sovieticii, chiar și când relațiile Bucureștilor cu Moscova s-au răcit, n-au continuat colaborarea? N-au format, la rândul lor, alți securiști? Nu eram în comunitatea informativă a Tratatului de la Varșovia? Apropo: lui băsescu nu i s-au încrucișat drumurile la Anvers cu băieții din GRU? Că doar strângeau același lucru: informații militare…
Poliție politică, colaborare cu ocupantul, corupție cât cuprinde. Istoria bravă a serviciilor noastre. Acum, grație noilor tehnologii, controlul lor asupra societății poate fi total. Și li s-a dat mână liberă. Pentru că, spre deosebire de Iliescu și de Constantinescu, președinți care nu le-au folosit pentru a-și elimina adversarii politici, băsescu le-a folosit. Și recompensa a fost scoaterea lor de sub orice control, democratic sau nu. Serviciile controlează și politica, și economia, și societatea, în totală impunitate. Sunt, o repet, principala sursă de corupție. Și așa au să rămână.
Și-au luat țara înapoi. O țară pe care se părea c-au pierdut-o, în 1989. S-au speriat degeaba. Noii stăpâni ai Estului le-au apreciat „calitățile”, i-au recuperat și-i folosesc fără prea multe probleme de conștiință. De fapt, fără nicio problemă de conștiință.
Securiștii, vechi și noi, le-au pus pe tavă țara, cu tot ce are ea, inclusiv pe noi. Au vândut-o ieftin. Cum ieftin ne vând și pe noi. Suntem sclavii și țara e marfa Securității.
Ne vor ameți cu spectacolul „anti-corupției”, ne vor arunca din când în când capul câte unui politician, devenit nefolositor sau stânjenitor, vor dezgropa a suta mia oară „revoluția” și „mineriada”, ne vor spune cât de periculos rusul, și de asta trebuie să ne umble prin calculatoare, să ne asculte zi și noapte, își vor pune oamenii lor peste tot: în politică, în presă, în Justiție, vor distruge orice concurență a capitalului românesc pentru multi-naționale-nu gratis, că lecția cererii și ofertei o știu foarte bine!-și vor prospera. Acum au toate instrumentele de control: pot anula voința populară, exprimată prin vot, pot pune pe cine vor ei președinte, pot da jos guverne și premieri, pot pune guverne și premieri, controlează Curtea Constituțională, Justiția, controlează societatea civilă, presa, tot. Și câtă vreme nu-i deranjează pe ocupanți, nu-i deranjează nimeni. Ei sunt „statul profund” Și așa ceva nu poate fi schimbat de nicio revoluție!
Candidatul pentru alegerile prezidenţiale al Partidului Ader la Democraţie, Educaţie şi Reconstrucţie (ADER) Andrei Stoican acuză faptul că datorită sumelor consistente oferite de la buget către partidele parlamentare nu putem vorbi de o egalitate a șanselor în campaniile viitoare. El spune că: ,,În campania pentru alegerile prezidențiale se confruntă crezul noștru și banii lor ( furași tot din banii noștri). Partidele parlmentare şi-au primit subvenţiile pe luna august de la Buget, adică din banii noştri. Veţi înţelege, citind cifrele (le găsiţi şi pe site-ul Autorităţii Electorale Centrale) ce zid de bănet stă în faţa mea, un patriot român, Andrei Valentin Stoican, candidatul vostru la Preşedinţie. Veţi înţelege că nu putem învinge puterea banului decât cu puterea crezului nostru. Veţi înţelege şi de ce unii candidaţi – neproşti! – merg pâna la a încerca să vă prostească în faţă, cu contradicţia în termeni „independent susţinut de…”. Banii vorbesc! Iată cât şi-au alocat din banii contribuabililor, numai de la începutul anului, PSD, PNL, USR, ALDE şi PMP: PSD – 94.277.715 ron PNL – 43.203.655 ron USR – 12.705.019 ron ALDE – 9.390.760 ron PMP – 6.114.773 ron Care democraţie? Care şanse egale?”
Reamintim că Andrei Stoican
avea 12 ani la Revoluţie şi a absolvit Facultatea de Drept. El a fost prezentat
de președintele ADER Neculai Onţanu, la finalul lunii iunie la Teatrul
Naţional, ca fiind cel care va candida în cursa pentru Cotroceni din partea acestei
formaţiunii politice.
Candidatul ADER, a
declarat – făcând aluzie la discursul
lui Dan Barna și ,,pastila albastră”de la Congresul USR – că ,,Am
văzut multe şi am trăit multe. Am făcut greşeli, şi le-am făcut pe toate, dar
am învăţat din ele. Nu m-am gândit nici o clipă să plec aiurea, nici atunci
când mi-a fost bine, nici când mi-a fost rău. M-am născut aici, aici vreau să
trăiesc, aici vreau să trăiască fiii şi nepoţii, şi nepoţii nepoţilor mei. Nu
mă duc la Cotroceni să mă odihnesc şi să mă simt confortabil sau să îmi iau un
concediu de cinci ani. Nu mă duc la Cotroceni să mă uit la filme, la „Game
of Thrones” şi la „Matrix”, nici să mă îndop cu pastille
albastre. Nu mă duc la Cotroceni să mă îmbogăţesc din salariul de preşedinte.
Nu mă duc la Cotroceni pentru că mi s-a dat ordin să mă duc„, conform
News.ro.
La rândul său Neculai Onţanu
a declarat la lansarea candidatului că ,,Ne
dorim un preşedinte al românilor care să aibă o puternică susţinere naţională.
Suntem mulţi. Partidul ADER vă propune un candidat pentru alegerile
prezidenţiale. Un om care la Revoluţie avea 12 ani, un om matur astăzi şi
puternic, un om care va face aşteptatul schimb de generaţii, dar şi de
mentalităţi„.
Tot ce ne inconjoara astazi,ca servicii ale statului fata de cetatenii acestui stat,sunt fara nicio exceptie ale unui politic total lipsit de profesionalism, imbibat cu superficialitate, de sfidare nerusinata a cetateanului,un politic pus numai pe pricopseala personala fara absolut niciun scrupul. Teama este ca nici dela alt politic nu prea avem speranta ca nu vom fi dezamagiti. Acest Peiu uneori le zice bine.
Mos Teaca nu mai este personaj de bancuri, nu mai radem de ei ca se strang cate cinci sa insurubeze un bec. Mos Teaca omoara oameni. Cazul Caracal ne-a aratat acest lucru fara putinta de tagada. O armata infiintata pentru a-i pazi pe cetatenii Romaniei s-a transformat intr-o entitate monstruoasa auto-suficienta, care se hraneste zilnic cu unicul scop de a se admira in oglinda. Nimic si nimeni in afara propriei bunastari nu mai conteaza, nici interesul national, nici scopul initial al oricareia dintre institutiile de „forta”, nimic.
Romaniei ii revin 242 de ofiteri de politie la fiecare 100.000 de locuitori, ceva mai putin decat media europeana, care este de 318 ofiteri la 100.000 de locuitori. Avem, adica, aproape 50.000 de ofiteri de politie. E mult, e putin? Ponderile cele mai mari ale ofiterilor politisti se regasesc in Cipru (573 de ofiteri de politie la 100.000 de locuitori), Malta (505), Grecia (492) si Croatia (490 de ofiteri de politie la 100.000 de locuitori), iar ponderile cele mai mici in Finlanda (137), Danemarca (186), Suedia (203), Marea Britanie (212) si Romania (242). Ce constatam din aceste cifre: efective impresionante au, in general in Europa, statele cele mai ineficiente si mai corupte: Cipru, Grecia, Croatia, Letonia, Italia, Portugalia, Ungaria, iar prezenta cea mai discreta a politie o gasim in statele sigure si „cuminti” din nordul continentului, precum Finlanda, Danemarca si Suedia. Romania si Polonia printre statele cu politisti putini indica o anormalitate, explicabila probabil prin putinatatea resurselor.
In ianuarie 2019, salariul mediu net al unui ofiter de politie a ajuns la 4.259 de lei, o aflam chiar de la partidul de guvernamant (sursa: AICI), cu aproape 50% peste castigul salarial mediu nominal net din tara, de numai 2.936 lei in luna ianuarie a acestui an. Evident, politistii primesc si o suma de bani pentru „hrana” de vreo 1.000 de lei/luna, spre deosebire de ceilalti romani care se hranesc din salariu, ca toti oamenii normali de pe planeta asta. Mai exista si multe alte sporuri de un comic irezistibil, inclusiv sporul de 40% pentru „interventia de la domiciliu!!!”. Toate acestea fac din politie o atractie irezistibila, astfel incat concurenta de la admitere pentru locurile de la Academia de Politie este extrem de ridicata pentru Romania, de 7-8 candidati/loc.
Privind toate acestea – salarii mari, baza de selectie foarte generoasa, am zice ca ar trebui sa avem un nivel de profesionalism ridicat in politie, nicidecum situatia cumplita devoalata de cazul „Caracal”. In realitate, nivelul serviciului public furnizat de politie este, in linie cu folclorul de la noi, catastrofal. Nu exista, in toata tara, o universitate cu probleme de credibilitate precum Academia de Politie: 74,3% dintre tezele sustinute in perioada 2011-2016 la Academia de Politie – si trecute deja printr-o prima verificare cu softul de identificare a similitudinilor – sunt suspecte de plagiat, iar 10 dintre tezele identificate cu procente foarte mari de continut posibil plagiat apartin chiar unor cadre didactice din Academie, aflam din Raportul Corpului de Control al ministrului Afacerilor Interne (sursa: AICI).
De altfel, „crema politiei” nu a rezolvat nici cel mai mare mister al ultimilor ani: unde si cum au disparut cele 80 de teze de doctorat sustinute in perioada 2011-2016, care nu se regasesc in format electronic in arhiva Academiei de Politie (alte trei teze nu exista nici macar pe hartie), inclusiv lucrarile stiintifice ale unor decani din Academia de Politie, care conduc cele mai importante doua facultati ale institutiei – si care nu sunt de gasit in format electronic: cel al Facultatii de Politie si cel al Facultatii de Stiinte Juridice si Administrative. Pai, noi ne miram ca politistii din prafuitul Caracal nu au fost in stare sa gaseasca o fata disparuta intr-un sir de 40 de case, cand cei mai destepti dintre politisti nu-si pot gasi nici macar propriile teze de doctorat? Nu cumva o fi acelasi motiv in ambele cazuri: de fapt nimeni nu o cauta pe Alexandra, asa cum nimeni nu cauta, de fapt, nici tezele de doctorat ale academicienilor-politisti?
Vrem competenta si eficienta din partea politiei? Iata cum arata bugetul institutiei care ne apara viata si avutul (sursa: Politia Romana):
Din 4,13 miliarde de lei, 3,74 miliarde se aloca salariilor (90%), 295 milioane se aloca cheltuielilor curente (intretinerea sistemului, inclusiv benzina) si doar 74 milioane pentru investitii (sub 2%) . Inca o data, sa fie clar: 90% din bugetul politiei merge catre salarii si mai putin de 2% catre investitii!!! Cum ar putea sa functioneze o asemenea masinarie?
Logica degradarii politiei este simpla si fara leac: tot bugetul se duce pe salarii, acestea sunt cu mult peste media Romaniei; ca o consecinta fireasca, la salarii mari se strang ca mustele rude, amante, pile si alti neaveniti. In fruntea Politiei se poate fura orice, incepand cu doctoratul, orice este permis. Deasupra ierarhiei necinstei si incompetentei se afla doar indolenta secretarei devenita ministru sau a mafiotului (a rezistat mai puțin de o saptamana n.r.) lui Mazare adus sa inlocuiasca secretare devenita prea blonda chiar si pentru guvernul Dancila.
Dar, oameni buni, Mos Teaca politistul nu a fost singur in tragedia de la Caracal, el s-a insotit cu celalalt Mos Teaca, „specialistul” in comunicatii. STS. Un nume care ar trebui sa comprime competenta, inginerie complicata, dar care se reduce, in realitate, la goana disperata dupa salarii cat mai indecente pentru o tara plina de saracie. Iata si aici cum sta treaba cu impartirea bugetului, oglinda preocuparilor generalilor mult prea numerosi pentru atatea esecuri (sursa: Camera Deputatilor):
Bugetul pe 2018 al STS a fost de 356 milioane de lei, dintre care 248 milioane de lei s-au dus pe „cheltuieli de personal” pentru numai 2.700 de angajati, cam 100.000 lei/angajat (vreo 8.000 lei/luna/angajat), cheltuielile cu bunuri si servicii (adica intretinerea sistemului) au fost de 65 de milioane de lei, iar investitiile nu au depasit 40 milioane de lei. Sa recapitulam: 70% din fonduri au mers catre salarii si numai 12% catre investitii!!! Asta arata cat de clar se poate care sunt prioritatile generalilor-mandria tarii.
Desigur ca intreaga suma de 180 milioane de lei prevazuta a finanta „modernizarea” sistemului 112 administrat de catre STS, suma provenind din fondurile europene, a ramas necheltuita… cum, sa ne intelegem bine: tot ce este legat de sistemul 112 (sistemul national unic de apeluri de urgenta, in limbajul generalilor acoperiti de stele si trese) reflecta haosul si nevolnicia administratiei romanesti. Sistemul s-a nascut handicapat inca de la inceput, cu buna stiinta a geniilor care au condus Romania, el neindeplinind decat prima dintre cele trei functiuni esentiale si obligatorii (in UE) ale unui astfel de sistem: – Conectarea dispeceratului cu dispeceratele proprii ale serviciilor apelate: politie, ambulanta, pompieri, etc. – Identificarea numarului apelant; – Localizarea apelantului.
Trebuie sa recunoastem ca iti trebuie multa imaginatie sa bagi zeci de milioane intr-un sistem care sa trateze urgentele si sa nu stii cine suna si de unde suna. In plus, trebuie sa recunoastem ca iti trebuie doze letale de nesimtire sa pastrezi sistemul in starea asta timp de 15 ani!!! Nu un an, nu doi, nu trei, ci 15 ani. Toti conducatorii Romaniei in ultimii 15 ani stiau ca sistemul este incomplet si greu functional, toti ministrii de finante, toti directorii STS, toti ministrii de interne sau de sanatate. Si nimeni nu a miscat un deget pentru a face ceva…. Ba mai mult, UE a fost mintita cu nesimtire acum cativa ani ca problema localizarii va fi rezolvata prin reducerea ariei de localizare de catre operatorii de telefonie. Dar, ce sa vezi, minune mare, aceiasi operatori care ar fi trebuit sa reduca aria de localizare au fost primii participanti la licitatia in valoare de 178 milioane de lei destinata exact aceluiasi scop. Pai de ce sa investesti din proprii bani pentru localizare cand poti sa faci asta pe banii europeni ai statului?
Nu in ultimul rand, trebuie remarcata si contributia procedurilor legale, care fac imposibila inceperea unui contract de executie mai devreme de cativa ani de la licitatie: daca STS a avut alocare de fonduri europene pentru modernizarea sistemului inca din ianuarie 2018, ei au lansat licitatia respectiva abia pe 11 august; evident ca dupa licitatie (castigata de Orange) a urmat contestatia depusa de prea-cinstitul Gabriel Marin-Omnilogic, contestatie rezolvata abia in iulie 2019 si urmata de o „neprevazuta” actiune in instanta a asocierii dintre cea mai nemteasca firma posibila, Deutsche Telekom si cea mai balcanica firma posibila, Teamnet, din orbita prea-coruptului Sebastian Ghita. Si-uite asa, din contestatie in proces, a ajuns sarmana Romanie sa nu aiba nicio sansa sa localizeze apelurile de urgenta. Pai de ce om mai numi apelurile astea urgente, daca nici macar nu vrem sa stim cine suna?
Din conlucrarea criminala dintre incompetentii cu doctorate false din politie si rapacii generali cu umerii grei de trese si decoratii a rezultat oribila tragediei a cel putin doua adolescente din Caracal. Desi lista rateurilor sistemului de tratare a urgentelor este mult mai lunga si mai frustranta, celelalte cazuri nu au beneficiat de notorietatea domnului Cumpanasu. Va dati seama cate doctorate „copy-paste” s-or fi dat la Academia de Politie cu tema legata de apelurile de urgenta, cate grade si prime s-or fi dat pe la STS pentru optimizari si modernizari ale unui sistem incomplet functional? O natiune intreaga sufera si va mai suferi mult timp de pe urma suficientei si prostiei unei gasti de mafioti cocotati in varful puterii institutiilor „de forta”. O natiune intreaga sufera din cauza nesimtirii unor politicieni inconstienti care risipesc toti banii publici pe salarii si pe plata nepotilor si amantelor. O natiune intreaga sufera din cauza suprimarii investitiilor de catre Orlando pesedistul de discoteca.
Bomboana pe coliva sistemului 112 a fost pusa de catre proaspat incoronatul ministru Mihai Fifor. Dupa ce s-a remarcat prin intarzierea tuturor investitiilor din armata si prin mintirea tuturor in calitate de ministru al 2% din PIB, neterminatul de Fifor vrea sa preia administrarea sistemului de apeluri de urgenta de la STS la propriul minister, invocand nici mai mult nici mai putin decat exemplul Republicii Moldova. Adica Fifor ne propune mutarea investitiei de 178 milioane de lei de la institutia care da 70% pe salarii la institutia care da 90% pe salarii! Partea cu exemplul moldovenesc este, sa recunoastem, departe de grandoarea prostiilor emise de ministrul „0 investitii in aparare”, de la el ne-am fi asteptat la exemplul tadjic sau uzbec. Dar ce, exemplul nord-coreean n-o fi demn de morga neputinciosului Fifor? Macar acolo cei vinovati de coruptie si lene sunt executati cu tunul….
Sursa:Ziare.com Autor:Petrisor Peiu
Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).
Motto-ul autorului Inainte de a-mi judeca viata, inainte de a vorbi despre mine, incalta-te cu pantofii mei si parcurge drumurile pe care le-am parcurs. Traieste-mi durerile, indoielile, bucuriile. Traieste-mi anii pe care i-am trait. Si cazi acolo unde am cazut si ridica-te asa cum m-am ridicat.”(Luigi Pirandello) Virsta nu e cea pe care o ai, ci cea pe care o simti. Orice se va intampla pastrati-va inocenta copilariei. Să nu râzi de cineva, să nu plângi pe cineva, să nu detesti pe cineva , să nu admiri pe cineva, ci să întelegi ! Cand urci pe scara vietii nu uita sa dai buna-ziua la toata lumea, ca atunci cand vei cobori sa aibe cine sa-ti raspundă.
Observăm cum, absolut din întâmplare, ori de câte ori se atrage atenția asupra pericolelor globalizării, asupra modului în care multinaționalele sau giganții economici modelează viitorul omenirii în folosul lor, asupra rolului iluminaților, a puterii pe care o are Grupul Bilderberg în trasarea noii ordini mondiale sau asupra felului în care guverne, revoluții și războaie sunt programate în spatele ușilor închise, în zone invizibile vulgului, apar ca din senin acuzații, ușor zeflemitoare, că s-ar vântura teorii ale conspirației Importante forțe media, dirijate nu se știe de unde, sar să ne convingă de bunele intenții pentru umanitate ale giganților Procter&Gamble, Coca Cola, Johnson&Johnson, Kellogs, Nestle etc. Dacă insistăm cumva în ideea că lucrurile nu stau tocmai așa, că ceea ce doresc aceste mari companii se aseamănă mai mult cu intențiile rechinilor decât cu ale îngerilor, suntem expediați spre zona diletantismului, lipinduni-se pe frunte eticheta persiflantă: „Adept al teoriei conspirației”.
Aceleași forțe mediatice, uneori organizate militărește, încearcă să
ne scoată din minte convingerea că giganții din industria farmaceutică
ar avea vreun interes în multiplicarea artificială a afecțiunilor
medicale ori că faimoasa Comisie Trilaterală și influentul Council on
Foreign Relations s-ar intersecte în vreun fel cu proiectarea viitorului
politic al lumii. Dacă le contrazici, chiar aducând argumente, ești
trecut în categoria naivilor care ”pun botul” la aceeași teorie a
conspirației.
Se întâmplă ca, atunci când vreun analist face publice adevăruri
neconvenabile unor cercuri de putere sau unor forțe oculte, să-l auzi
spunând: „N-aș dori să credeți că sunt adeptul teoriei conspirației dar…”.
Această scuză, aparent benignă, e utilizată tot mai des pe post de scut
împotriva acuzației de prostie, învinuire gata să pornească din
coltoanele ascunse ale opozanților.
Scuza este auzită și atunci când se afirmă că în epoca modernă multe
războaie nimicitoare sunt declanșate la presiunea reprezentanților
industriei militare americane preocupați de a-și goli depozitele de
armamentul învechit, pe cale de a fi casat; când afirmi că mari companii
transnaționale schimbă guverne în conformitate cu propriile interese și
spoliază întregi economii naționale pentru a-și asigura profituri cât
mai mari; când susții că pustiitoarea Primăvară Arabă a avut la origine
foamea de resurse energetice a SUA a cărei stabilitate financiară devine
tot mai precară; când crezi în existența unui plan bine gândit și
finanțat din plin pentru a inunda Europa cu populații dezrădăcinate, cu
preponderență de religie islamică, întrucât o populație eterogenă este
mult mai ușor de manevrat în comparație cu una conștientă de unitatea de
neam și de religie; când în acțiunile celor care se pretind a-ți fi
prieteni și aliați descoperi intenția de a-ți subordona economia și
legislația, de a te transforma în colonie și de a-ți fura fără rușine
resursele biologice și de altă natură;
În efortul de a-i plasa mai ușor în zona ridicolului pe aceia care
dezvăluie adevăruri stânjenitoare, uneori teoria conspirației a fost
asociată unor ipoteze fantasmagorice, unor idei evident utopice sau
faptelor unor șarlatani dovediți.
S-a născut o adevărată școală a teoriei conspirației. Se întocmesc
studii de caz, se publică statistici, se fac prognoze și se autentifică
specialiști. Teoriei conspirației i s-a descoperit o latură filozofică
și una patologică. Ba chiar s-a afirmat că ea ar exista tocmai pentru că
este încorporată firescului firii umane:
”Cred că se poate vorbi despre nevoia perfect omenească de
conspirație, tot așa precum acceptăm atracția spre mister sau plăcerea
pentru povești” (Călin Hentea, TEORIA CONSPIRAȚIEI, Revista
Flacăra/20.04. 2008) Teoriei conspirației i s-a făurit o istorie (și-ar
avea originile în evenimente memorabile din antichitate) și a fost
categorisită școlărește în ”manipulatoare, evenimențională, ori de
conjunctură”
Totul, pentru a-i legitima existența. Din momentul în care lumea
ajunge să fie convinsă că o astfel de ”teorie” trăiește alături noi,
împreună cu alte realități spirituale ce nu pot fi contestate, cu ea pot
fi atacați, plauzibil, toți cei care susțin ca fiind adevărate
realități neconvenabile. Rețeta cu teoria conspirației, aplicată într-un
mod inteligent, poate descredita personajele deranjante, poate manipula
percepția generală asupra realității, poate ascunde sau nega în
totalitate fapte reprobabile, blamabile de societate.
A apărut conceptul ”teoriei conspirației” ca instrument de manipulare
a societății? Sau firea umană are, în mod natural, ascunsă în ea o
latură unde înfloresc răsadurile unor nenumărate teorii ale conspirației
care, coapte, abia așteaptă să iasă în lume?
Se pare că la aceste întrebări legitime ne-a răspuns deja Roger
Stone, un apropiat al președintelui Trump, arestat de curând pentru
suspiciuni de complicitate ale echipei de campanie Trump (pe care a
coordonat-o) cu Moscova și eliberat pe cauțiune.
Aflat de curând la București, Roger Stone acordă un interviu în care
atacă vehement existența așa-numitelor teorii ale conspirației. El
denunță ca fiind manipulatoare teoriile conform cărora Bashar al-Assad
și-ar fi gazat poporul, Lyndon Johnson l-ar fi ucis pe John F Kennedy,
George Soroș ar fi doar un bun samaritean sau pe acelea care susțin că
serviciile secrete românești n-ar avea niciun amestec în destabilizarea
țării.
„Sintagma Teoria conspirației este un termen inventat de CIA în
1964 pentru a-i discredita pe toți cei care se îndoiesc de versiunea
falsă a guvernului despre anumite evenimente. Nici nu ar trebui folosit
cuvântul, te faci de râs” afirmă politicianului american.
Pentru orice om rațional, ceea ce spune Roger Stone într-o singură
frază pare mai aproape de adevăr decât atât de stufoasa intrigă
internațională țesută cu scopul de a credibiliza existența unor teorii
ale conspirației și de a le scoate dincolo de ceea ce, pe bună dreptate,
numim manipulare. Părerea mea.
Diferența dintre 10 august 2018 și 10 august 2019? Au stat deoparte serviciile de informații, plus ONG-urile lui Soros!? Unora li se parea evident… S-a vazut cu ochiul liber: Anul trecut au scos tefeliștii în stradă, bașca galeriile de fotbal, ca să schimbe guvernul, să-i ofere lui Klaus Iohannis „Guvernul Meu II”, ceea ce a fost foarte aproape…„Guvernul Meu I”, cel condus lamentabil de Dacian Cioloș, ajuns premier după „ciudata” tragedie de la Colectiv, când cabinetul Ponta a demisionat și când subconștientul l-a trădat pe primul meditator al țării și l-a împins la celebrul autodenunț: „A fost nevoie să moară oameni, ca această demisie să se producă”.
Anul ăsta, dirijorii din umbră ai unor „mase” de manevră nu i-au mai mânat… ordonat pe cei „excitați”de indemnuri din umbra ,”cascaval” al unor promisiuni servit unui număr pe naivi protestatari, ca să nu le zic altfel. Au ieșit de capul lor, cei care au ieșit, la nu știu nici ei ce; care la comemorare, care să asculte… un pianist, unii „pentru că așa nu se mai poate”, sau „pentru că se gândesc la copiii lor”, alții … pentru „fără penali” sau „împotriva autorităților”, restul pentru fel de fel de inepții,(cineva avea o lista cu… 75 la număr!). De data asta, sforarii nu au mai vrut deloc să schimbe guvernul, pentru că președintele Iohannis are nevoie… de premierul Dăncilă, adică de voturile PSD după turul I, pentru a-l învinge pe Barna, sau chiar de prezența premierului în turul II, după ce ar scăpa de Barna în primul tur…
Nevoile fiind altele, anul acesta, de 10 august, a fost un fel de serbare câmpenească… Dacă anul trecut a fost… scoasa lume multă, scandal, bătăi, gaze, arestari, ca la Paris! A fost, adică, de toate, și scandal, și emoții. Dar anul ăsta a fost liniște, lume puțină, ordine, disciplină, plimbări, muzică, căscat gura, interviuri Tv. chestii d-astea. Iar îmbrânceli nu s-au mai întâmplat decât între câțiva capi #rezistenți, care se confruntau care dintre ei să coordoneze vodevilul. …A fost un fel de Cenaclu Flacăra, de proasta calitate, sau un fel Untold 2. Ceea ce mi s-ar părea important acum, după vesela comemorare, ar fi ca oamenii să înțeleagă că la chestiile de masă cu „consecințe bine calculate„… nu ies, ci că sunt scoși în stradă, mânați la fix, ca oile lui Becali. Este că e cam penibil când te prinzi că ai fost… găină, că ai fost luat de.. agarici și că ti-ai mușcat singur degetele… Ba ai mai și fost mândru că esti ridicol!
Nu este o consolare, dar este normal ca fiecare să… ne-o furăm, așa cum „mi-am furat-o” și eu, în 1990, în Piața Universității. Făceam corale pe acolo, pe notele unui informator al Securității, în timp ce șmecherii împărțeau puterea și milioanele, iar prezența noastră justifica resuscitarea serviciilor de informații cu infuzie de vechi securiști… Pe de altă parte, cum se puteau strânge mai bine, la un loc, în Piața Universității, cei mai vocali și hotărâți opozanți ai regimului Iliescu, în vederea identificării și fișării lor? Deci, cum ziceam, este normal să contactăm boalade a fi prosti sub bagheta securiștilor, promovand naivitatea celui cu inocența intactă.
Mai mult, dacă vor face efortul să își amintească ce anume i-a pus în mișcare anul trecut, ceva ce anul ăsta nu a mai existat, pentru că anul ăsta nu mai era nevoie, vor înțelege și mai bine. Ei bine, stimulul care i-a pus pe oameni în mișcare anul trecut era generat în perspectiva dărâmării unui guvern și înlocuirea lui cu altul, (pe placul lui Iohannis?)
Dar anul ăsta nu a mai fost generat, pentru că nu mai trebuia dărâmat niciun guvern. Asta, pentru că guvernul Dăncilă este pe nevoia lui Iohannis. El este cheia spre al doilea mandat de vacanțe, excursii și partide de golf în mijlocul săptămânii. În sfârșit, acum Klaus Iohannis are „Guvernul Meu II”. Plimbarea la Șosea pe acorduri de pian, botezată „Mitingul din 10 august 2019”, a demonstrat-o din plin.
Un filmuleț în care niste voluntari strîng semnături
pentru promovarea Legilor anti-bănci a senatorului Daniel Zamfir este prezentat
de un hastagist drept o campanie de semnături pentru candidatura lui Călin
Popescu Tăriceanu.
In filmuleț se aude un glas care spune ,,uitați, aici în acest cort (glas ironic, n.n ) se strâng semnături pentru candidatura domnului Tăriceanu la președenția României. Să vă țineți bine au plecat primul (!? – pe bune!? Dar cu limba română ce aveți stimate haștagist? n.n. ). Au furat startul (glas sugrumat de furie, n.n )
În replică pe pagina ,,#fărăAbuzuri alături de Daniel Catalin Zamfir” unul dintre voluntari Liliana Ștefan
răspune astfel:
,,RUȘINE , #rezist RUȘINE , Ion Coman În Brașov , #VOLUNTARII adună semnături pentru legile senatorului Daniel Zamfir, legi care vor să scoată românii din sclavia băncilor, legi care nu vor mai permite executari silite abuzive, legi care vor plafona dobanzile la credite și nu vor mai permite recuperatorilor să le ia românilor casele si masinile pe nimic, lăsându-i faliți, pe drumuri și încă datori la bănci ori IFN-uri, legi care nu vor mai permite ruinarea vieților românilor . RUȘINE , I.C. (nu îi dăm numele ptr. Că nu îi putem prezenta poziția n.n) NU SE ADUNĂ SEMNATURI PENTRU CANDIDATURA Dlui Calin Popescu Tăriceanu , ci PENTRU SALVAREA A MILIOANE DE ROMÂNI JECMĂNIȚI DE BĂNCI ȘI IFN-uri Manipulatori de doi lei, să vă fie RUȘINE Cand a murit Tataie si familia lui a fost aruncată în stradă de către executorii judecătorești, #rezist a adunat bani să ajute familia indoliată si falită SI EU AM DONAT, deși EU NU SUNT #rezist dar LUPT ÎMPOTRIVA ABUZURILOR ….. #RUȘINE , I. C”.
Orice s-ar întîmpla, nu voi contesta niciodată dreptul poporului de a-şi decide prin vot propria soartă. Că e bine sau rău, asta este o cu totul altă problemă care nu trebuie să ducă la contestarea democraţiei ca valoare fundamentală a lumii în care trăim. Că democraţia nu e forma perfectă de organizare a societăţii s-a spus încă din vremea lui Platon, dar, aşa cum recunoştea chiar filosoful grec, rămîne, totuşi, cea mai bună dintre variantele posibile.
Asta nu ne
împiedică să judecăm unele alegeri pe care oamenii le fac prin
exerciţiul votului. Ba, chiar, uneori este nevoie de o analiză serioasă,
căci există numeroase exemple în istorie care arată că alegerile libere
pot duce la grave efecte în societate, chiar la consecinţe tragice, cum
este cazul fascismului!
De asemenea, sînt
chestiuni care nu trebuie să fie supuse unui Referendum popular, căci un
vot majoritar ar genera dereglări iremediabile în funcţionarea
statului. Un exemplu ar fi solicitarea unui răspuns la întrebarea: „Sînteţi de acord cu eliminarea tuturor taxelor şi impozitelor?”,
la care oamenii ar răspunde în mod firesc „DA”, ceea ce ar duce la
implementarea unei legi ce ar pune statul şi instituţiile sale pe
butuci!
Pe aceste
considerente, recentul Referendum propus de preşedintele Klaus Iohannis,
cu două întrebări atît de alambicate, încît nici măcar iniţiatorul nu a
reuşit să le reproducă, s-a transformat într-un apel electoral care a
deturnat complet sensul unor alegeri europarlamentare, cu încălcarea
flagrantă a recomandărilor venite de la Comisia de la Veneţia.
Aceste alegeri,
desfăşurate sub spectrul Referendumului prezidenţial, scot la iveală
cîteva lucruri senzaţionale care nu trebuie puse sub preş, ci dezbătute
cu mare atenţie pentru a vedea dacă rezultatele sînt conforme cu
aspiraţiile reale ale românilor.
De pildă, ce anume i-a făcut pe români să voteze cu PMP, partid care-l avea cap de listă pe TRAIAN BĂSESCU? Fostul preşedinte este cel împotriva căruia au votat în 2012 peste 7,4 milioane de români care au dorit să-l demită din funcţie şi numai deciziile controversate ale CCR-ului de atunci l-au salvat de votul devastator. Doi ani mai tîrziu, în 2014, aceiaşi români au decis ca Traian Băsescu să devină senator, iar în 2019, la europarlamentare, au votat ca fostul preşedinte să-i reprezinte în Parlamentul European!
De asemenea, la aceste alegeri suprapuse peste Referendumul prezidenţial, românii au decis ca şi DACIAN CIOLOŞ să devină europarlamentar. El este cel care a fost numit de Klaus Iohannis în funcţia de Prim-ministru în acel „Guvern tehnocrat”, rămas în istorie ca „Guvernul Zero”. În mandatul lui Cioloş a fost emisă acea OUG celebră, prin care s-au modificat peste noapte circa 150 de articole din Codurile penale, între care şi legalizarea echipelor mixte formate din procurori şi ofiţeri SRI, ceea ce a generat numeroase abuzuri în actul de justiţie!
Alt beneficiar al acestor alegeri este VASILE BLAGA,
fost ministru PDL, partid care a tăiat salariile bugetarilor cu 25% şi a
impozitat toate pensiile, diminuînd semnificativ veniturile populaţiei.
Acum a fost votat ca membru PNL şi, în următorii ani, îi va reprezenta
pe români la Bruxelles!
Nu în ultimul rînd, românii l-au votat şi pe VICTOR PONTA, după ce, în 2015, după tragedia de la Colectiv, i-au cerut demisia din funcţia de Prim-ministru prin ample manifestări de protest organizate în Bucureşti. Între timp, au ieşit la iveală şi legăturile lui Victor Ponta cu SRI-ul condus de naşul său, George Maior, şi generalul Florian Coldea. Aceste dezvăluiri nu i-au împiedicat pe români să-l voteze pe Victor Ponta, nici măcar faptul că el l-a ales consilier la partid pe generalul SIE Silviu Predoiu!
Se ştie din sociologie că memoria populară este scurtă şi nu face conexiuni. Totuşi, parcă astfel de alegeri sînt prea ciudate pentru a crede că doar uitarea oamenilor a făcut ca politicieni extrem de contestaţi acum cîţiva ani să devină peste noapte din nou preferinţele cetăţenilor. Mai ales că, din viaţa normală a oamenilor, ştim că supărările cele mai banale dintre ei, fie că sînt vecini sau rude, ţin ani de zile, devenind chiar duşmănii iremediabile.
Ce să-i facă, oare, pe oameni ca, în cazul politicienilor, iertarea păcatelor să vina atît de repede, încît chiar cei care le-au afectat grav viaţa şi nivelul de trai să devină din nou idolii lor? Iată întrebarea care ne determină să ne întrebăm şi noi: chiar sîntem pregătiţi să folosim democraţia şi mijloacele ei sau doar o mimăm, aşa cum am fost obişnuiţi în comunism, cînd Ceauşescu era ales de 98% dintre români pe o listă în care el era singurul candidat?
Nu cumva, sub iluzia libertăţii în care credem că trăim, cineva ne dirijează paşii, ne influenţează gîndurile şi ne face să alegem cu voioşie chiar împotriva dorinţelor noastre?
Nu cumva serviciile secrete exagerează cu protecţia noastră şi, profitînd de nevoia oamenilor de a avea un tătuc, decid în numele nostru, profitînd de naivitatea şi incultura multora dintre noi?
Poate că n-ar strica să medităm puţin la aceste lucruri.
În
colonia România, deținătorii străini ai puterii, pentru a eluda orice
răspundere, nu-și asumă ei înșiși guvernarea, exercitându-și de fapt
puterea prin intermediari autohtoni.
De aici o serie de complicații, dar și un noian de mascarade politice
și instituții inutile (alegeri, partide, președinție, parlament,
guvern). Cu cât este mai important domeniul de exercitare a puterii cu
atât trebuie găsit un intermediar autohton mai devotat și lațul trebuie
ținut mai strâns să nu existe cumva rateuri. Și, evident, mascarada este
mai mare pentru păstrarea aparențelor! Un asemenea domeniu este cel
bancar. În economie, este poate primul pe listă. În sistemul bancar
matricea colonială este totală și nu se admit fisuri, devieri sau
abateri.
Pentru că aparențele democratice sunt menținute și, în octombrie, expira mandatul de 5 ani al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale zisă a României (parohul oficial al sistemului bancar), s-a pus în mișcare mașinăria alegerii unui nou consiliu pentru alți 5 ani. Partidele parlamentare, care altfel sunt gata în public și la tv să-și scoată ochii între ele, au negociat, în culise, cu nume concrete pe masă componența noului consiliu. Ba și-au plasat susținerile nominale într-o contestabilă schemă care ținea cont doar de algoritmul derivat din arhitectura parlamentului potrivit alegerilor din 2016, fără a se ține cont nici măcar moral de configurația rezultând din alegerile europarlamentare din 2019.
Din PSD-Dragnea, zis „ciuma roșie”, n-au mai rămas decât 15 naivi!
De fapt, pe deplin realiști, liderii de partide parlamentare n-aveau de ce să se înfrunte, căci tot n-avea nicio importanță. Lista era agreată „afară” și restul era o pură formalitate! Îndeosebi capul de listă era nu doar agreat, ci stabilit „afară”, iar ceilalți reprezentau cantități neglijabile în măsura în care șeful era cine trebuie. Câțiva, eu le zic fără înconjur, naivi – altfel stimabili parlamentari și avocați – au luat în serios procedurile democratice de desemnare și au vehiculat alte nume, nici nu contează care, pentru lista cu pricina. Pe această listă „șeful” avea concurenți sau chiar lipsea, în baza unor contestări de pe vremea fostului PSD, acel PSD-Dragnea, numit „ciuma roșie”. Mai mulți analiști – altfel evaluatori exacți ai scenei politice românești – au atras imediat atenția, fără echivoc, că în domeniu nu-i de joacă! Ne putem permite – în sensul că ni se permite – să ne jucăm cu pietricele în țărână, dar nu să luăm pietricele din țărână și să spargem geamuri cu ele! Sunt lucruri tabu cu care nu se glumește, iar numirea logofătului șef la BNR este unul din acestea. Și venerabilii analiști aveau perfectă dreptate! Nu ne-au spus însă și de ce! Probabil că au considerat că este atât de clar încât nu mai este nevoie de vreo explicație! Pe principiul din reclama „Prietenii știu de ce!”. Că analiștii aveau dreptate s-a văzut rapid. Conducerea noului PSD – care s-a predat cu arme și bagaje Bruxelles-ului, nefiind de mirare dacă va sprijini indirect și candidatura dlui Iohannis la președinția României – a reiterat ferm susținerea dlui Isărescu pentru un nou mandat de guvernator la BNR, a impus validarea acestuia în comisiile parlamentare de specialitate, a determinat votarea în plen, alături de opoziție, a dlui Isărescu și a echipei sale și – atenție – l-a dat afară din poziția de lider al senatorilor pesediști pe dl Șerban Nicolae, pur și simplu pentru că s-a opus candidaturii dlui Isărescu. Asta pentru ca totul să fie clar! În plen au fost doar 15 voturi negative. Cum s-ar spune, dincolo de rătăcirile de pe vremea PSD-Dragnea, zis „ciuma roșie”, n-au mai rămas decât 15 naivi.
Cine permite abuzul de monopol fără vreo contramăsură? Parohul unui asemenea sistem! Adică, dl Isărescu.
Să vedem însă „ce știu prietenii” și, crezând probabil că este atât de clar, consideră că nu trebuie să ne mai bată la cap! Unde, potrivit statisticilor europene și românești (chiar ale BNR, căci altele în domeniu nu există), aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – realizează profituri de câteva ori mai mari decât la ele acasă, deși au de-a face cu clienți de câteva ori mai săraci decât la ele acasă? Răspuns: în România! Cine e parohul unui sistem care oferă o asemenea minunată oportunitate? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cum poate exista o asemenea oportunitate, care, după principiile de prin cărți, constituie chiar o anomalie într-o economie de piață? Simplu: sistemul bancar din România nu este guvernat de o economie de piață, ci de abuz de monopol! Cine permite abuzul de monopol fără vreo contramăsură? Parohul unui asemenea sistem! Adică, dl Isărescu.
Deci, Isărescu reloaded! Cum este posibil acest abuz de monopol? Tot simplu: băncile străine dețin 90% din capital în sistemul bancar zis românesc și, ca atare, controlul absolut, putând face deci ce vor; n-au realmente concurenți în băncile românești, care dețin o spuzeală din capitalul total, și pot, ca urmare, spre interesul propriu și în defavoarea clienților români, să acționeze în cartel, afișând o concurență falsă și de formă între ele. Cine permite așa ceva? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cine se face că nici nu vede asemenea încălcări ale regulilor și spiritului economiei de piață? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!
Cum altfel decât prin abuz de monopol nepenalizat ar fi posibil ca în România să se practice de către bănci cea mai dramatică marjă de dobânzi (diferența dintre dobânzile cerute la credite și dobânzile cu care se onorează depozitele) din Europa, oricum de 2-3 ori mai mare, potrivit statisticilor europene, decât practică aceleași bănci în țările lor de origine?! Cum e posibil ca în România băncile să cheltuiască cu dobânzile de 5-6 ori mai puțin decât încasează din dobânzi, rată inexistentă, potrivit statisticilor, prin Europa sau în lume?! Cine nu penalizează asemenea practici împotriva economiei de piață?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!
Sistemul bancar din România participă, potrivit înseși statisticilor BNR, în proporție doar de 8% la finanțarea companiilor românești
Ar fi și idioate băncile străine din România ca, în condițiile în
care realizează profituri fabuloase din activități curente la adăpostul
„valorificării” abuzului de monopol, să se mai obosească să finanțeze
economia, care evident presupune și riscuri! Stocul creditelor bancare
în România abia ajunge la 50% din PIB, în timp ce în Occident, de unde
vin băncile din România, procentul depășește 200% din PIB! Vai, ce ți-e
și cu statisticile astea europene! Trai nineacă în România! Profituri
bancare fără finanțarea economiei! Superb! Cine asigură un asemenea trai
pe vătrai pentru băncile străine? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!
Dar apropo de băncile străine. Cine căuta în urmă cu vreo 20-25 de ani să ne convingă de nevoia ca, în România, să vină cât mai multe bănci străine, pentru că România, ni se spunea, nu are bani pentru finanțări și dezvoltare?! Dl Isărescu! Cine participase asiduu la desființarea băncilor românești, bune sau rele cum erau, pe considerentul că sunt furate de români? Și o asemenea desființare, desigur, pentru ca să vină cât mai repede băncile străine! Dl Isărescu! Întreaga perioadă după 1989 încoace dl Isărescu a fost tot guvernator al BNR, fiind firesc a fi asociat, și de vrea și de nu vrea, cu tot ce s-a întâmplat în această perioadă de 30 de ani! Cine tace acum mâlc, când băncile străine venite să salveze România cea fără bani nu întorc în România nici măcar cât culeg bani din România, stocul creditelor acordate reprezentând doar 75% din stocul depozitelor acumulate? Cine pe cine de fapt finanțează: băncile străine România sau, dimpotrivă, România cea fără bani băncile străine?! Cine tace, cine nu-și aduce aminte de trombonul cu venirea băncilor străine pentru a finanța România și, mai ales, cine acceptă inacceptabilul?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!
Și apropo de inacceptabilul acceptat. Că sistemul bancar din România participă, potrivit înseși statisticilor BNR, în proporție doar de 8% la finanțarea companiilor românești mai poate fi, să zicem, trecut cu vederea, dar că acest sistem bancar este repudiat chiar de fratele său sistemul nebancar transnațional, care a pus stăpânire pe România, ar trebui să fie rușinea pământului!
Participarea sistemului bancar din România la finanțarea expansiunii în România a fratelui său sistemul nebancar transnațional este – atenție mare! – zero! Zero!
Nimeni din acest sistem transnațional nebancar nu este nebun să se finanțeze de la fratele său bancar din România cu dobânzi apocaliptice când poate s-o facă în străinătate de la aceleași bănci la costuri de 2-3 ori mai mici. Toate aceste finanțări, făcute fiind la solicitări din România, trec ca reprezentând componenta privată a datoriei externe a României și constituie două treimi din aceasta! Despre alți privați nu poate fi vorba, căci pe privații români (firme sau indivizi) nu-i împrumută nimeni din străinătate! E tare, nu?! E tare potrivit chiar statisticilor BNR! Deci, un cântec vesel să cântăm: Isărescu reloaded!
Analiza faptelor și probelor apărute de la alegeri și până la ora actuală arată clar că nimic nu e în regulă cu rezultatul alegerilor – dar nici cu atitudine principalilor actori. Condamnarea lui Liviu Dragnea este, fără doar și poate, una dintre cele mai flagrante aberații din Justiție, cel puțin în spiritul acestei axe fundamentale a societății moderne, stabile. Spun asta nefiind un admirator al fostului lider PSD – și am ceva argumente pentru asta. Dar, e clar, prima condamnare e o absurditate, în condițiile unui demers practicat de toți liderii politici, demnitari sau nu – aceea de a impulsiona ieșirea la vot; a doua, la fel de absurdă pentru situația actuală, în care toate instituțiile gem de angajați pe pile, ba chiar în funcții înalte și bine plătite, nu la o direcție oarecare dintr-un județ.
Cele două dosare sunt pline de vicii, nu există probe clare, iar asupra magistraților și a justiției integral s-a făcut o continuă presiune, imediat după alegerile din 2016. Nu mai spun că Dragnea a fost lucrat din interior, cu ordonanțe ciudate și tergiversări fără aparent fără sens. Că Dragnea a fost o țintă, e clar – dar de ce atâta efort pentru a-l distruge și mai ales de ce a fost dată sentința a doua zi după alegeri?
Sunt câteva ”ciudățenii” pe care trebuie să le luăm în calcul. Preludiu: * Iohannis declanșează un referendum ambiguu în ziua alegerilor – la fel de ambiguă este și atitudinea PSD față de prezența la referendum; * Curtea Supremă stabilește că sentința finală în cazul care îl viza pe Liciu Dragnea va fi dată a doua zi după alegeri.
În primul rând, ”ciudățenii” legate de prezența la alegeri. 1. Nici un partid (mai ales PSD și PNL, partide cu structuri puternice, cu peste 1.000 de primari) NU au avut semnale că va fi acea prezență mare la vot; dacă a fost chiar așa! 2. Niciuna dintre firmele de sondare a opiniei publice – și sunt câteva tari, care au nimerit cam de fiecare dată scorurile – NU a anticipat nici prezența, nici răsturnarea de situație a preferințelor politice. 3. Din experiența politicii românești, această ”orbire” s-a mai întâmplat o singură dată, la turul doi al alegerilor prezidențiale din 2014, dar atunci a fost vorba doar de răsturnarea uriașă a rezultatului, nu și de prezență. După cum se va vedea, acele cifre de prezență pot fi puse sub semnul întrebării… dar numai de presă, se pare. Voi reveni.
În al doilea rând, există ”ciudățenii la vot”, care au apărut la iveală chiar în ziua alegerilor și la numărătoare și finalizarea proceselor verbale.
4. Carmen Dan, adică MAI, a raportat probleme legate de votul multiplu. Până la final au fost peste 9.200 de sesizări de vot multiplu! 5. Procesele verbale au o ”cheie” – prin care se verifică dacă s-au consemnat date corecte; la circa 3.000 de secții aceste „chei” NU s-au închis! 6. Referendumul și alegerile se desfășoară în același loc, apar ”tabletele” – și rezultă un adevărat haos, cu dezvăluirea publică a opțiunii alegătorului (prin strigarea faptului că participă sau nu la Referendum).
În al treilea rând, sunt ”ciudățenii” apărute după vot.
7. Liviu Dragnea este condamnat a doua zi după alegeri, dar există suspiciuni întemeiate că decizia fusese luată înainte. De ce s-a dorit a se da decizia a doua zi după alegeri, când lumea era șocată de rezultat și nu erau decât ochi pentru alegeri?! Faptul nu e caracteristic justiției atunci când condamnă politicieni, magistrații căutând publicitate în asemenea cazuri. 8. Iese la iveală că scorul confortabil al UDMR a fost obținut prin voturi primite din zone cu puțină populație de etnie maghiară – și în care rezultatele uniunii erau tradițional slabe. Ce a făcut UDMR atât de remarcabil ca să schimbe radical opinia zonelor?!…
9. La câteva zile după alegeri, UDMR începe un ”balet” ciudat, căutând nod în papura PSD, anunță despărțirea de PSD și apropiere de PNL și Iohannis; apar date că voturile primite de maghiari ar fi venit pe linie PNL. 10. După alte câteva zile, UDMR provoacă un veritabil scandal cu iz etnic la Valea Uzului, care abate atenția de la situația politică. 11. Fără a aștepta validarea de către CCR a Referendumului, Iohannis convoacă partidele la consultări, dar anunță brusc un ”Pact”, numit în final ”Acord”. Practic, imediat după alegeri Iohannis a ținut ocupată agenda publică pe baza rezultatelor nevalidate ale referendumului. 12. Iese la iveală neînchiderea proceselor verbale; lideri ai PSD – Codrin Ștefănescu, Lia Olguța Vasilescu, Liviu Pleșoianu, Șerban Nicolae ș.a. – afirmă, pe baza situației PV, că ar fi vorba de un furt electoral de peste 1.000.000 de voturi. 13. Gelu Vișan, om de bază al sistemului Băsescu – Udrea, anunță că s-a procedat la o fraudă prin soft și printr-un soft duplicat. 14. Renate Weber face public observația că scandalul din Valea Uzului se suprapune exact pe momentul în care se descoperă problemele cu neînchiderea proceselor verbale.
În final a mai rămas un singur aspect, care vine ca o concluzie a ”ciudățeniilor”: În ciuda tuturor acestor ”ciudățenii”, PSD NU depune o contestație oficială, documentată, susținută de mulții avocați ai marelui partid! Ceea ce este cel mai ciudat!
Concluzia: totul are o logică… mai puțin atitudinea PSD – Alegerile au fost fraudate, există proba miilor de sesizări și a PV-urilor neînchise; – Referendumul a fost acoperirea pentru scopul real – manevrele de la alegeri; – Plasarea sentinței finale, condamnarea puternicului Dragnea, chiar a doua zi după alegeri a fost un semnal clar pentru (baronii) PSD, să-și „bage mințile în cap”, să nu se facă scandal și contestații, efectul fiind valabil și azi; – UDMR a fost băgat lângă PNL și a mulțumit schimbând barca și creând evenimentul/incidentul de la Valea Uzului. – O parte a opoziției dovedește că era pregătită de marele scor, nu vrea Guvernarea – în schimb participă la un circ permanent, care ocupă agenda zilei de la alegeri încoace. – ”Acordul” surpriză lansat de Iohannis e o perdea de fum tipică. – Inexplicabil, PSD nu întreprinde o acțiune oficială. – După validarea mandatelor europarlamentarilor și desemnarea grupurilor contestarea rezultatelor naționale nu mai are rost – sau nu se mai poate face.
Câteva declarații: Carmen Dan: ”Sunt absolut sigură că domnul preşedinte Iohannis ştie foarte bine cum stau lucrurile. Am sesizat BEC cu privire la închiderea, corelarea proceselor verbale despre referendum. Erau informaţii pe care le primeam în centrul operativ. Am realizat că este important să transmitem aceste date şi către BEC. Am închis ziua cu peste 9.200 de semnalări de vot multiplu”.
Renate Weber: ”NU vi se pare ciudat că acest scandal (Valea Uzului, n.n.) a izbucnit când sunt mii de procese verbale ale cărei chei nu se închid?”
Gelu Vișan: ”Alegerile au fost furate la rupere pe un scenariu bine stabilit, cu SOFT-ul STS. Foarte, foarte puțină lume știe că o dublură a SOFT-ului STS o mai are un partid politic ( de dreapta), copia lucrează în paralel cu SOFTUL-ul original. Cifra pe care am avut-o inițial, a doua zi după alegeri, a fost de 600 – 700 000, sunt însă mult peste un milion. Orice numărătoare paralelă și/sau verificarea cheilor va dovedi frauda enormă la aceste alegeri”.
Codurișe penale sunt chiar mult mai periculoase decât cele din comunism!
În 1994, România s-a angajat să respecte Convenţia privind drepturile fundamentale ale omului şi jurisprudenţa CEDO de la Strasbourg. În momentul în care România a ratificat acest tratat internaţional, care potrivit art. 20 din Constituţie are întâietate în faţa oricărei reglementări din legislaţia noastră internă, Justiţia română opera cu Codul penal şi Codul de Procedura penală din 1968 – perioada comunistă.
Aşa nenorocită cum a fost perioada comunistă, când dacă îţi parca maşina neagră în faţa casei îţi luai adio de la familie şi te pregăteai de vreun canal sau muncă silnică la mină, avea însă codurile penale mult mai aliniate cu Drepturile Omului decât codurile penale intrate în vigoare la 1 februarie 2014 graţie regimului Boc-Băsescu.
Pentru arestarea cuiva în perioada comunistă şi cea din 1990 şi până la 1 februarie 2014, se cerea prin lege existenţa unor „probe şi indicii temeinice” că ai săvârşit o faptă penală faţă de care se impune arestarea ta. Mai mult, exista şi o fază a actelor premergătoare (în care aveai calitatea de făptuitor) şi în care, până să se înceapă urmărirea penală împotriva ta, erai chemat de organ să fii întrebat cum te aperi în faţa unor acuzaţii.
Chiar dacă apărarea ta nu conta în acele vremuri, aparenţa de Drept exista şi, culmea, era respectată, în sensul că niciodată nu se începea urmărirea penală a cuiva fără ca respectivul să fie citat în prealabil şi, după ce era pus în faţa acuzaţiilor i se dădea posibilitatea să dea declaraţie şi să se apere cum credea de cuviinţă. Abia după această etapă se începea urmărirea penală (ţi se atribuia calitatea de învinuit), apoi se punea în mişcare acţiunea penală (ţi se atribuia calitatea de inculpat) şi erai propus pentru arestare iar apoi trimis în judecată. Erau aparenţe ale Dreptului de la care nu se făcea rabat. Prezumţia de nevinovăţie era respectată până la condamnarea finală cel puţin la nivel de aparenţă!
Codurile penale (cel penal şi cel de procedura penală) intrate în vigoare prin lege la 1 februarie 2014, asumate de guvernul Boc-Băsescu, au transformat legislaţia penală în ceva ce nici comuniştii nu au îndrăznit a gândi. A dispărut faza actelor premergătoare, dar şi prezumţia de nevinovăţie. Rolul procurorului comunist de a strânge probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea acuzatului, a fost înlocuit cu rolul unui procuror care nu mai are nicio obligaţie de aflare a adevărului, care te poate ridica cu mascaţi din casă, direct fără nicio întrebare prealabilă, pentru ca odată ajuns în faţa lui să-ţi spună că s-a început urmărirea penală împotriva ta (devii din start suspect – fosta calitate de învinuit), iar peste o oră primeşti şi pe cea de inculpat, propus pentru arestare.
Să recapitulăm: – procurorul actual te poate ridica direct cu mascaţii din casă (cu mandat de aducere), fără a avea obligaţia să te citeze în prealabil, pentru că i s-a conferit acest drept, dacă el consideră că o atare măsură este utilă în folosul bunei instrumentări a cauzei. În faţa vecinilor eşti din start proscris după o asemenea ridicare; – procurorul actual nu mai are obligaţia ca atunci când s-a formulat o plângere/denunţ împotriva ta să te cheme să te întrebe cum te aperi… el poate începe direct urmărirea penală împotriva ta, fără să te întrebe cum te aperi; – procurorul actual poate emite comunicat de presă în 5 minute după ce te-a anunţat că ai fost pus sub învinuire (ai dobândit calitatea de suspect); – procurorul actual poate să te reţină şi să îţi ceară arestarea, pe motiv că dacă nu ai fi ofensat, opinia publică ar trăi cu sentimentul că „Justiţia” nu funcţionează şi s-ar pierde încrederea în sistemul judiciar, deşi procurorul este cel care a creat sentimentul public de vinovăţie prin punerea ta sub acuzare şi prin comunicatul de presă prin care te-a pus la stâlpul infamiei, fără să aibă bunul simţ să te întrebe cum te aperi; – procurorul te poate plimba cu cătuşe în faţa presei, fără ca să răspundă penal, disciplinar, material pentru prejudiciul de imagine pe care ţi-l crează prin încălcarea prezumţiei de nevinovăţie; – procurorul actual nu mai este obligat să aducă probe temeinice când te acuză, pentru că noul cod de procedură penală a înlocuit sintagma de „probe şi indicii temeinice” cu cea de „suspiciuni rezonabile”. Şi aici este necesar să fie explicat de ce formularea „suspiciuni rezonabile” este cea mai mare ticăloşie introdusă în noile coduri.
Atenție! Există mai multe tipuri de probe, care se pot împărţi în două categorii mari: – probe cu valoare de sine stătătoare: expertizele, înscrisurile, flagrantul; – probe indirecte (care nu au valoare decât dacă sunt coroborate cu alte probe): declaraţiile de parte vătămată, de martor, denunţurile, plângerile penale, interceptările audio/video.
Prin înlocuirea sintagmei „probe şi indicii temeinice” din codurile comuniste cu cea de „suspiciuni rezonabile” pentru începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului, probele au căzut în derizoriu. Adică poţi fi urmărit penal pe un simplu denunţ şi o interceptare (interpretată cum vrea procurorul), pentru că acele probe care nu puteau înainte să aibă o valoare probantă decât coroborate cu alte probe temeinice, au devenit suficiente pentru formarea unei „suspiciuni rezonabile”. Cu alte cuvinte, pe un simplu denunţ poţi fi urmărit penal şi propus pentru arestare şi dat în presă ca marele infractor naţional. Este exact ceea ce face de ani buni DNA. Un caz elocvent de asemenea abuz contra drepturilor omului s-a petrecut cu Elena Udrea (ce paradox!) care a fost arestată pe baza unui simplu denunţ potrivit căruia i s-ar fi lăsat la poarta ministerului pe care l-a condus o valiză cu 900.000 euro. Graţie noilor coduri, procurorii de la DNA au invocat „suspiciunea rezonabilă” că Udrea a luat şpagă pe o probă fără valoare de sine stătătoare, în lipsa oricărui flagrant sau altă probă temeinică.
De asemenea, în vestitul caz Rarinca, pensionara care îi cerea şefei ICCJ să îi plătească datoria, a putut fi arestată graţie noilor coduri pe baza plângerii de parte vătămată a Liviei Stanciu şi a declaraţiei de martor a cumnatului Liviei Stanciu. Adică pe probe indirecte, fără valoare probantă de sine stătătoare cum spune legea! Iată ce aberaţie! Ne mai miră că la judecata finală, Mariana Rarinca a fost achitată? Aşa se face că din 1 februarie 2014 şi până în prezent au explodat arestările în România, dar în egală măsură şi achitările în cauze cu persoane care au fost anterior arestate. Pentru că noile coduri permit ca arestarea să fie făcută pe „suspiciuni rezonabile”, dar condamnarea pe probe temeinice. Până nu se vor îndrepta noile coduri, cauzele de achitări cu arestaţi vor exploda în România, pentru că aceste acte normative făcute sub ministeriatul lui Cătălin Predoiu au vizat exclusiv întărirea instituţiilor de forţă!
De aceea avem azi procurori care îşi permit să interzică unui parlamentar să vină la serviciu şi să îşi exercite mandatul, pentru că ştiu că ei nu răspund nici penal, nici disciplinar şi nici material. Pentru că ei pot interpreta lega cum vor, că sunt protejaţi. Aşa se face că anumiţi procurori numiţi politic au ajuns să se imixtioneze şi să controleze puterile executivă şi legislativă. Au băgat frică în exponenţii acestor puteri ale statului. Au ajuns să acuze judecători că încalcă legile când dau soluţii de achitare – vezi cazul fostei şefe a DNA Laura Kövesi, care în orice stat democratic pentru aşa ceva era dată imediat afară din magistratură! Cum te mai poţi apăra ca demnitar din Guvern sau Parlament, ori chiar din puterea judecătorească (judecător) când un procuror te poate lua cu mascaţii din casă şi duce la audieri? Îţi dă calitatea de suspect pe loc şi te acuză prin comunicat de presă că eşti un infractor, fără ca ţie să ţi se dea posibilitatea să te aperi. Până şi apărarea a devenit formală, pentru că procurorii când vor să te distrugă îţi lasă doar câteva ore din momentul în care te-au adus cu mascaţii la parchet, fără să ştii nimic din ceea ce ţi se va pune în cârcă, să îţi dai declaraţia de suspect, după care îţi acordă automat calitatea următoare de inculpat şi eşti dus la arest. Dacă vrei să îţi alegi un apărător şi acesta nu se mişcă într-o oră, două, ţi se pune unul din oficiu, gata intimidat şi cooperant cu procurorii.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg sunt călcate sistematic în
picioare de noile coduri şi de procurorii politici din marile parchete.
Dreptul la un proces echitabil dat de art. 6 din CEDO nu mai există!
Pentru că în practică ai un singur drept: să dai un singur telefon cui
vrei tu, să anunţi că ai fost săltat! Nu mai există prezumţie de
nevinovăţie. Eşti dat pe comunicat de presă ca mare infractor, înainte
ca să îţi dai prima declaraţie!
Regimul de forţă creat sub Traian Băsescu! O ţară în care parlamentarul şi ministrul ori judecătorul – adică exponenţii celor trei puteri în stat – au ajuns la cheremul unor procurori susţinuţi de serviciile secrete care fac activităţi de urmărire penală contrar legii. O ţară în care în loc ca jurisprudenţa CEDO şi Convenţia să aibă întâietate în faţa codurilor penale, instituţiile de forţă atentează zi de zi la democraţie şi la drepturile fundamentale ale omului.
Un politolog american ne-a transmis …cumva sub acoperirea anonimatului concluzia sa (comunicata si unui functionar de Departament din admin. Trump) asupra alegerilor europarlamentare din România:
„În aceste alegeri s-a înregistrat o victorie totală a Germaniei.”
Simpla existență a unui asemenea tip de analiză dovedește că semnificația scrutinului european de la București a depășit cu mult mizele locale. Asta explică și miracolele (aparente) petrecute la urne; sau, mai exact, ieșite din urne…
Prin resursele sale naturale, dimensiunea pieței și poziție geostrategică România este un punct de interes, dar și un câmp „tactic” pentru actorii regionali și globali. Aceasta este o sursa a puterii, dar și a nesansei României, așezată la răscruce de vânturi și ciocnire de vremi.
Despre alegerile din 26 mai, se poate spune că au fost libere, dar nici tocmai corecte.(?!) Românii au fost liberi să aleagă cum vor pentru că … printr-o campanie profesionistă de intoxicare, dezinformare și manipulare, votul lor a fost dirijat acolo unde interesele (altora) o dictau, și, unde eventualele „erori” înregistrate la votare puteau fi „corectate” la numărare.
Cu alte cuvinte au fost lăsați să voteze liber pentru că votul lor oricum nu conta…
Golirea de semnificație a opțiunii cetățenilor români, deformarea la nivel național, a început de mult, iar mascații care s-au învârtit pe scenă, toți drapați în steagul național, nu au fost decât cozile de topor ale puterilor – corporatiste sau imperialiste…
Era, oare, atât de important pentru acestea rezultatul în alegerile europene, obținut într-o țară în care toate partidele – inclusiv PSD – sunt proeuropene? Însăși președinția română a Consiliului UE a dovedit că Bruxelles-ul nu are probleme reale cu plapandul suveranism românesc; de euroscepticism nefiind nicicum vorba. Riscul ca unii europarlamentari români să se alăture grupului lui Le Pen, lui Nigel Farage sau leghiștilor lui Salvini în Parlamentul European, era egal cu zero… Și chiar dacă ar fi fost vreo doi, tot nu s-ar fi modificat raportul de forțe de acolo. Prin urmare, în joc nu era împărțirea puterii în termeni reali la nivel european, ci obținerea unui avantaj strategic în războiul psihologic purtat la nivel românesc, de către jucătorii globali, prin intermediul nefericiților români, cu impact asupra concursului de interese global.
În România nu s-a consumat doar un eveniment electoral marcând începutul unui nou ciclu legislativ european, ci un alt episod din „războiul mondial hibrid” care se desfășoară de o vreme și va mai dura. De aceea, zilei de 26 mai i-a trebuit adăugată ziua de 27 mai cu „ingredientul” preconceput al condamnării lui Liviu Dragnea, președintele partidului învins cu o seară înainte numai în aparență și în termeni relativi. Astfel presiunea psihologică a devenit suficient de mare pentru a deprima și debusola coaliția guvernamentală, cum se spera, în integralitatea sa, inducând electoratului sentimentul unei înfrângeri dramatice a PSD, pe care analiza rece a cifrelor nu o confirmă (în număr total de voturi PSD nu a pierdut mai nimic), iar așa zisei opoziții… unite pe acela al unei victorii eclatante, dar la rându-i infirmate de cifre.
În realitate, rezultatele acestor alegeri influențează puțin spre deloc raportul general de forțe din Parlamentul European, în timp ce în Parlamentul României structura politică rămâne aceeași.
Victoria psihologică are însă caracter strategic și ea permite ofensiva evidentului „stat subteran” contralat și ghidat de Germania, în scopul ieșirii sale la suprafață și transformării sale în „putere legitima”, prin anihilarea totală a puterii pesediste și „ingurgitarea” rămășițelor suveranității românești. O capitulare – deocamdată de facto a partidului, îi poate urma și cea de jure – a guvernului PSD/ALDE , care nu este decât cealaltă față – înfrângerea strategică – a acestei exagerate victorii, depinde de fortza de regenerare prin leaderi a fortei latente a PSD. Care ramne, totusi, puternică prin atasamentul latent la asteptarile social-democrate! Gigel Farage(n)
Papa este om. Poate chiar primul om ca importanță de pe planetă. Papa umblă prin lume ca să dea papă spirituală. Adică, pe locul pe unde umblă se face o gaură în cer prin care măcar o clipă tot prostul vede conspirații, precum Credința, Adevărul, Dreptatea. Da, acestea există. Adică, Papa îl plimbă pe Dumnezeu prin lume ca să ne facă de râs, să ne arate cât de mici dumnezei suntem. Papa îl plimbă pe Dumnezeu prin lume ca să ne simțim în starea Lui, de grație. Echilibrat, împărtășind, îngăduind.
Papa este om. Cardinalul Jorge Mario Bergoglio a devenit, în 13 martie 2013, Papa Francisc. Papa este om. Ce-nseamnă să fii om ca papă?
Să
nu-i încurci Celuilalt viața aiurea în tramvai. Să faci lucruri care să
nu te îndepărteze de nevoile celor mulți și muți, de gândurile celor
desnădăjduiți.
Omul și-a făcut singur mâncarea o viață, până a
ajunge Papă. Cobora și-și lua ziarele. Și odată ajuns Papă, prima grijă a
fost să-și sune chioșcarul din Buenos Aires și să-i spună că, o vreme,
va fi ocupat la Roma, și să nu-i mai rețină ziarele.
Papa este primul om ca importanță de pe planetă. Unii cred că e Zuckerberg. Alții băiețelul Musk. Mă rog, unii cred în Trump și alții în șeful Chinei. Iluzii cu toate. Social media și politica aduc bani, Putere, dar, din nefericire, se-ncurcă în propriile neputințe: banii și Puterea. Banii și Puterea n-au răspunsuri cu adevărat pentru ceilalți – săraci, desnădăjduiți, răi, ingrați. Niciunul dintre acești Împărați nu depășesc faza pe egoism, de “mamă, ce tari suntem!”. Ar trebui să se întrebe mai bine: noi știm ce-i de capul nostru? Ce exemplu dăm Celorlalți? Întreabă-l pe Zuck și Trump despre adevăr. Pune-l pe Musk și șeful Chinei să spună despre minciună. Sunt mai proști decât talpa în astfel de lucruri omenești.
Papa are Dumnezeu, adică explicații simple pentru viețile noastre. Explicațiile lui dau un sens pentru miliarde de oi rătăcite, tâmpite, cerșetoare, handicapate. Da, Papa umblă prin lume ca să dea „papă” spirituală. Adică, gesturile pe care le face sunt modele de urmat pentru noi, toți ceilalți. Ideea este: fă cum zice și face Papa, viața ta se face mai bună.
Papa, pe locul pe unde umblă, face o gaură în cer prin care măcar o clipă tot prostul vede că Credința, Adevărul, Dreptatea există. Nu înghiți răul cu polonicul, nu fă compromisuri prostești, ai grijă de săraci, folosește-ți rațiunea, ai grijă de cel în dificultate. Chestii de astea de DEZVOLTARE PERSONALĂ pe care Iisus le făcea și Papa nu face decât să ni le reamintească. Papa îl plimbă pe Dumnezeu prin lume ca să ne simțim în starea Lui, de grație. Echilibrat pentru a nu judeca în pripă, după like-uri și share-uri, împărtășind lumii experiența ta pentru a repara răul, îngăduind Celuilalt greșelile, dar până în punctul în care nu ucide, nu fură.
![29 de militari români au fost uciși și 180 răniți, în Afganistan sau Irak, în misiunile militare la care participă […]](https://i2.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2019/09/sapca-iohannis-trump-620x350.jpg)
![Știu că n-am să-mi fac mulți prieteni cu materialul acesta. Am stat mult să mă gândesc până să-i dau […]](https://i1.wp.com/www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2019/09/tara_inapoi_muie_psd-620x350.png)
Prev
