Anul ăsta toată lumea alege, din Grivița și Ferentari până în L.A și și Las Vegas.
Democrația se joacă și la păcănele dar și la marile cazinouri. Nu o să știm niciodată care e cea originală pentru că s-a născut dintr-o furăciune și furată a rămas până în ziua de azi. E ca mireasa răpită de zmeu și ăla impotent și obligat mereu să meargă în câmpul muncii cu buzduganul până dă peste el Greuceanu.
Acum să vă povestesc despre singurul care s-a grăbit să candideze și să fie ales cu 87 la sută (sau 88 după socoteala finală)
Domnul respectiv nu-i cine știe ce de înalt, nu-i mai tânăr ca mine ca să pot să-l privesc cu suspiciune și nici mai bătrân să trebuiească să-i arât respectul cuvenit.
E de-un leat. Dar mai harnic. Om de la țară care știa că dacă ai carte ai parte. Nimic neobișnuit în asta. Un studios în ale juridicului care și-a ales cea mai plictioasă dintre specialități: dreptul internațional al resurselor enegetice. Nici nu știam că există așa specialitate.
Dar când e să nu te lase lumea în pace degeaba te ascunzi în meserii anonime. Drept e că insul cu pricina era harnic și minuțios și de asta a fost după o scurtă carieră universitară la St. Petersburg trimis să întărească cel mai solid corp de birocrați al lumii, cel care se ocupă cu dosarele și nu oriunde ci în KGB.
Nu știu ce l-a făcut să sară în ochii șefilor, poate tocmai capacitatea lui de a nu se vârî în față cu tot dinadinsul, poate că îi plac femeile mai mult decât vodca și sportul mai mult decât lălăitul pe plajele luxului mondial.
Oricum, a fost adus la Moscova de cel mai mare ratat al istoriei mondiale: Boris Elțin. Ăsta a reușit să dărâme un imperiu și să nu pună nimic în loc.
Pe cât nu-i plăcea vodca agentului MI6, Michail, care a vândut URSS-ul pentru promisiunea să fie uitat de vest, fără să fie înjurat, pe atât îi plăcea să fie corupt la un pahar lui Boris până când ficatul s-a revoltat și a zis: ori tu ori eu. Și nu au mai fost nici unul și nici altul.
Așa s-a ales Kremlinul cu un birocrat „de afară” ca șef. Adus de la Dresda la Moscova după o scurtă carieră relansată ca prorector la Universității din St. Petersburg, numitul a venit cu pieptul plin de dorințe de bine și cu ideea să împace pe toată lumea cu toată lumea. Și s-a apucat să îi învețe pe toți: pe oligarhii ruși să fie mai potoliți (ți-ai găsit) pe cei de afară să aibă un pic de simpatie pentru cei care le dau mai ieftin elixirul luxului: aur, diamante, uraniul dar mai cu seamă petrol și gaz.
Au fost ani în care domnul, între timp președinte cânta în limba engleză ever green-uri și se ducea pe la porțile Occidentului să se propună ca elev model în clasele de asimilare în marele și veșnic fericelui Occident corporatist.
Ghinionul acestui om plin de bune intenții a fost (și este) că se afla în fruntea dușmanului ales de mărețul Occident ca să își potolească setea de a fura tot ce nu e încă în curtea lui.
Bietul președinte birocrat a fost pus să aștepte, i s-a promis marea cu sarea, ba unele din promisiuni le-a și semnat convins că sunt oameni de cuvânt ăia care au pus semnetăura lângă el.
Asta e dacă ai tipicuri de birocrat.
Chestia e că i s-a furat din casă… ba un pic de pe coasta Balticii, ba dinspre Caucaz, ba … și aici i s-a înecat la mal răbdarea, din casa părintească a Rusiei care este Ucraina.
Bietului conțopist, tobă de carte, nu i-a venit să creadă că cei pe care îi imagina ca fiind cei mai înțelepți și morali, spuneau una și făceau alta.
Occidenul, odată cu schimbarea mileniului, se hotărâse să investească în cruci și pietre funerare. Și dacă el nu a băgat de seamă, mai toată lumea da: investiția mergea chiar în locurile cu resurse (Irak, Kuwait, Afganistan, Venezuela, Libia, Siria)
Ba un război colo, ba o lovitură de stat dincoace… și el își vedea de treabă în birourile pe care nu s-a dezvățat nici până în ziua de azi să le lase, ca să huzurească la plaja la Soci. Semna tratate, căuta de pureci condiții de negociere și aștepta ca și alții să respecte ce promit.
Om cu multă răbadare. Singura lui fantezie a fost judo-ul (și femeile tinere, dar asta nu-i fantezie, e apa vieții la orice sedentar care își petrece ziua în fața unor hârtii și își strică ochii citind texte de lege)
Domnul președinte (că între timp așa era cunoscut de toată lumea) rămăsese în suflet un avocat pe care copilul de la țară zis Volodea îl vedea cu ochii minții muncind din răsputeri la fericirea celor din jur.
Și visele l-au părăsit unul după altul, închizându-i ușa în nas, și așa cum obișnuiesc cei care te părăsesc, l-au și bârfit ca fiind așa și pe dincolo.
A ajuns, din povești, cel mai urât dintre pământenii emisferei vestice. (ăștia chiar sunt legați la ochi și cu pumnul mass-mediei în gură de nu mai pot să aritculeze decât blesteme sau belstămății)
Între timp Volodea cel harnic a început să se trezească, dar știți că trezirea unuia care nu bea, se lasă cu o mahmureală mai rea decât a celui mai înveterat bețiv.
Plictisitorul avocat i-a lăsat pe militari să își facă treaba (și în Cecenia și în Siria și în Georgia) și el e făcut dosarul. Apoi și-a luat înapoi pomul cu fructe preferat de un om al mării din nord: veșnic însorita Crimee cu flota de care sunt așa de mândrii rușii, cea din Sevastopol.
Între timp Occidentul reinventase încă un stat. Ucraina. Altă făcătură după Taivan, Kosovo și câte și mai câte frontiere trasate cu rigla și botezate țări prin Africa și Asia. Nici cu proiectul lor preferat Israelul nu au reușit cine știe ce… dar asta e altă mâncare de pește.
Revin la avocat. El nu s-a repezit să ia și Donbasul în 2014 când a fost de acord cu rușii din Crimeea să se unească cu țara mamă, pentru că mai visa să se împace cu Kiev-ul.
Dar când amantul s-a mutat în patul nevestei și el a fost pus să stea în șură fără așternuri, ba să mai și plăteașcă căldura ălora care se lăfăiau în casa lui, i s-a pus pata.
Numai că avocăția îl făcuse tipicar. A zis să ia lucrurile ca la carte*.
Au trebuit să moară zeci de mii de civili (ruși) să nu li se mai permită să scoată o vorbă în rusește câtorva milioane de aceași nație, ca să se enerveze.
Dar s-a enervat ca la carte.
Mai întâi a semnat niște tratate. Care nefiind respectate a trimis pe wagnerieni să facă liniște, dar nu le-a ieșit. În opt ani (2014-2022) milițiile separatiste și unitățile private Wagner au pierdut pas cu pas peste jumătate din teritoriile care formau Donetzkul și Luganskul și au fost învinși în încercarea de a reuni pe pământ Crimeea cu mama Rusia.
Mai era un pic și ar fi fost împinși toți dincolo de granițe. Să îți omori rudele e la ucraineni (și viceversa) un obicei din străbuni.
Chestia e că au avut o galerie de susținători care îi încuraja cu tărie și parale. Acești fani știau să îi folosească dar bieții ukri își închipuiau că îi folosesc, îmbogățindu-se toți pe capete.
Ucrainenii isteți își luau vile, cei mai puțin isteți un credit la bancă, cei isteți o mașină de fițe, cei mai naivi o cruce să le țină de cald sub pământ.
Și Volodea? El a așteptat și s-a perpelit cu speranța să le vină mintea la cap verilor de la Kiev.
Când, după nenumărate avertismente, vestul a atacat cu tot ce avea în dotare Donetzkul, s-a pierdut prima oară cu firea.
A vrut să-i sperie trimițând niște unități mai mult de paradă ca să îi facă să își vină în simțiri.
Ți-ai găsit.
O mare greșeală. Deși avocățește avea acoperire:
Oblasturile din est se despărțiseră de Ucraina cu câteva zile înainte și fuseseră recunoscute ca republici independente de Duma moscovită și Coreea mi se pare. Apoi au cerut în calitate de teritorii independente unirea la Federeația rusă. (ca la carte, repet)
Dar Marele arbitrul al Adevărului (Vestul) a refuzat să audă și să vadă. S-a prefăcut iar că o să cadă la pace (Istanbul – martie 2022) și cu o semnătură pe niște foi i-a făcut pe ruși să se retragă din jurul Kiev-ului. Și pe urmă a început să băsmuiască. (iar e altă poveste)
Avocatul a oftat și a lăsat militarii din lesă. Prigojin, Kadârov, Surovikin, Shoigu sau Gherasimov au ieșit la rampă.
Și așa a început măcelul. Un măcel cum nu s-a mai văzut și nu se mai vedea prea curând, unde frații s-au omorât unii pe alții ca să mulțumească speranțele (deșerte) ale celor care puneau pariu, când pe unii, când pe alții.
Ce a făcut Volodea?
S-a făcut că nu mai este. S-a retras din cariera lui de președinte (unde să mai urce?) și s-a transformat în rus și atât.
A început să gândească în numele rușilor, pentru interesele rușilor, cu forțele rușilor.
Acest exercițiu de topire în popor i-a adus ura Occidentului dar și iubirea celor care sunt și ei ruși ca Volodea*.
Cam așa se scrie istoria unei alegeri cu 88 la sută, fără păcăleală și păcănele.

Autor: Dan Stoica
Sursa: facebook.com

* din câte vedeți nu l-am învinuit niciodată că a fost bun sau rău pe acest personaj al lumii pe care a schimbat-o din țâțâni. Nici nu i-am pomenit multele greșeli sau biruințe. (lista ar fi lungă și pe o parte și pe alta)
Chestia e că în anume clipe și poziții sociale nu se pune dacă ești bun sau rău, fericit sau nu ci dacă ești eficient. Și se pare că el este.

1. Puterea a trecut în alte mâini
Adevăraţii stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele ţărilor, ci conducătorii grupurilor multinaţionale financiare sau industriale şi ai unor instituţiilor internaţionale „opace” (FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale). Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic,  în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei.
Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor e limitată la o dimensiune naţională. De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor. La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezintând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează de fapt mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie.

Iată lista cifrelor de afaceri ale unor organizaţii multinaţionale, comparate cu PIB-ul statelor. Ea spune multe despre puterea planetară pe care aceste societăţi sunt în curs s-o capete.
O putere tot mai mare, datorată accelerării fuziunii între organizaţiile multinaţionale.
Cifre de afaceri sau PIB, în miliarde de dolari  

Cifrele datează din 1999, în afară de cele scrise cu italice care datează din 1992.
Surse: Banca Mondială (World Development Rapport 1998-1999), Forbes, The Nation, Institutul de Cercetare al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare socială (Statele Disarray, Geneva, 1995), Le Courier National, Le Monde Diplomatique.  

2.Iluzia democraţiei
Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate. Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod democratic şi publicul nu e informat în ceea ce priveşte deciziile lor. Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai redusă datorită existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora care cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi. Toate aceste tratate elaborate în ultimii cinci ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit „globalizare”. Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta e motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere. Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de orice conţinut. Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel,  deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de „dreapta” şi de „stânga” au ajuns să se asemene atât de mult în toate ţările occidentale. Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte „noul sclavagism”, asezonat cu sos picant – de dreapta – sau dulce acrişor – de stânga.  

3. Dispariţia informaţiei 
De la începutul anilor ’90 informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public.
Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut. Un jurnal televizat conţine maxim 2-3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte „de revistă”, din reportaje anecdotice, din fapte diverse, din mici bârfe şi reality-show-uri. Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate. Informaţia se reduce de acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de către o minoritate de persoane. Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat deja natura.  

4. Strategii şi obiective pentru controlul lumii Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaşi cercuri, din aceleaşi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împărtăşesc aceleaşi idei şi aceleaşi interese. Deci în mod natural ei toţi împărtăşesc aceeaşi viziune a ceea ce ar trebui să fie lumea viitoare ideală (pentru ei). În consecinţă este firesc ca ei să cadă de acord în privinţa unei strategii şi să-şi sincronizeze respectivele acţiuni către obiective comune, inducând situaţii economice favorabile realizării obiectivelor lor.
Iată câteva elemente ale strategiei lor: Slăbirea statelor şi a puterii politice. Destabilizare. Privatizarea serviciilor publice. Dezangajarea totală a statelor din economie, incluzând aici sectoarele educaţiei, cercetării, şi la un moment dat al poliţiei şi al armatei, destinate să devină sectoare exploatabile de către întreprinderi private. Îndatorarea statelor cu ajutorul corupţiei, a lucrărilor publice inutile, a subvenţiilor date întreprinderilor fără justificare, sau a dispenselor militare. Când se acumulează un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare şi la desfiinţarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai mult sub controlul „Stăpânilor lumii”, cu atât mai mult el trebuie să mărească datoria ţării sale. Sărăcirea angajaţilor şi menţinerea unui nivel de şomaj ridicat, întreţinut prin  dislocarea şi mondializarea pieţei muncii. Aceasta măreşte presiunea economică asupra salariaţilor, care sunt atunci gata să accepte orice salariu şi orice condiţii de muncă. Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creşte motivaţia şomerilor de a accepta orice muncă pentru orice salariu. Ajutoare sociale prea ridicate împiedică şomajul să facă presiune în mod efectiv asupra pieţii muncii. Împiedicarea creşterii revendicărilor salariale în Lumea a Treia, menţinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacă lucrătorii din Lumea a Treia ar fi mai bine plătiţi, acest lucru ar contraveni principiului însuşi al dislocării şi al pârghiei  pe care ei îl exercită asupra pieţei muncii  şi al societăţii în Occident. Acesta este deci o cheie strategică esenţială care trebuie păstrată cu orice preţ. Faimoasa „criză asiatică” din 1998 a fost declanşată cu scopul de a păstra această cheie.

5. Artibutele puterii Organizaţiile multinaţionale private se dotează în mod progresiv cu toate atributele puterii statelor: armate (1), reţele de comunicaţii, satelite (2), servicii de informaţii, fişiere ale indivizilor (3), instituţii judiciare (stabilite de OMC şi AMI, acord conform căruia o astfel de organizaţie multinaţională va putea să târască un stat în faţa unei curţi de justiţie internaţionale speciale). Etapa următoare – şi ultima – pentru aceste organizaţii ar fi să obţină puterea poliţienească şi militară care corespunde noii lor puteri, creând propriile lor forţe armate, deoarece armatele şi poliţiile naţionale nu sunt adaptate pentru apărarea intereselor acestor organizaţii în lume. La un moment dat, armatelor li se va solicita să devină întreprinderi private, prestatoare de servicii, lucrând pe bază de contract cu statul, ca şi cu orice alt client privat capabil să le plătească serviciile. Dar, în etapa ultimă a planului, aceste armate particulare vor servi intereselor marilor organizaţii multinaţionale şi vor ataca statele care nu se vor plia pe regulile noii ordini economice. Deocamdată acest rol este asumat de armata Statelor Unite, ţara cea mai bine controlată de societăţile multinaţionale.  

Note:
A – Armate particulare Armatele particulare există deja în Statele Unite. Este vorba de societăţile DynCorp, CACI şi  MPRI, prototipuri ale viitoarelor armate particulare. DynCorp a acţionat în numeroase regiuni unde Statele Unite doreau să intervină din punct de vedere militar, fără a purta responsabilitatea directă (în America de Sud, în Sudan, în Kuweit, în Kosovo, în Irak.). La sfârşitul anului 2002  DynCorp a fost răscumpărat de către  Computer Sciences Corporation, una dintre cele mai importante societăţi americane de servicii de informatică. În mai 2004, DynCorp şi MPRI au fost implicate în torturarea prizonierilor irakieni. Armatele particulare (numite „antreprenori” de către Pentagon) reprezintă 10% din efectivele americane trimise în Irak.
B – Sateliţi
Microsoft a renunţat în final la proiectul său  Teledesic, o reţea de 288 sateliţi de comunicaţie care trebuiau să constituie o urzeală în jurul întregii planete. Dar alte companii multinaţionale se pregătesc să creeze reţele similare de sateliţi de comunicaţie. De asemenea, sateliţi de observaţie particulari sunt gata instalaţi. Două societăţi comercializează imagini de rezoluţie mare din orice loc de pe planetă susceptibil de a-i interesa pe cumpărători.
C – Fişiere individuale
Numeroase societăţi fondate în aceşti ultimi ani (în principal în Statele Unite) sunt specializate în colectarea informaţiilor individuale, oficial cu scopuri comerciale. Dar aceste fişiere private încep să reunească milioane de profile individuale foarte exacte ale consumatorilor repartizaţi în zona ţărilor occidentale. Informaţiile din aceste fişiere sunt vândute oricui doreşte să le cumpere.  

6. Adevărata realitate a banilor Banii sunt astazi în mod esential virtuali. Ei au ca singura realitate un sir de 0 si 1 în computerele bancilor. Marea majoritate a comertului mondial are loc fara bani fizici si doar 10% din tranzactiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în „lumea reala”. Pietele financiare ele însele constituie un sistem de creatie a banilor virtuali, a unui profit care nu se bazeaza pe crearea unei adevarate bogatii. Gratie jocului pietelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilatiilor cursurilor bancare), investitorii avizati pot fi declarati mai bogati , printr-o simpla circulatie a electronilor în computere. Aceasta creatie de bani fara a crea o bogatie economica corespunzatoare este însasi definitia crearii artificiale a banilor. Ceea ce legea interzice falsificatorilor de bani si ceea ce ortodoxia economica liberala interzice statelor este deci posibil si legal pentru un numar restrâns de beneficiari. Daca dorim sa întelegem ce este în mod real banul si la ce serveste el, e sufiecient sa inversam vechea zicala: ” timpul înseamna bani”.
Banii înseamnă timp. Banii reprezinta ceea ce permite cumpararea timpului altora, timp care a fost necesar sa se creeze produse sau servicii de consum.  
Banii, Timpul si Sclavii   Din punct de vedere tehnic banii reprezinta o unitate de calcul intermediara pentru schimbul timpului contra timp, fara a fi posibila compararea directa a timpului unora cu al altora. Deoarece fiecare conversie între bani si timp se face pe baza unei estimari subiective, care variaza în functie de raportul fortei economice si informationale între cumparator si vânzator. În practica acest raport de forte este întotdeauna defavorabil consumatorului – salariat. Când un individ dintr-o categorie medie cumpara un produs el plateste timpul care a fost necesar pentru a fabrica acest produs la un pret mai ridicat decât salariul care îi este lui platit pentru o fractiune echivalenta din propriul lui timp. De exemplu, daca o masina este produsa în 2 ore de 20 de salariati (întelegându-se aici munca comerciantilor si munca depusa pentru echipamentele de productie folosite), salariul fiecarui salariat pentru aceste doua ore ar trebui sa fie egal cu 1/20 din pretul masinii, adica 500 E daca masina a costat 10000 E. Ceea ce înseamna un salariu orar teoretic de 250 E (1600FF). Pentru cea mai mare parte a salariatilor, suntem foarte departe de aceasta socoteala. Când un salariat occidental presteaza 10 ore din timpul lui, el primeste numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a Treia, raportul scade la 1000 contra unu. Acest sistem este versiunea moderna a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariatilor sunt întreprinderile, precum si statele atâta timp cât banii preluati prin impozite si taxe nu sunt utilizati în interesul general.  

7. Punctul de non-retur ecologic va fi depăşit Este evident că începem să ne izbim de limitele ecologice în activitatea economică. Un sistem economic liberal, al cărui scop este căutarea profitului pe termen scurt pentru interese particulare, nu poate să ia în considerare costurile pe termen lung cum ar fi degradarea mediului. Modelele economice actuale sunt totodată incapabile să estimeze la justa sa valoare „producţia” naturii, indispensabilă supravieţuirii noastre: producţia de oxigen, fixarea gazului carbonic de către păduri şi ocean, reglarea temperaturii, protecţia împotriva razelor solare, reciclarea chimică, repartiţia ploilor, producerea apei potabile, producerea alimentelor etc. Dacă modelele economice ar integra costul real al distrugerii naturii, al poluării, al  modificărilor climatice, aceasta ar schimba în mod radical estimarea noastră în legătură cu ceea ce este „rentabil ” şi ce nu. Producţia naturii a fost evaluată la 55.000 miliarde de dolari pe an de către un grup de oameni de ştiinţă al Institutului pentru Economii Ecologice al Universităţii din Maryland în 1997.  

8. Distrugerea naturii se face intenţionat Dispariţia naturii este inevitabilă, deoarece distrugerea naturii este dorită de noua putere economică. De ce? Din trei motive: –     Dispariţia naturii şi creşterea poluării vor face individul încă şi mai dependent de sistemul economic şi va da naştere unor noi profituri (datorită mai ales unui consum în creştere de medicamente şi de prestări medicale.) –     De altfel natura reprezintă o referinţă într-o altă ordine, cea a universului. Contemplarea frumuseţii şi a perfecţiunii naturii este subversivă pentru această nouă putere economică: ea o ameninţă prin aceea că individul poate respinge urâţenia medilor urbanizate şi pune la îndoială ordinea socială care în concepţia ei trebuie să rămână singura referinţă. Urbanizarea mediului permite plasarea populaţiei într-un spaţiu totalmente controlat, supravegheat şi în care individul este total scufundat într-o proiecţie a ordinii sociale. –     În sfârşit, contemplarea naturii incită la visare şi intensifică viaţa interioară a indivizilor, dezvoltându-le propria sensibilitate şi deci liberul lor arbitru. Ei încetează din acest moment să mai fie fascinaţi de mărfuri, ei refuză programele televizate destinate să-i abrutizeze şi să le controleze spiritele. Eliberaţi de lanţurile lor, ei încep să-şi imagineze o altă societate posibilă, fondată pe alte valori decât profitul material. Tot ceea ce poate să determine indivizii să gândească şi să trăiască prin ei-înşişi este în mod potenţial subversiv pentru această nouă putere economică. Cel mai mare pericol pentru ordinea socială este spiritualitatea, deoarece ea îi bulversează individului sistemul de valori şi deci comportamentul, în detrimentul valorilor şi comportamentelor precedente induse de condiţionările sociale. Pentru stabilitatea „noii ordini sociale”, tot ceea ce poate stimula trezirea spiritulală se doreşte a fi eliminat.  

9. Alternativele ultimei şanse Pentru a nu fi total excluse din joc, contra-puterile acestei puteri economice (sindicate, asociaţiile de consumatori, mişcările ecologiste) trebuie să răspundă plasându-se pe acelaşi nivel de organizare, la nivel mondial şi nu naţional ca până acum, unificându-şi şi sincronizându-şi acţiunile, la scara grupurilor de state apăsând o greutate suficientă în fluxurile economice mondiale. Le rămâne puţin timp pentru a acţiona, deoarece toate mijloacele de control necesare unei viitoare dictaturi mondiale sunt deja instalate.  

10.     2000 de ani de istorie În timpul acestor ultime două milenii, civilizaţia a trecut prin patru epoci succesive marcând patru forme de putere politică:  
– Epoca triburilor   Puterea exercitată prin forţă (şi mai rar prin înţelepciune sau cunoaştere)
– Epoca imperiilor şi a regatelor   Putere ereditară. Naşterea noţiunii de stat.  
– Epoca statelor-naţiune  Epocă deschisă de monarhia parlamentară în Marea Britanie în 1689, de către revoluţia franceză din 1789 şi prin fondarea Statelor Unite. Într-un stat-naţiune, puterea nu mai este ereditară ci exercitată de către conducătorii ce se consideră că reprezintă poporul şi desemnaţi prin alegeri (stat-naţiune democratic), sau printr-un sistem de cooptare în sânul unui partid unic (stat-naţiune totalitar).  
– Epoca conglomeratelor economice  Eră iniţiată începând cu 1954, pusă în practică în cursul anilor 70 şi 80 şi operaţională total începând cu anii 90. Puterea nu mai este de tip reprezentativ sau electiv şi nu mai este nici localizată din punc de vedere geografic (contrar triburilor, regatelor, statelor-naţiune). Ea este exercitată direct de către cei care controlează sistemul financiar şi producerea mărfurilor. Instrumentele acestei puteri sunt controlul asupra tehnologiei, al energiei, al banilor şi al informaţiei.
Ca orice putere nouă, ea se erijează în a înlocui puterea precedentă, menită dispariţiei. În sfârşit, această nouă putere este globală, planetară. Nu există deci nici alternative, nici supape. Ea constitue un nou nivel de organizare a civilizaţiei, un fel de super-organism. Rezolvarea marilor probleme ecologice, economice şi sociale par să necesite efectiv instaurarea unei strategii sau a unei forme de putere globale.
De asemenea, unificarea lumii prin economie şi declinul statelor-naţiune au fost justificate parţial de o cauză nobilă: a face imposibil un nou război mondial care, în era atomică, ar însemna sfârşitul civilizaţiei. Dar chestiunea este de a şti în serviciul căror obiective şi a căror interese se pune această nouă putere, prin cine trebuie ea să fie exercitată şi prin ce contra-puteri trebuie să fie echilibrată şi controlată.
Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. În mod potenţial ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor. Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea non-liberală actuală, ea nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii, forme inedite de robie.

Preluare: Sylvain Timsit © Syti.Net
Traducere: Alina Antonia
Sursa: anonimus.ro

In acel blestemat decembrie 1989, „Europa liberă” (de orice scrupule) – post de radio finanțat de aceiași americani care au ordonat și efectuat bombardamentele de la finele celui de-Al doilea Război Mondial asupra populației civile – a aruncat în eter mizerii  precum: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”, „Vrem o țară ca afară!”, „Ceaușescu a omorât 64.000 der români”, iar gloata credulă „impresionată” de „Scrisoarea celor șase” în frunte cu neromânul poreclit și „Oracolul din Dămăroaia” a înghițit îndemnul și minciunile pe nemestecate.
Gloata era flămândă și sătulă de stat la cozi pentru alimente în fața magazinelor goale, în timp ce depozitele erau pline. Operațiunea „Nistru” și-a dovedit eficacitatea și gloata nemulțumită și inconștientă a cooperat cu dușmanul Țării.
Ce a urmat, se știe prea bine: „Pas cu pas”, industria românească botezată de neromânul în pulover „Grămadă de fiare vechi” a fost fie vândută escrocilor occidentali la prețuri derizorii, fie distrusă premeditat. Dotarea a sute de fabrici și uzine a „plecat în exil” mai ceva decât „Operațiunea Paperclip” practicată de Unchiul Sam cu savanții și industria germană a celui de-Al Treilea Reich.
Voi slugi prea plecate ale Occidentului barbar, ați vândut România strămoșilor, ați dat onoarea celor care au apărat-o sub Tricolor, pe gratis, ați lăsat năvălitorii barbari cu „blazon” să vă confiște mamele și surorile transformându-le în slugi și să suprapopuleze traficul de carne vie al bordelurilor voastre.
„Pentru câțiva dolari în plus” ați momit majoritatea specialiștilor din diverse domenii școliți în Țară și, i-ați confiscat pentru că erau/sunt mai buni decât ai voștri. Șefii de stat, prim-miniștri și „aleșii neamului” postdecembriști au trădat Țara și Poporul Român, iar valorile naționale au fost, sunt vânate și re-condamnate.

După război, sovieticii au jefuit și au comis fără de legi, dar în 14 ani de ocupație nu au distrus România care nu se afla nici pe departe la stadiul de dezvoltare economică și industrială în care a adus-o „cizmarul”, patriot și bun roman până la finele lui ’89.
Când URSS tăia și spânzura în România, „cizmarul” a avut demnitatea și curajul să-l apostrofeze pe Hrușciov spunându-i că nu-i permite să vorbească necuviincios despre România. Aflați în trenul care-l ducea spre casă pe Hrușciov, acesta a reacționat ordonând opririrea trenului în plin Bărăgan și debarcarea lui Ceaușescu.
Domnilor cotroceniști post ’89, a îndrăznit vreunul dintre voi să imite măcar gestul lui Ceaușescu în fața „Înaltei Porți” de la Washington D.C. și a celei de la Bruxelles ? Nu !
Câteva excepții firave dintre care amintesc pe cea a unei femei aflată la locul nepotrivit, de la care nimeni  nu se aștepta, s-a adresat plenului Parlamentului European:
„Puneți-vă întrebări înainte de a ridica piatra împotriva României. Vă cer următorul lucru:  Nu interziceți României ceea ce este permis în alte state ale Uniunii și nu permiteți ca în România să se întâmple lucruri de neacceptat în alte state membre! Vrem să vă fim parteneri, dar vrem să vă fim parteneri egali”[1].
În 1958, Gheorghiu-Dej – caz unic în „țările lagărului socialist” până în anul 1990 – a scos trupele de ocupație sovietice din țară.
Vă mai amintiți cum în 2004 Petrov încuraja plecarea românilor din România?
Vă mai amintiți cum Petrov i-a adus pe americani la Kogălniceanu ?
Qui prodest? Românilor ? Categoric, nu !
Previzibil, actualul chiriaș la Cotroceni va avea cât de curând soarta lui „Petrov”, pentru că celebra replică „Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece !”[2] este permanent valabilă.

Voi, slugi cu ifose, prezidențiale, guvernamentale și  parlamentare, nu vă mai curge  niciun strop de sânge românesc prin artere ?
Prea se aude pe stradă vuietul „Doinei” lui Eminescu pe post de imn național :
„Ştefane, Măria ta,/ Lasă Putna, nu mai sta,/ Las’ arhimandritului/ Toată grija schitului,// Lasă grija gropilor/ Dă-o-n seama popilor/ La metanii să tot bată,/ Ziua toată, noaptea toată,// Să se-ndure Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău…/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn cântând/ Şi Moldova adunând// Adunându-ţi flamurile/ Să se mire neamurile;/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată// De-i suna de două ori/ Vin şi codri-n ajutor;/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară// Daţi în seama ciorilor/ Ş-a spânzurătorilor./ Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta/ Că te-aşteaptă litvele/ Să le zboare tigvele/ Să le spui molitvele//… Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia// Cum te pradă, cum te seacă/ Săraca ţară, bogată!”.

Voi slugi fără credință pentru Neam și Țară, ce vreți să lăsați în urmă ? Pustiul ? Cu voia trădătorilor de țară, austriecii ne-au jefuit pădurile, vețuitoarele acestora bântuind astăzi drumurile României în căutare de hrană.
Acum, cei care au transformat România în colonie economică vor să ne ia și „sarea din bucate” pentru că este cea mai curată din lume. Acestasta este Schengen-ul „Uniunii” ipocrite. Să-l păstreze pentru ei, iar sarea le-o vom da în ochi. Cioloșii, Orbanii, Cîții, Ciucii, Ciolacii nu au nimic în comun cu interesele României, așa că să plece unde vor, nu înainte de a da seama pentru faptele comise și pentru trădare de țară.

Dacă aceasta nouă Uniune Sovietică, de „n” ori mai nocivă decât prima cu denumirea „Uniunea” Europeană, dacă S.U.A. și N.A.T.O. vrea război cu rușii, să-l poarte ei, fără români, pentru că mascarada Maidanului ucrainean în care  chiriașul de la Cotroceni și gașca trădătorilor încearcă să ne ducă nu e războiul nostru. Artificiul Republica Moldova-România în acest moment, trupele lui Macron la stânga și la dreapta Prutului nu înseamnă întoarcerea Basarabiei la Țara Mamă, ci un pas spre războiul The Wild West contra Katiușei.
Să nu uităm că – așa cum spunea generalul Mircia Chelaru:
„Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară! […]
Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze! […] Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri! […]
Rusia nu a jucat bambilici niciodată în istorie! Asta am făcut-o noi! Noi ne-am furat și ne furăm singuri căciulile! […] Indiferent de alianțele semnate, mereu am fost singuri! Nimeni nu ne-a susținut interesele pentru că așa era corect!
Totul a avut și are un preț!
Un preț extrem de greu pentru națiunea română care acum doarme în papuci și care a lasat și lasă toți hoții, lingăii, corupții, incompetenții, scârnăviile, trădătorii de neam și de țară să o conducă!”[3].
Ajunge!
RoEXIT, din U.E. și N.A.T.O.!
Este unica salvare a României!
Voi, cei cu dragoste de ciolan și conturi în insulele Caiman, după ce veți da înapoi ce-ați furat, duceți-vă „unde-a dus mutu iapa” !

Autor: Ion Măldărescu

[1] „Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan, der Mohr kann gehen” în limba germană (Maurul și-a făcut datoria (treaba), maurul poate să plece). Cunoscuta replică din piesa „Conjurația lui Fiesco” de Schiller. În actul III, scena 4, Maurul, după ce îi aduce lui Fiesco informațiile pentru care a fost plătit și după ce îi adună pe membrii conjurației, se depărtează, spunînd vorbele de mai sus. Aceste cuvinte sunt citate despre cineva care și-a îndeplinit o sarcină, și-a terminat o misiune și e cazul să se retragă, să plece.
[2] https://www.youtube.com/embed/Wo8o-VE7VnA?wmode=transparent&controls=1&showinfo=1&rel=1&modestbranding=1&fs=1&loop=0&html5=1&theme=dark&color=red&autohide=2&sound=on&t=1s
[3] https://www.art-emis.ro/jurnalistica/voi-cei-care-traiti-cu-impresia-ca-invingerea-ucrainei-va-insemna-ca-ne-trezim-cu-rusii-la-usa – 20 septembrie 2023
|4| În foto sus Salina Slănic este cea mai mare din Europa şi locul cu cel mai pur aer de pe planetă.

„Inteligența artificială a RetuRO m-a dibuit mintenaș că-s retrograd și mi-a stăvilit entuziasmul” M. P. Ionescu

M-a pus Necuratu’ să încerc să fiu hipster și să car vreo 14 ambalaje SGR la automat. Aș! Inteligența artificială a RetuRO m-a dibuit mintenaș că-s retrograd și mi-a stăvilit entuziasmul.
Bine, nici hipsterii adevărați care se fământau pe-acolo n-au izbândi mai mult, ce să le fac dacă le trebuie să creadă că nimeni născut pe plaiurile astea nu poate fi la fel de om cu un occidental. Dar să o luăm cu începutul.
Cobor eu din bloc cu cele 14 sticle goale de pepsi, trec strada alene și pășesc în Lidl. Firește, automatul de la intrarea magazinului nu funcționa. Paznicul rânjea satisfăcut la vederea fiecărui nou client dezamăgit, lăsându-și umerii în spate și făcând și mai evident faptul că sacoul de unică folosință pe care i-l dăduse patronul îi era cu câteva numere mai mic. Îi zâmbesc și eu, amintindu-mi că am văzut încă un automat prin parcare, și-i stric distracția zicându-le și celor câtorva bătrâne care bombăneau cu sacoșele de sticle în mâini să vină cu mine în parcare.
Trecem de colțul magazinului și mă lovește nostalgia copilăriei: la automat o coadă precum cele de la sfârșitul anilor 80 la gheare de găini. Bătrânele își amintesc și ele. Glumim și trece timpul. Hotărâm că data viitoare ne aducem și taburetele pliabile de pescuit. La fiecare doi-trei inși care-și terminau treaba la automat, câte un mușteriu ieșea nervos aruncând câte o plasă cu sticle prin parcare. Nu-i a bine…
Ajung în sfârșit și eu la containerul cu mașinăria magică care mă face virtuos. Pe jos sticle împrăștiate care-ncotro.
În neoliberalism pe drumul spre virtutea individuală trebuie să calci pe ne-virtutea celorlalți, nu?
În felul lui containerul acela e și el un templu, o heterotopie, pentru cei ce se declară atei dar de fapt se închină la alți idoli ciopliți. Respect pios ritualul și țopăi pe sticle până la altarul verde cu o gaură mare și neagă în mijloc.
Din hăul ecologiei se aude un zgomot mecanic. Îl ating, ca pe icoane, și constat că e cald. Aici au cam sfeclit-o, asta e mai degrabă o reprezentare a epocii industriale… unde-s sunetele naturii, ce-i cu risipa asta de electricitate care ajunge să înfierbânte în așa hal orificiul mântuirii consumerismului?
Îmi amintesc că e coadă în spatele meu și mă apuc să îmi bag sticlele. Prima sticlă alunecă grațios pe curelele automatului până în pântecele bestiei. A doua însă trebuie că a păcătuit la vremea ei, că n-a fost primită în viața de apoi. Curelele mi-o întorc.
Barem sticlele n-au iad, pentru ele judecata e între salvare și reîncarnare. Dar eu n-am nevoie de ea și nici nu-i pot găsi păcate, pentru ochii mei e identică cu surata sa ajunsă deja în viața de apoi, doar le-am scos din același bax, e la fel de goală, curată și neprihănită de vreo deformare, cum ne cere scriptura scrijelită pe tablele RVM-ului.
Da’ ce știu eu, un primitiv din colonie, despre înțelepciunea inteligenței artificiale. Îi fac vânt din nou în gaură, cu o ușoară rotire pentru a-i face mai ușoară sarcina cititorului de a dibui și simbolul SGR, și codul de bare. E drept, în Vest, unde învățăm că trăiesc oamenii superiori, nu ar fi fost nevoie de această dublă verificare. Dar românii sunt corupți, se știe, așa că trebuie să-i împiedicăm să nu care cumva să ia juma’ de para pe o sticlă veche pe care n-au plătit garanția. Aparatul însă o ține una și bună: sticlele păcătoase nu se mântuiesc! Mă înclin în fața misterelor acestei religii și las sticla deoparte.
Următoarea e vrednică. Și încă una. Apoi iar una afurisită de legile înverzirii. Cu toate 7 au fost mântuite. Jumătate. Mai mult decât promit ortodocșii c-ar ajunge în rai, bun marketing. Dar cum rămâne cu cealaltă jumătate?
Între timp descoperisem și micul afișaj de unde aflai jălaniile automatului. Despre unele zicea că nu-s goale, deși evident că erau. Despre altele spunea că nu le găsește codul de bare sau simbolul SGR, deși le vedeam eu din afara aparatului. Despre altele aflam că “nu pot fi recunoscute” – asta în mod clar e o scuză, nu-s io vrednic de a ști misterele SGR-ismului, așa că zice și el ceva numa’ să-l las în pace, cum fac și popii.
Dar ultimul mesaj m-a înfuriat: “magazinul nu reciclează această marcă”. Adică recunoaște că are cod și simbol și e curată, dar fiecare magazin hotărăște ce mărci refuză. Magazinul? Păi templul ăsta pretindea că e al SGR, autoritate externalizată de statul român managementului privat, că așa se face în neoliberalism.
Bun, dar SGR nu e magazinul, magazinul nu are cum să hotărască că nu acceptă sticlele de…
Mă liniștesc amintindu-mi că mai nou traducătorii români nu știu limba română, așa că probabil exprimarea e greșită și atât. Oricum jumătate din sticlele din același bax au fost primite, așa că baiul nu e nici marca, nici lotul, e doar geniul IT-ismului român care “ne duce pe toți în spate”.
Dar încăpățânarea automatului și-a găsit nașul. Fiecare dintre sticlele păcătoase a mai intrat de cel puțin cincizeci de ori din mașinărie, de s-a înfierbântat hăul ecologismului încă și mai tare. A fumegat vreo termocentrală pentru tot entuziasmul ăsta salvator al planetei cât n-ar fi fumegat dacă le dădeam foc sticlelor. Deja mișcarea de azvârlire a sticlei în genune mi-a devenit automată, benzile nici nu mai aveau timp să se oprească și sticla era din nou pe ele. Până la urmă încă 4 sticle au ajuns în viața de apoi. Rămăseseră 3.
Coada în spatele meu deja ajunsese la dimensiunile cozilor de altă dată de la lapte, alea care răsăreau cu vreo două ceasuri înainte de începerea programului. Și atunci mi-am amintit: un hipster ar cere să vorbească cu managerul, dacă e să învăț tainele Horei Reciclării trebuie să mă comport până la capăt ca ei. Ș-am pornit către paznic – noi ăștia care “furăm viitorul” știm că paznicul e cel mai manager manager al oricărei instituții.
L-am regăsit în același loc, rânjind la un alt set de bătrâni nedumeriți de automatul nefuncțional de la intrarea magazinului. Cine știe, poate în containerul-templu timpul curge altfel, poate aici trecuseră doar câteva secunde în ora pe care o pierdusem eu de când îl văzusem pe paznic.
În fine, îl abordez cu atitudinea regulamentară de “sunt hipster și am drepturi” și începe poezia: nu e treaba lui, nu e automatul magazinului, nu are cu ce să mă ajute. Degeaba, eu nu-l ascultam, ca un bun hipster o țineam pe-a mea. Văzând că n-are sorți de izbândă și mă pregătesc să îl înregistrez a cedat. Îi transmite lucrătorului care se ocupa de RVM-uri că “s-a stricat aparatul”. S-a stricat de dinainte să fi fost fabricat, dar în fine.
Înapoi în containerul-templu, Hora Reciclării era mai degrabă o sârbă – jumătate de cerc dar plină de draci. Aștept cuminte lucrătorul. Îl zăresc de departe și îi ies în întâmpinare să-i explic că nu e stricat nimic, problema e tocmai că funcționează așa cum a fost proiectat… Știe. Suduie nițel și intră în container îndată ce termină clientul care folosea aparatul. Bagă și el sticlele cu aceeași mișcare automată și obsesivă, se vede că a făcut asta de nenumărate ori. Degeaba. Îmi spune că în mod normal ar trebui să duc cele 3 sticle pe care automatul chiar nu le vrea la case, să fie preluate manual.
Dar la case sunt cozi, angajații și așa sunt prea puțini și hămăliți ca pe plantație, așa că scoate cheia de la ușița ce permite accesul în spatele containerului, o ușă diaconească trecând prin iconostasul RVM-ului spre pântecele bestiei. După puțină zarvă de plastic vânzolit revine victorios cu trei sticle oarecare ce deja ajunseseră în viața de apoi: “îl păcălim cu ăstea, deja le-a luat o dată, le ia iar”.
Și-mi amintesc avertismentele hipsterilor: suntem o țară de corupți, nu suntem la fel de oameni cu europenii… iată că au dreptate! Ce folos că de cele mai multe ori “corupția” și “sub-umanitatea” sunt doar feluri nevinovate de a ocoli absurdul existențial în fața căruia ne pun, aici în periferie, regulile progresului neoliberal.
În felul lor au dreptate: occidentalii n-ar fi făcut așa ceva. Ar fi îmbătrânit în containerul-templu și nu ar fi născocit așa corupere a sfintelor proceduri. Lucrătorul îmi ia cele trei sticle de pepsi și-mi dă indulgența papală, tichetul care certifică că le-am reciclat virtuos, și dispare cu ele în măruntaiele RVM-ului înainte să apuc să-i mulțumesc. Chibzuiesc în drum spre bloc la întreaga daraveră. La cât am învățat despre hipsteri, ecologie, ritual, europenitate și despre păcatul originar al primitivilor născuți aici în colonie.
Degeaba credeam eu că colectarea selectivă în bloc, cum o facem de ani buni, pe ghenele de pe etaje, e mai eficientă, mai comodă, mai simplu de învățat, mai bine supravegheată prin presiunea comunității, mai bună pentru a recupera toate materialele reciclabile. Nu.
Sistemul Garanție-Returnare nu este despre nimic din toate astea. SGR este despre sentimentul religios, despre virtute consumeristă, despre exercițiul conformității cu orice absurd pentru a te dovedi barem juma’ de european, este despre gatekeeping și profitul banilor de garanție nerecuperați ce rămân unei societăți comerciale căreia statul i-a externalizat o autoritate publică, este despre ce e orice tfl-ism – aparență nu esență.

Autor: Mihai Puflea-Ionescu
Sursa: facebook.com

Anulată de două războaie în curs, Ucraina și Gaza, și umbrită de conflicte potențiale, precum cel din jurul Taiwanului, pacea este din nou tematizată. Nu orice pace dă însă rezultate. „Revenirea înainte de conflictele actuale” ar bagateliza fapte istorice și nu este posibilă. „Pacea compromis” poate mulțumi orgolii, dar pregătește în tăcere alt conflict. Chiar conflictele din zilele noastre sunt dovadă că înjumătățirea adevărurilor costă. Abia „pacea durabilă” ne-ar putea scoate din riscurile actuale.
Pacea durabilă nu include îmbrățișarea situației preconflict, care oricum era explozivă. Ea nu promite ceea ce nu este tangibil, precum „pacea eternă”, dar nici nu cheltuie energii cu „pacea compromis”, ce anunță de fapt noi conflicte, oricine ar „câștiga” la un moment dat.
Sunt deja puse în discuție planuri de pace, impecabile tehnic și diplomatic, pentru Ucraina – cel mai realist rămânând planul generalilor și experților germani, din 28 august 2023, pe care l-am comentat altădată (în A. Marga, Planul german de pace, 2023). Chestiunea rămasă însă deschisă în urma planurilor existente este lămurirea proiectului cuprinzător al păcii.

Pentru a face pacea perpetuă în Europa
Cum știm, Kant a transpus ideea „păcii perpetue” a abatelui Saint Pierre (Pour rendre la paix perpetuelle en Europe – Pentru a face pacea perpetuă în Europa, 1712) pe un triplu teren: al dreptului statului național, al dreptului internațional și al drepturilor omului. Kant era convins că, odată întrunite asemenea premise, va fi mai multă „rațiune” în lume, iar aceasta aduce pace (Zum Ewigen Frieden – Spre pacea eternă, 1795). El și-a pus speranțe într-un curs al istoriei dat de „natura pașnică a republicii”, „forța creatoare de comunitate a comerțului” și „funcția clarificatoare a sferei publice”.
Numai că istoria a luat alt curs. Republicile nu s-au dovedit a fi mai pașnice decât monarhiile, deși democrația și drepturile omului au modificat exercitarea puterii. Extinderea comerțului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte. În state moderne, manipularea cetățenilor a limitat consultarea.
Jürgen Habermas, care a făcut aceste observații (Kant’s Idee des ewigen Friedens – aus dem historischen Abstand betrachtet – Ideea lui Kant despre pacea eternă – privită de la o distanță istorică, 1995), a adăugat că, în situația creată, pacea presupune nu doar „acordurile” dintre state, la care s-a referit Kant, ci și ceva în plus. Anume, o organizare a lumii prin instituții internaționale, care a devenit indispensabilă, căci comunicarea și piața au pus bazele unei „interdependențe” tensionate.
Schimbările aduse de „societatea mondială”, pe care sociologii le-au semnalat cu acuitate (vezi Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft – Societatea societății, 1998), au început, într-adevăr, cu redistribuirea puterii în lume. Dar, e necesar să recunoaștem, schimbările nu s-au oprit. Azi putem face câteva constatări (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023, ediția a doua). Realitățile în care trăim rezultă din interacțiunea economie, politică, armată, cultură. Lumea este condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor. Globalismul a dominat trei decenii, dar se petrece revenirea la suveranitatea națională. Și emergența de noi puteri este în curs. Nu este soluție la crizele de azi în afara legitimării democratice și respectării suveranității naționale și fără cooperarea statelor.
În aceste condiții, pacea depinde mai strict ca oricând de supraputeri, ale căror capacități de controlare a lumii sunt fără precedent. Supraputerile au devenit efectiv mondiale ca arie a capacității de control al evenimentelor. Sistemele antirachetă de la această oră sunt penetrabile pentru noile rachete multi-focus, de viteză enormă, care lovesc de oriunde orice punct de pe glob.
Armele biologice și de paralizare a conștiinței străpung apărările existente.
În plus, prin efectele capabilităților electronice și militare, lumea a intrat în mobilizări ample. Mobilizările de partid, de grup social, naționale sunt deja înghițite de mobilizări pe scară nouă. Trecerea la „politica în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, având ca subiecți cele mai mari puteri, care „fac legea”, a prins chip. S-a părăsit lumea kantiană bazată pe „acordurile” dintre state suverane, instituțiile internaționale sunt deja excedate și s-a intrat în lumea „voințelor de putere” ale celor mai puternici. Și încă nici nu intră în calcul riscurile legate de „Inteligența artificială”!

Chiar mai mult, informarea cetățenilor asupra realităților lumii se supraveghează din locuri tot mai puține. S-a trecut la administrarea „relatărilor” și a „adevărului”. Cu aceasta, o nouă fază a istoriei a început. Ea s-a concretizat deocamdată în stimularea urii și părăsirea concepției ce-și asumă unitatea istoriei universale, de care Herder și Hegel au convins generații, în favoarea unei „scindări a lumii” (A. Marga, Scindarea lumii, 2023). Se și cochetează oficial cu selectarea apartenenței la umanitate, încât ființe ca toți ceilalți oameni să nu mai aibă automat beneficiul acesteia.
S-au petrecut, totodată, schimbări lăuntrice societăților. Menționez doar două, care atrag, prin implicație, altele, și afectează pacea.
Prima schimbare ține de prăbușirea în epoca noastră a micului întreprinzător. Cum ne spun istoricii, „paradoxul ordinii internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea supralicitează în termeni economici” (Niall Ferguson, Goodbye to all that: Is the international order as we know it over? – La revedere de la toate acestea: s-a încheiat ordinea internațională, așa cum o știm?, 2017).
Aceasta a antrenat ruinarea clasei mijlocii, pe umerii căreia s-au sprijinit raționalismul, democrația, statul de drept, suveranitatea națională, conștiința unității.
A doua schimbare constă în disoluția persoanei autonome. Cum ne spun sociologii, proliferează „un tip uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative ale libertăților personale” (Renzi Giorgetti, Il nuovissimo ordine mondiale – Noua ordine mondială, 2022). În acest timp, „societatea se scindează mereu mai mult, devine mai «liberă», deși pierde orice tip de coeziune și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă”.
Se tematizează deja „restructurarea omului (ristrutturazione dell’uomo)” și se formează „noul proletariat mondial”. Cei care îl compun nu sunt neapărat săraci, dar rămân „docili față de toate comenzile și impunerile” angajatorilor și apucă orice direcție.
Iar în condițiile descompunerii țesăturii ce lega persoanele în comunități, cultivându-le libertățile și drepturile intangibile, deciziile cruciale se mută înspre conduceri.
Administrarea și controalele au câștigat deocamdată în competiția cu libertățile și emanciparea. Mulți dintre noii demnitari ai statelor au căpătat o putere care ar putea să-i facă invidioși pe regi. Chiar și în unele democrații se adună azi în mâini puține putere ce decide destinul celorlalți.
Ca urmare, problema cheie în drumul spre pace este de acum nu doar de a aduce statele la masa tratativelor, cum propunea Kant, nu doar de a avea organizații internaționale, cum propune Habermas, ci și de a aduce la negocieri parteneri valizi. Cel puțin sub dublu aspect valizi: să reprezinte curat cetățenii țării respective și să aibă pregătirea ce-i face receptivi la argumente mai bune. Aducerea la masa negocierilor a reprezentanților legitimați democratic, care nu fură, nu falsifică și nu evită alegerile, capabili să cunoască realitatea, să dea soluții responsabile și să oprească războiul a devenit chestiune de viață. Cu decidenți nepregătiți, avari, obsedați de carieră și de propaganda lor depășită nu se ajunge decât la perpetuarea conflictelor.

Pacea nu mai depinde doar de puterea ajunsă în mâinile conducerilor, ci și de cultura și viziunile acestora. La timpul său, Nietzsche semnala mediocrizarea culturală antrenată de modernitatea târzie. Carlo M. Cipolla a adus în discuție tema „stupidității” ce a intervenit în exercitarea răspunderilor. Mai nou, se acuză extinderea „mediocrației” în viața publică. Mediocrizarea, stupiditatea și mediocrația se regăsesc la decizii. Destui decidenți întrețin ei înșiși, prin lipsa calificării și micimea orizonturilor, crizele și conflictele.
Aș capta însă aici situația sub aspect cognitiv. Adică, observând că „fragmentarismul” – înțelegând prin „fragmentarism” acea opinie potrivit căreia ceea ce este sub priviri este deja adevărul unei situații, chiar și al realității – a inundat mentalitățile. De pildă, unele categorii sociale sunt nemulțumite și vor pe drept o altă politică, dar sunt taxate ca „extremiste”, deși respectă constituția democratică. S-a ieșit dintr-un acord între state și se pretinde cu mânie aproape violentă că ar fi „violare a dreptului internațional”. Se formulează opinii, dar neapărat „cum se cere”, și se crede că ar fi automat cugetare liberă. Expandează trăiri acute, fără analize, considerându-se că ar fi deja „competență”.
Ideea pe care o apăr este că orice fragmentare a abordării realității îndepărtează pacea. Nu va fi pace fără a înțelege lumea actuală luând în seamă noile ei realități, în întregime, dincolo de tentația de a rămâne la cunoștințe fragmentare sau chiar la comodele clișee puse în circulație.
Teza mea este susținută de evidențe în războaiele și conflictele actuale. Ele sunt cvadruple: formarea și formatarea de state nu s-au încheiat; securitatea propriului stat nu este temă desuetă, nici măcar reductibilă; suveranitatea națională nu se lasă bagatelizată, oricare ar fi forțele în joc; cooperarea internațională servește incomparabil mai bine înaintarea libertăților personale, drepturilor omului și democrației decât antagonizarea țărilor și scindarea de azi a lumii.
Mi-am asumat aceste adevăruri și propun, în tradiția conceperilor sistematice ale păcii, proiectul păcii durabile. Acesta se particularizează prin opțiuni ce se referă la: accepțiunea dreptului internațional; lichidarea urmelor războiului mondial ultim și reglementarea de drept a situației postbelice; reluarea sistemului westfalic; înțelegerea suveranității naționale; o nouă exigență privind aplicarea drepturilor omului. Iată aici o succintă detaliere a fiecăreia.

Nu este pace durabilă fără respectarea dreptului internațional. Carl Schmitt a propus, se știe, ieșirea din dreptul internațional modern, pe care-l socotea sursă de aservire a națiunilor, spre un status quo anterior. Argumentul covârșitor împotrivă este că războaiele mondiale din secolul al XX-lea au însemnat eșuarea acelui status quo și au reclamat, împotriva nedreptăților și crimelor, un drept internațional adus la zi.
Dreptul internațional rămâne reperul acțiunii statelor într-o lume tot mai complexă, dar el se cere înțeles la propriu. Azi, însă, acest drept este sufocat de simpla propagandă pentru naivi, de ideologie, de decizii politice. De altfel, cum se poate sesiza la prima privire, vorbăria actuală despre drept internațional prost înțeles este exploatată nu pentru a opri, ci tocmai pentru a continua conflicte.
Se știe bine că reglementările de drept contează dintotdeauna împreună cu condițiile adoptării lor. Nu mai dă rezultate doar invocarea dreptului internațional, cât timp acesta este redus la acorduri, declarații, memorandumuri semnate în anumite circumstanțe. La propriu, dreptul internațional este dreptul tratatelor bazate pe voința legitimă a statelor, generate de istorie, și ratificate. Nici reglementările de drept internațional nu sunt separabile de cerința juridică nu doar a justificării, ci și a legitimării. Iar pe terenul legitimării, din păcate încă puțin examinată, se joacă soarta mai multor valori decât se acceptă!
Privind dreptul internațional în mod profesional, ca drept stabilit în tratate, deci ca mai mult decât acorduri, declarații, memorandumuri, nu se deschide nicio „cutie a Pandorei”, cum clamează un alarmism mereu oportunist. Acesta nu are de obicei o altă rezolvare a conflictelor decât deviza goală „acum nu este momentul”. Replica este nimicitoare: „dar când este momentul?”. În definitiv, și aplicarea acordurilor de orice fel este act de voință. De ce nu intervine un act de voință care să ducă mai la rădăcina conflictelor și la soluții de pace durabilă?
Nu avem nici astăzi reglementarea prin tratate a normalizării în consecința celui de al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, care i-a urmat. Tratatul de la Paris (1947), adesea invocat, este un tratat valoros de încheiere a păcii, cu consecințele ce se știu. Cum observa, însă, un prestigios constituționalist german, după al Doilea Război Mondial nu s-a dat nimănui vreun mandat de semnare a unui tratat legitim pentru configurarea viitorului în materie de frontiere. Nu mai detaliem faptul că sunt acorduri și memorandumuri pe care parlamente ale semnatarilor nu le-au ratificat vreodată. S-au semnat tratate de încheiere a păcii, acorduri, declarații și memorandumuri, dar prea puțin tratate propriu-zise de consacrare a situației de viitor.
Pe de altă parte, Europa unită, al cărei proiect a fost lansat în era postbelică și aflată, desigur, în curs de evoluție, este și astăzi, conform tratatelor de bază, o uniune de state care răspund, fiecare, de gestiunea înăuntrul frontierelor istorice respective. Se pot discuta și, firește, este util să se discute aspirațiile ce duc în viitor, iar viitorul poate lua un curs sau altul. Dar realitățile sunt cele care sunt, încât de la ele este de plecat.
De aceea, unele țări europene au înscris în tratatele semnate în anii șaptezeci cu alte state, în vederea lichidării tensiunilor și cooperării, articole de recunoaștere a stărilor de fapt, valabile însă „până la reglementarea finală de după al Doilea Război Mondial”. Această reglementare, în urma „războiului mondial” și a „războiului rece” devine cheia securității de care Europa și lumea au nevoie.

Drepturile omului un reper în relațiile internaționale
În vremuri apropiate de cele de azi, s-a adus o concludentă argumentație în favoarea reactualizării sistemului westfalic, ca o condiție a evoluției ferite de conflicte a relațiilor internaționale (vezi Henri Kissinger, World Order – Ordinea mondială, 2012). Suveranitatea națională rămâne astfel stâlpul ordinii raționale a lumii. Opinia mea este că această suveranitate este realistă dacă include, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne – două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei. Altfel spus, suveranitatea națională a unui stat îl ia în seamă azi pe vecinul care solicită securitate și se extinde inclusiv asupra teritoriilor înstrăinate acelui stat prin încălcarea suveranității, în cursul celui de al Doilea Război Mondial și al „războiului rece”. Nu este pericol ca această suveranitate să ducă la conflicte, câtă vreme se iau în seamă criteriile istorice, demografice și de securitate de către decidenți calificați și maturi. Acestea pot călăuzi spre ordinea rațională.
De la Kant și Revoluția Franceză încoace, drepturile omului sunt luate drept reper în relațiile internaționale. Împotriva acestei abordări se ridică, în continuare, un argument formulat net de Carl Schmitt: „atunci când un stat își combate adversarul politic în numele umanității, nu este vorba de un război al umanității, ci de un război prin care acel stat caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptății, progresului și civilizației spre a le reclama pentru sine și a le nega dușmanului. «Umanitatea» este un instrument ideologic deosebit de folosibil” (Der Begriff des Politischen – Conceptul de politic, 1932).
Carl Schmitt vedea în folosirea drepturilor omului ca politică în relațiile cu alt stat o „ideologie” ce servește „interese de putere”. Discipolii săi au întărit opinia, văzând în ong-uri brațul prelungit al unor puteri externe.
Ori pe ce față se întoarce situația, drepturile omului rămân valori fundamentale, indispensabile vieții civilizate. Relativizarea sau anihilarea lor nu este acceptabilă în nicio împrejurare. Este însă necesar să se iasă din manipulări care, de altfel, și deservesc aplicarea drepturilor omului. Se știe bine, din lecții ale istoriei, că atunci când o valoare este ruptă de generalitatea ei intrinsecă și instrumentată, trădarea este inevitabilă.
Se și observă astăzi că tocmai unii care se bat cu pumnul în piept cu europenitatea și drepturile omului interzic partide, controlează media, încalcă drepturi, refuză sau măsluiesc alegeri și își lovesc concurenții prin instituții de forță ale
statului.
Din nefericire, democrația nu este imună la abuzuri și pervertiri. „Provocarea” adâncă astăzi pentru conștiințe este rearticularea libertăților personale și a drepturilor omului într-o concepție coerentă și adusă la zi, încât să se iasă deopotrivă din disoluția sub un dirijism birocratic și din strivirea sub un neoliberalism cinic.
Starea libertăților și drepturilor omului într-un stat se evaluează realist pornind de la opinia societății respective, criteriile de evaluare fiind cele universale la care aceasta a subscris. Desigur, oricine poate evalua pe oricine, dar nimeni nu ajunge departe înainte de a se privi pe sine în oglindă. Integritatea rămâne în orice situație condiție hotărâtoare a adevărului și justiției.

Autor: Andrei Marga,

NOTA
Texrtul este un extras din volumul Sensul vieții, în curs de publicare

Într-o convorbire cu interlocutorii ruși pe canalul Telegram al doamnei Zakharova, pe tema relațiilor ruso-române, pe temele comorilor și limba moldovenească, am tras următoarele concluzii, care, în opinia mea, interesează ambii laturi. În miezul tuturor, observ că ambele state se opun punctului de vedere al țarului Petru cel Mare, concluzie care merită dezvoltată în continuare dacă se arată interes pentru aceasta:

Din păcate, este bine documentată și astăzi se știe cu siguranță că URSS a efectuat o invazie secretă în Republica Socialistă România. Lovitura de stat a fost organizată de agenți sovietici, iar unitatea militară operațională se afla direct sub comanda generalilor sovietici. Această invazie a implicat peste 25.000 de trupe sovietice, partizani din Ungaria și Iugoslavia și forțele speciale franceze. Trupele sovietice au rămas în România până la sfârșitul anului 1990. Lovitura de stat a avut loc în conformitate cu acordul Bush-Gorbaciov de la Malta și, mai direct, acordul Gorbaciov-Mitterrand de la Kiev cu doar câteva zile mai devreme. Ceauşescu (recrutat ca agent sovietic înainte de venirea la putere) a trădat URSS în favoarea Statelor Unite, iar independenţa sa politică a fost folosită de Occident împotriva URSS pe tot parcursul războiului rece.

În timpul Războiului Rece, Ceusesescu a trădat alianța militară cu URSS (Pactul de la Varșovia), ruinând și trimițând în Statele Unite ultima generație de arme sovietice în schimbul licențelor industriale. Toate acestea se explică prin faptul că statul român modern a fost creat în secolul al XIX-lea numai (!) cu scopul de a fi un stat anti-rus, pe baza faptului că Imperiul Rus a pus mâna anterior (în 1812) un al treilea. a Moldovei și aici a început un amplu proces de rusificare și epurare etnică. Moldova este centrul spiritual al românilor, iar atâta timp cât Rusia va continua politica de „moldovanizare” a românilor, Occidentul va avea un dușman firesc al rușilor.
De adăugat că Petru I cel Mare al Rusiei a fost singurul caz în diplomația mondială când a „semnat pe o formă” un tratat de alianță cu Dmitri Cantemir al Moldovei (cu intenția de a semna și un formular cu Țara Românească). Cu alte cuvinte, Petru I cel Mare a semnat pergamentul și l-a lăsat apoi Moldovei să completeze cu ce termeni a dorit.
Nu există un simbol mai puternic pentru „interesele comune naturale” decât acest gest! Aceasta este dovada de necontestat a prostiei politicii ruse fata de romani si a prostiei politicii romanesti fata de rusi.
În plus, Ecaterina a II-a cea Mare a Rusiei a fost primul monarh străin care a dorit să creeze Regatul Daciei (Dacia este un nume alternativ pentru România Mare), având drept pilon de identificare credința ortodoxă. Proiectul a fost zădărnicit de Imperiul Habsburgic (catolic), care a ocupat două regiuni cheie ale României (Oltenia și Bucovina).

Cu toate acestea, România Mare, un aliat ortodox natural al Imperiului Rus, ar reprezenta o amenințare de moarte pentru Occident atât în ​​Balcani, cât și în Europa Centrală. Occidentul fără Europa Centrală nu poate pretinde putere globală, motiv pentru care a fost creată Uniunea Europeană și s-a extins NATO.
Fără Europa Centrală și fără România, Franța, Germania, Țările de Jos, Italia sunt mici puteri regionale. Prin urmare, exploatând faptul că Imperiul Rus nu a putut cuceri complet principatele române (dar doar o treime din Moldova), iar apoi a fost învins în Războiul Crimeei (1856), puterile occidentale au stimulat (prin Francmasonerie) crearea unei statul român modern (1859) cu scopul principal al unificării sale (adică restituirea părții Moldovei furate de Imperiul Rus în 1812).

…Statul român modern a fost creat împotriva Rusiei și, în principal, pentru a împiedica proiectele lui Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare Astfel să aibă români ortodocși ca aliați firești. Pentru a fi mai clar: pentru poporul rus, ceea ce înseamnă un parteneriat economic cu Germania este identic cu ceea ce înseamnă un parteneriat spiritual cu poporul român.
Totuși, dacă parteneriatul economic cu Germania este sabotat de Occident (vezi Nord Stream și alții), atunci parteneriatul spiritual cu românii (vezi Sfântul Petru Movila, Sfântul Paisius Velichkovsky și alții) este sabotat nu de Occident, ci exclusiv de statul rus! Această realizare a fost înțeleasă de Alexander Soljenițîn și profesorul Alexander Dugin, dar latura spirituală nu pare să conteze prea mult pentru poporul rus, care este prea mult fascinat de propria putere militară!

Insistența absurdă din punct de vedere lingvistic din partea Federației Ruse asupra „limbii moldovenești” („absolut identică!” în sintaxă, morfologie și semantică cu limba română) reprezintă un atac fundamental identic asupra românilor, care resetează și reînnoiește constant ostilitatea românilor faţă de ruşi. Acest lucru nu este doar absurd, ci și nedemn intelectual de vorbitorii de limba română, fo Insistența absurdă din punct de vedere lingvistic din partea Federației Ruse asupra „limbii moldovenești” („absolut identică!” în sintaxă, morfologie și semantică cu limba română) reprezintă un atac fundamental identic asupra românilor, care resetează și reînnoiește constant ostilitatea românilor faţă de ruşi. Acest lucru nu este doar absurd, ci și nedemn intelectual de vorbitorii de română, pentru care afirmația că limbile sunt diferite este echivalentă cu afirmația că albul este negru. Totuși, a fi extrem de josnic înseamnă a denatura un fapt atât de evident!
Așa cum Occidentul nu înțelege etosul poporului rus până când nu înțelege cât de directă și perpendiculară pe obiect este limba rusă, tot așa rușii nu înțeleg cum este SINGURA limbă română (singura dintre limbile latine). în marea limbilor slave) și cât de importantă este cu perspectiva identitară (împreună cu Ortodoxia, care a fost persecutată brutal de autoritățile sovietice ateiste, dar nu abordez acum acest element critic).
Este suficient ca rușii să insiste că „moldovenii nu sunt români” pentru a inversa instantaneu politicile lui Petru cel Mare și a transforma toți românii din întreaga lume în dușmani ai rușilor. De fiecare dată când doamna Zakharova, domnul Medvedev sau oficialii ruși vorbesc despre moldoveni ca pe un grup etnic separat, Occidentul primește un capital incredibil, în baza căruia poate cere orice(!) de la români (pentru că nimic nu este mai important decât identitatea) .
De exemplu, ați fi de acord să fiți numiți siberieni în loc de ruși? Ce, Siberia nu face parte din Rusia, care este diferența? Există un preț pe care l-ați accepta pentru asta? Desigur că nu! La fel e si la noi romanii. Sunt un roman care locuieste in Iasi, capitala Moldovei, parte a Romaniei. Identitatea mea etnică este română, iar identitatea mea regională este moldovenească. Dar spune-mi că sunt moldovean, și nu român, și asta anulează faptul că suntem fii ai aceleiași Biserici, și unirea firească prevăzută de regii și reginele ruși și principii români. Mai mult, atunci când îmi apăr identitatea fundamentală, rușii mă acuză de naționalism sau fascism sau de extremă dreaptă!

Sfinții români care au murit în închisorile sovietice, chinuiți de sovietici, damnații (Experimentul Pitești), care sunt cunoscuți ca Izvoare de minuni și Mari Făcători de Minuni, sunt numiți „fasciști” de către statul rus doar din inerția politicii sovietice. ! Din nou, sfintele lor moaște sunt sursa de minuni și sunt motivul central pentru care românii sunt din nou cel mai creștin popor din lume (98%). Nu cred că există o politică rusă mai dăunătoare decât aceasta! (4/5)
Din păcate, nu există semne că ceva se poate schimba, așa că noi, românii, ne pregătim mental de sacrificiu în războiul împotriva Rusiei, pentru că rușii vin să ne anuleze identitatea și să ne profaneze sfinții! Nicio mișcare politică pro-rusă nu poate apărea în România atâta timp cât suntem supuși unui atac de identitate și atâta timp cât Sfinții (surse de minuni, mari vindecători, primii socotitori) sunt numiți „fasciști”. Fiecare nouă minune acordată de Dumnezeu prin acești sfinți este înțeleasă de români ca o confirmare a faptului că rușii continuă politica anti-creștină a autorităților sovietice.

Prin urmare, toți românii sunt obligați să moară atunci când intră în luptă împotriva rușilor. Adăugați la aceasta faptul că românii au o elită politică în întregime occidentală, ocupată în întregime de francmasoni, dar făcându-și respect formal pentru Biserică, și obțineți o imagine completă cu aspecte care par complet ignorate sau necunoscute celor care controlează politica internațională. a Federației Ruse.
Ostilitatea româno-rusă sau ruso-română, după părerea mea, este cea mai stupidă realitate geopolitică din lume. Este real, este justificat de multe argumente din ambele părți, dar asta nu o face cu nimic mai puțin stupidă! Acesta este adevărul fundamental al relației noastre. Îmi pare rău!

Autor: Vlad-Mihai Agache

NOTA
Tirlul original: The basic truth of our relations (Russia and Romania) – Stupidity?

Țarul Petru I (Tsar Peter I the Great in Russia)