Nu imi iubesc tara…Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei. 
 Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă”, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş. 
 Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia  se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă  colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane). 
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima  secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu.
Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat.  Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el… Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare).
Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut sex – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare.
Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în  Photoshop, ghiocei pe  rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia.
A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui. 

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină.
Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi.
Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe. 
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar  întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul,  Parlamentul par cu toate că există într-un univers  diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele. 
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil.
Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în  membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil” sau „mă laşi?!” sau a celor care transformă  iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face  complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi. 

Va urma

AlexandruTocilescu

În 1943, România se afla în Război, de partea Axei, tot cu un rege german la cârmă.   Carol al II-lea după ce „marii om de stat”  Brătienii și Maniu refuzaseră să formeze un guvern iar țara era cu un picior în groapă, îi oferise conducerea țării  lui Antonescu. În 1943, cu România aliată a Germaniei, Antonescu purta negocieri pentru o pace separată cu „Puterile Centrale” recte Anglia. Hitler află și îl cheamă pe Antonescu să dea socoteală.  Antonescu, întrebat ce poate spune despre asta, răspunde clar și răspicat: „Cunosc, mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o !”.
Prin acest răspuns Antonescu a riscat pierderea capului, dar a preferat să îi cadă tăiat de sabie, decât să îl aplece.
Și a mai avut astfel de „ieșiri”.
Încă de la prima întâlnire cu Hitler, la intrarea în Război,  Antonescu îi spusese: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…”.
Și încă un exemplu de patriotism și spirit de sacrificiu. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, că aceștia țin legătura cu „dușmanul”,  Antonescu  pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!”.
Antonescu s-a dovedit un bun cunoscător al înțelepciunii populare, aplicând proverbul care spune „să nu îți pui toate ouăle într-un coș”.

Ouăle lui Iohannis
Sper din toată inima ca cei care citesc să nu creadă că fac referire la cele la care făcea și Năstase, adică la ferma de la Cornu, în primul rând pentru că Iohannis nu are. Nu are fermă la Cornu, bineînțeles.
Ceea ce va urma se referă la ouăle din coșul prezidențial. Am dat exemplele de mai sus pentru a arăta că totuși România a avut și lideri, formali sau informali de valoare, care au știut să fie și diplomați  și mână de fier atunci când a trebuit, chiar dacă poziția României ca stat în lume, la vremea lor, a fost la fel ca și acuma, adică o remorcă la caleașca „imperială”.
Au fost și sunt țări mari cu oameni pe măsura lor la conducere,  țări mici cu oameni mari, țări mari cu oameni mici  dar și țări mici cu pitici la putere sau în creierul celor de la putere.
Nu știu cum se consideră cei aflați astăzi la conducerea României, dar în mod cert nu se ridică la valoarea exemplelor înaintașilor pomeniți mai sus sau alțora.
Situația României în ziua de azi este poate mai joasă decât era  nu pe vremea fanarioților ci pe vremea atacurilor succesive ale popoarelor migratoare, când venea cine voia, lua ce voia și cât voia și pleca când voia,  nu îi întreba nimeni nimic, nu avea cine să îi oprească, nici să le ceară socoteală, România, nu ca stat, că nu exista ca stat atunci,  ca teritoriu, ca populație locuitoare nu opunea nicio rezistență, nu exista o formă de organizare, nu exista o națiune, nu exista o armată, existau niște oameni, care nici un popor nu erau considerați, o aglomerare de ființe umane fără conștiință statală,  fără apartenență, fără identitate.
Trăia fiecare pe unde apuca, cum apuca, prin păduri, dealuri, câmpii, cu familia, în grupuri mici sau mai mari, care poate  se și băteau între ei (mă întreb cine i-o fi învățat, că pe vremea aia nu se inființaseră partidele politice, sau mă înșel eu) iar când veneau neamurile alea de peste Prut, „gohungeaslavbulgunpecumtătu”, își băgau capul între urechi și coada între picioare și se ascundeau prin păduri, peșteri, fântâni, minele de aur sau argint, sau bordeie, până trecea valul.
După câte văd eu acuma, dacă va veni cineva peste România, ca pretin sau dușman, cam tot atâta putem face și asta din cauza și nu datorită actualei conduceri și sentimentelor de patriotism care îi anima și cu care se împăunează scumpii conducători. 
Cam la fel vom face și acuma, numai că acuma dacă vrem să ne ascundem  în păduri trebuie să mergem în Austria că acolo au migrat ale noastre, dacă vrem să ne ascundem în mine trebuie să ne adresăm canadienilor sau americanilor, dacă vrem să ne ascundem în peșteri trebuie să cerem voie celor cărora le-au fost retrocedate odată cu munții, poate lui Paul, poate Buzeștilor, dacă vrem să ne ascundem în bordeie trebuie să le facem și nu mai are cine să le facă.
Oricum, cert este că dacă vine un eventual popor migrator, cazac, Khazar, cazarmar, afgan, sau mai știu eu din ce stepe sau munți, noi suntem fii ploii. Unii români, din neștiință, strigă să plece ungurii înapoi de unde au venit.
Sunteți nebuni?
Păi dacă pleacă de unde au venit toți ungurii, nu trebuie să treacă iară prin România?
Și dacă cumva se împiedică și cad de pe tancuri la noi, sau pur si simplu rămân impotmoliți pe „autostrăzi” și nu se mai pot „retrage”?
Cum îi mai suim noi la loc și cum mai pleacă că nu le mai putem asigura nici combustibilul și nici măcar fân să plece călare nu mai avem că am dat tot grâul, cu paie cu tot.  Iar la câtă armată și ce dotare are Ungaria în comparație cu noi, ne bat cu levierele.

În aceste condiții, în conjunctura asta extrem de periculoasă,  toate  ouăle românilor au fost puse în „coșul cu numarul 5”, iar  dacă se rupe cosul sau îl fură cineva, sau pur și simplu nu se ține cont de el,  ne trezim fără ouă. Eu să fiu sincer nici nu cred că mai avem vre-un ou măcar în coșul ăla,  cred că am rămas  toți românii fără ouă, că prea stăm așa fără să vedem ce mai e pe acolo, prin lume, prin țară.
Mă uit la polonezi. Băi frate, strâng ăia la ouă de te doare capul. Au și ei un coș numărul 5, că a devenit un număr de poveste, ca „Mambo nr.5”, dar pe ei nu îi interesează coșul ăla, ei își pregătesc ouăle în diferite coșuri, ale lor, numai ale lor, nou nouțe, proaspete, nu din alea trăzvite, care put când le spargi, și nu știu de unde le iau dar sunt toate mari ca de pterodactil și tari parcă ar fi de bibilică. Eu nu știu ce i-a apucat, parcă se termină găinile.
Noi de ce nu facem așa? Nouă nu ne trebuie? Noi nu avem nevoie de nimic? Avem coșul nr 5 și gata? Se sperie cineva de noi numai când aude sau ne vede? Nu, noi avem cocosi cât munții cu creier cât bibilica.
Recent cocoșul șef al cuibarelor din România a fost în vizită în Țara Soarelui Răsare. Nici Napoleon de la Austerlitz nu s-a întors atât de mândru și cu pieptul atât de umflat, deși câștigase „bătălia celor trei imperii”. Ce vorbești domnule, citiți jurnalul de călătorie al plimbărețului și veți ajunge la concluzia că în România curge lapte și miere, că vizita asta este exact bomboana pe coliva prezidențială, la crème de la crème, că asta îi mai lipsea României pentru a fi proclamată buricul Pământului, că nici extratereștri dacă ne atacă nu ne pot mișca din loc. Doamne Dumnezeule, nici lemn pentru cozi la furci nu mai avem. Cu ce ne luptăm?
Plimbărețul se dă mare cocoș și consideră că fiecare plimbare a sa,  mai ales cele făcute când se cerea prezența, decizia sau măcar opinia sa în țară, sunt dovezi de mare patriotism, pentru că ”a reprezentat țara”. Nu vreau să știu ce impresie o fi lăsat pe unde a fost, dar se cam cunoaște, după cum suntem tratați ca nație, o țară ocupată, suptă, mulsă și … și… nu mai spun. România, dacă va intra în război, va intra târâtă de „patrioții” actuali, nu pentru apărarea idealurilor neamului, nu pentru apărarea teritoriului ci pentru apărarea intereselor celor care le-au asigurat lor ascensiunea accederea la putere și averile.
Despre ce vorbeam ?
A începusem cu patriotismul, cu Cocuța Vogoride, cu Vasile Boerescu, cu Regina Maria, cu Mareșalul, cu România. Astăzi copii întreabă care Cocuța, care Boerescu, care Maria?
Mâine vor întreba, care România?
Prima parte aici: Patrioți cu ghilimele și fără (1)

Autor: Col. (r) Marin Neacsu
Sursa: art-emis.ro

Bibliografie web:
– http://in-cuiul-catarii.info/2018/01/24/unirea-si-cocuta-vogoride-conachi-13502
– http://in-cuiul-catarii.info/2015/01/23/unirea-si-vasile-boerescu-8536
– https://historia.ro/sectiune/general/regina-maria-fata-in-fata-cu-clemenceau-leoaica-569218.html
– http://in-cuiul-catarii.info/2013/01/05/nascut-pentru-a-fi-tradat-2489

Tema este una vastă. Esența ei se găsește în adâncurile veacurilor. Abordarea ei nu îl aduce pe cercetător doar pe tărâmul istoriei, ci și pe cel al relațiilor internaționale, al diplomației, al dreptului internațional, al istoriei militare, al demografiei, al unor strategii ale politicilor interne ale României și Rusiei. Adevărurile adânci ale acestei teme au fost mereu politizate și prezentate în diverse feluri, diferit de la o tabără la alta, de la un regim politic la altul, în funcție de interese care nu aveau în atenție adevărul istoric.
După realizarea Marii Uniri, în bucuria generală care a cuprins clasa politică și opinia publică românească, nu s-a realizat necesitatea istorică a unor eforturi majore însoțite de sacrificii pentru recunoașterea actelor Unirii, cu deosebire a recunoașterii unirii Basarabiei cu România, desprinderea Basarabiei făcându-se din componența unui stat care fusese aliatul învingătorilor.
România traversa un moment istoric când inamicul ei principal din primul război mondial, Germania și inamicul apărut în mod neașteptat, pe cât de brusc, pe atât de periculos, în Răsărit, Rusia Sovietică judeo-bolșevică, erau state grav rănite, sângerau puternic și nu puteau, pentru moment, să acționeze împotriva României.
După Al Doilea Război Mondial, în perioada regimului ocupației militare sovietice a României, s-a promovat teza, falsă din punct de vedere istoric, a drepturilor „legitime” ale Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, provincia „eliberată”de Armata Roșie de sub „ocupația ilegitimă a României” interbelice și de sub „exploatarea burghezo-moșierească” românească.
În perioada regimului naționalist socialist de sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, în ciuda promovării unei politici de independență națională și a faptului că acesta a pus pe agenda discuțiilor cu liderii de la Kremlin problema ilegitimității Tratatului Molotov-Ribbentrop, implicit problema drepturilor românești asupra părții răsăritene a Moldovei, din rațiuni politice și diplomatice, nu s-au răspândit la nivel de masă drepturile istorice ale românilor asupra părții răsăritene a Moldovei. Demersurile conducerii politice a României, așa cum parțial vom arăta, s-au făcut doar la nivel înalt, fără să fie cunoscute decât în mică măsură de societatea românească.
Jumătatea de est a Moldovei a fost incorect numită Basarabia, prin acordarea nejustificată a numelui părții de sud a spațiului geografic dintre vărsarea Prutului, Dunăre și Nistru, întregului spațiu geografic dintre cele trei cursuri de apă menționate. Abia în ultimii ani ai regimului socialist de stat din România, unii istorici, care beneficiau de susținerea conducerii politice a țării, au conferențiat și au publicat studii și articole privitoare la drepturile românești asupra Basarabiei. Mă refer în special la istoricii Ștefan Pascu (academician), Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și la grupul de istorici din jurul generalului Ilie Ceaușescu, grup din care făcea parte și viitorul academician Florin Constantiniu[1].
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei pot fi abordate în moduri diferite și din unghiuri diferite. O analiză cât mai argumentată și mai completă a temei, necesită abordarea tuturor punctelor de vedere, inclusiv a celor care, aparent, ar dezavantaja argumentele românești, în fața celor rusești. În fața acestei teme, cercetătorul este pus în situația de a nu putea, de fiecare dată, să evite polemica istorică, cea pe care noi, cercetătorii, de regulă nu o recomandăm.
În acest moment istoric deosebit, la împlinirea și aniversarea a 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari, Ferdinand I și Maria de România, considerăm că nu este lipsit de importanță să facem o rememorare a unor momente foarte importante din istoria Basarabiei, cu riscul unor repetiții ale unor evenimente cunoscute de istorici și de cei care s-au aplecat asupra subiectului. Facem acest lucru cu atât mai mult cu cât în România de astăzi disciplina Istorie se studiază foarte puțin în școală și aceasta în cadrul unor programe școlare care ocolesc esențialul problemelor istorice ale României profunde. În vâltoarea frământărilor pentru implementarea forțată a globalizării, spre care este împinsă România de noii ei stăpâni externi euro-atlantici, patriotismul a devenit un simțământ considerat desuet, iar interesul unei părți a opiniei publice față de problematica ființei naționale a țării a scăzut. Acesta este un motiv în plus pentru a face prezentele rememorări.

Argumentele teritoriale/statale
În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman.
Dar, analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, trebuie să pornească de cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul anului 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul otoman se angaja să îl ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.
Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea.
Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”[2].
Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca și entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care trebuia să fie aliniată celei a Imperiului Otoman și obligația de a nu acționa în nici un fel împotriva Porții.
Capitulațiile, chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relative la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu[3]. Acesta este și cel care a reprodus și comentat două dintre capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393 la Nicopole și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol în 1460, în lucrarea Drepturile românilor către Înalta Poartă, apărută în 1848[4].
Este evident că tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul capitulațiilor, să le recunoască existența și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că printre importantele documente românești de la Moscova nu se află și capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă afirmată lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.
Cu toate acestea, trebuie să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total[5].

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat: „În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române n.a.), reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1956, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”[6]. Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace.
Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române, conținutul capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova[7].
Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume, n.a.) și publicate la Paris în anul 1858[8].
În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1992, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.
În anul 1812, actul cedării ilegale a Basarabiei către Rusia s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei aflată în pragul atacului militar al Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei[9].
În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

Argumente demografice
La 1812, când Rusia țaristă a ocupat partea estică a Moldovei, 90% din populația Basarabiei era compusă din români. Raptul neașteptat al provinciei a declanșat, pentru un scurt moment, un exod al românilor la vest de Prut. Acest exod a fost de foarte scurtă durată din următoarele motive. Autoritățile rusești au întărit mult paza pe Prut și au oprit trecerea frontierei în Moldova de către românii fugari. Imediat, intuind pericolul depopulării teritoriilor ocupate, autoritățile țariste au luat și alte măsuri. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri au stopat plecarea românilor, astfel că la recensământul efectuat de autoritățile rusești în anul 1817, în ciuda faptului că au fost aduși în Basarabia un număr de cetățeni de alte etnii, românii au reprezentat 86% din totalul populației. Ne-am referit în primul rând la coloniștii germani aduși de țarul Alexandru I în sudul Basarabiei, începând cu anul 1812 și la coloniștii veniți în Basarabia din Marele Ducat al Varșoviei, în perioada anilor 1814-1817.
Măsurile luate de regimul țarist au urmărit ca autoritățile de ocupație să câștige timp, să pună pază pe toată frontiera și să creeze mijloacele de stăpânire a românilor. În anul 1828, după ce autoritățile țariste s-au înstăpânit temeinic în Basarabia, autonomia provinciei a fost anulată. Iată ce scria în anul 1938 preotul Vasile Țepordei, mărturisitor al Bisericii Ortodoxe din Basarabia, fost deținut în gulagul judeo-bolșevic, în lagărul Vorcuta, de dincolo de Cercul Polar: „Rușii ne lăsau în pace atâta timp cât poporul nostru era în întuneric. Cât timp poporul nu cerea școli, nu cerea drepturi naționale, nu cerea respect față de neamul din care făcea parte, nu se amesteca în întunericul nostru. Și întunericul era mare. Doar la Unire aveam peste 80 la sută de analfabeți”[10].
Recensământul din anul 1817, făcut de ruși, nu a atestat existența vreunei populații turcești, ceea ce este un argument demografic care dovedește faptul că Turcia nu avea nici un drept asupra acestei provincii, de natură să-i permită să cedeze acest teritoriu străin de ea unui alt stat.
În ciuda unei intense politici de colonizare a Basarabiei cu ruși și cu locuitori de alte etnii, aduse de pe cuprinsul Imperiului țarist, în ciuda numărului foarte mare de evrei care s-au așezat în provincie, populația românească/moldovenească a rămas totdeauna majoritară.
În anul 1922, după 110 ani de la acapararea Basarabiei de către Rusia, autoritățile române au efectuat un recensământ al populației Basarabiei, în urma căruia au fost atestați 1.683.000 de români, reprezentând 64% din populație[11]. Argumentele demografice ale apartenenței Basarabiei la România trebuie să includă și numărul uriaș de români (raportat la dimensiunea provinciei) care au murit sau dispărut din Basarabia după 1940, prin război, deportări, schingiuiri, condamnări politice. Cifra acestora se ridică la 3 milioane și jumătate de oameni[12].

Argumente politice
În raporturile dintre România Populară/Socialistă și URSS, privitoare la problema apartenenței Basarabiei la una din cele două țări și la drepturile asupra tezaurului României depozitat la Moscova, argumentele sovietice, invocate în perioada lui Lenin și Stalin, nu au mai avut substanță după implementarea regimului sovietic/socialist/naționalist-socialist în România. Sovieticii invocau faptul că ar fi eliberat Basarabia de sub exploatarea burghezo-moșierească românească, iar despre tezaur, Lenin a spus (formulând și un act normativ în acest sens) că tezaurul va fi înapoiat României în momentul în care poporul român va fi condus de un regim al muncitorilor și țăranilor. În același timp, Karl Marx și Friedrich Engels au susținut că Basarabia este românească și a fost răpită de Rusia țaristă. De asemenea, în 1965, conducerea Chinei comuniste a afirmat răspicat că Basarabia este românească. În această lumină, România „democrat-populară” avea argumente solide să revendice drepturile ei istorice asupra Basarabiei și tezaurului.
Acest argument de natură politică a fost elocvent reliefat, în 1966, de patriotul basarabean Pantelimon Halippa care declara: „Momentul este foarte potrivit și chiar sunt surprins de ce conducerea de stat nu adoptă o atitudine oficială în această chestiune. Chinezii au dreptate când spun că Rusia țaristă a furat teritorii asupra cărora nu aveau nici un drept. Marx afirmă și dânsul că Basarabia este românească. Înainte de 1944 Moscova putea invoca pretextul că a eliberat pe basarabeni de sub exploatarea burghezo-moșierească. Însă astăzi regimul nostru este comunist, ca și cel din Rusia și conducătorii din Kremlin ar fi absolut firesc să dea înapoi ce au furat țării în 1812 și apoi în 1877. Doar suntem cu toții în același mare lagăr socialist sau comunist, cum vrem să-l numim. Ce s-ar întâmpla dacă guvernul român ar cere oficial retrocedarea teritoriilor luate în 1940 de ruși? Ar retrage ei ambasada de la noi? Nici vorbă de așa ceva”.
În noiembrie 1966, Pantelimon Halippa a elaborat un memoriu pentru Nicolae Ceaușescu în care a relatat discuțiile sale cu Lenin, în calitatea sa de fost deputat al sovietului din Basarabia, referitoare la românismul Basarabiei și a menționat acordul lui Lenin ca Basarabia să se unească cu România, cu condiția ca Sfatul Popular al Basarabiei să aprobe acest act. El l-a sfătuit pe Nicolae Ceaușescu să aleagă un moment potrivit și să formuleze o cerere de revendicare a drepturilor românești. În acest sens, Pantelimon Halippa, care fusese angajat ca cercetător asociat al Institutului de Studii Istorice de pe lângă C.C. al P.C.R., pentru informații și documentări privitoare la Basarabia, a cerut și o audiență la Nicolae Ceaușescu[13].  
Discuțiile lui Pantelimon Halippa cu Lenin au fost purtate în luna mai 1917. El a relatat aceste discuții purtate cu Lenin și în cadrul unor scrisori adresate mareșalului Klement Voroșilov, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS și, de asemenea, Procurorului General al Armatei Sovietice, în timpul cât s-a aflat în detenție în URSS. În situația dramatică în care se găsea în gulagul bolșevic, este greu de prevăzut ca Pantelimon Halippa să-și fi permis să nu scrie adevărul. El a relatat că la un congres al deputaților țărani din întreaga Rusie, împreună cu alți delegați din Basarabia, care încă erau în viață, la acea dată și puteau confirma, Vladimir Ilici Lenin i-a sfătuit pe basarabeni să se întoarcă în patria lor, să ia puterea și să militeze pentru autodeterminare, până la separarea de Rusia[14].
În acest fel, Pantelimon Halippa a dovedit că Lenin, conducătorul bolșevicilor de pretutindeni, a fost un catalizator al unirii Basarabiei cu România, încurajându-i pe patrioții români din Basarabia să lupte pentru drepturile lor. Rezulta cu claritate că urmașii/discipolii lui Lenin ar fi trebuit să respecte această poziție politică și istorică. Ulterior, sovieticii au înfierat această luptă pentru drepturile românilor asupra Basarabiei ca fiind „banditească”, iar unirea Basarabiei cu România ca fiind un „rapt” românesc. Pantelimon Halippa a deținut și o scrisoare originală de la Lenin, pe care a reușit să o păstreze în ciuda arestărilor și perchezițiilor la care a fost supus în România și în URSS, prin care Lenin recunoștea drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei[15].

– Va urma

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

[1] În acest sens vezi lucrările Mircea Mușat, Ion  Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-a.1918-1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 și Ștefan Pascu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988.
[2] Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. Andrei Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, p. 106.
[3] Andrei Oțetea, Gheorghe Zane, Introducere la lucrarea: Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei R.P. România, București, 1964, p. 19.
[4] Nicolae Copoiu, „Capitulațiile”- tratate fundamentale privind istoria suveranității de stat a țărilor române, în „Magazin istoric”, Anul IX, Nr. 3 (96), martie 1975, p. 34.
[5] Vezi Constantin Giurescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1908 și Anton Caragea, Epoca renașterii naționale (1750-1878), Universitatea din București, 2003. Anton Caragea îl citează pe Nicolae Iorga care susține că aceste reconstituiri de capitulații ar fi de fapt niște „falsuri patriotice”. Este greu de explicat cum de Nicolae Iorga a făcut această afirmație (într-un context pe care nu îl cunoaștem), când tratatele de la Paris (1856) au clarificat existența capitulațiilor și prevederile lor.
[6]Relațiile internaționale ale României în documente (1868-1900), Editura Politică, București, 1971, p. 334.
[7] Nicolae Copoiu, op. cit., p. 33.
[8] M.A. Ubicini, La question des Principautésdevantl’Europe, Paris, 1958, apud Nicolae Copoiu, op. cit., p. 35.
[9] Paul Gore, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov 1919, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 378.
[10] Vasile Țepordei, în „Raza”, anul VIII, nr. 482, 3 aprilie 1938, p. 1. Procentul de 80% analfabeți existenți în Basarabia după Marea Unire este confirmat și de studiul mai sus citat al lui Paul Gore. Procentul mare de analfabeți se datora faptului că guvernul țarist rus nu permitea studiul limbii române în școli, nici măcar ca instrument/mijloc de învățare a limbii ruse de către români. Vezi Mihai Tașcă (editor și redactor științific), op. cit., pp. 382 și 387. Este citată lucrarea Statisticile oficiale rusești din Dicționarul Enciclopedic Brockhaus și Effron, vol. 14, p. 714.
[11] Ibidem, p. 702.
[12] Iulian Chifu, Rusificare sub falduri sovietice, în „Dosarele istoriei”, An IV, nr. 11 (39), 1999, p. 33. [13] Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, pp. 85-86. Pan Halippa a fost ales deputat în Sfatul Țării și vicepreședinte al acestui organism. A susținut unirea Basarabiei cu România.
În cadrul Sfatului Țării s-a pronunțat pentru cererea de ajutor militar român, pentru a contracara intențiile Ucrainei de anexare a Basarabiei. Ulterior, în calitate de președinte al Sfatului Țării, a eliminat orice fel de condiționări față de unirea Basarabiei cu România, condiționări pe care le solicitaseră unii deputați. Principalele două condiții puse inițial pentru unirea Basarabiei cu România au fost efectuarea reformei agrare și autonomia Basarabiei în cadrul Regatului României. În 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat Legea reformei agrare și renunțarea la toate celelalte condiții. În 28 iunie 1940, la cedarea Basarabiei, Pantelimon Halippa s-a stabilit în București. În 1950 a fost arestat și după doi ani de detenție a fost predat Uniunii Sovietice unde a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. După peste trei ani de gulag, a fost expulzat în România.
După amnistia generală din 1964 și venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea României, a primit o pensie bună și a fost angajat la Institutul de Studii Istorice de le lângă CC al PCR, cu atribuții de documentare și cercetare a problematicii Basarabiei. În această calitate, a strâns o mulțime de documente privitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei, inclusiv documente recuperate de la unii cetățeni basarabeni cu care se afla în contact. De asemenea, Pantelimon Halippa a predat un document despre drepturile românilor asupra Basarabiei pe care l-a obținut de la Lenin, în perioada în care Pantelimon Halippa a fost ales deputat în Sovietul Basarabiei, pe care l-a părăsit în noiembrie 1917, când a luat ființă Sfatul Țării. Pantelimon Halippa a fost deportat în perioada țaristă în Siberia împreună cu Lenin. În deportare, Halippa i-a spus lui Lenin că a fost deportat pentru că el militează pentru unirea Basarabiei cu România, iar Lenin i-a spus cu optimism că va veni vremea ca popoarele din Rusia să se elibereze și să obțină dreptul la autodeterminare. În acest sens, vezi pp. 135-136 și 147 din lucrarea citată în prezenta notă.
[14] Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 24.
[15] Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 239. Această scrisoare a fost văzută și de istoricul Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei Române, fapt semnalat de un raport al Securității din Cluj.

Cu un peșcheș semnificativ, generalul-comite Romanzow s-a alăturat complotului diplomatic austriac, fiindcă, susține Kaunitz, „noi i-am făcut acestuia un prezent de 5.000 galbeni și o tabatieră de aur împodobită cu briliante și după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intențiuni ale domnului general” (idem., p. 56).
Patru ani au durat negocierile dintre Viena, Constantinopol și St. Petersburg și când balanța a înclinat înspre Austria, baronul Barco, comandantul trupelor din Galiția a ocupat Bucovina. „Viena a făcut o achiziție prețioasă pentru dânsa și mai mult și mai puțin supărătoare pentru Rusia. Nici o picătură de sânge nu a curs pentru câștigarea acestei provincii; iară sumele cheltuite spre a se pregăti negoțierele și ocupațiunea sunt atât de neînsemnate…” (Mihai Eminescu…, op. cit., p.61).
Să privim acum, paiața de voivod, vorba profetului, conturat cu acrivia sa de mare și rafinat artist. „Urât de țară, combătut în taină de mai toți boierii pământeni, năpăstuit de creditorii săi fideli, pus față cu iubirea de argint și cu disprețul miniștrilor turcești, în luptă necurmată cu fanarioții potrivnici din țară și din Constantinopol, un asemenea voivod e aruncat mereu la dreapta și la stânga, doarme pe spini, umblă pe jeratic și totdeauna își poartă viața în dinți… Țara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât o adunătură de oameni, ce locuiesc numai ca din întâmplare împreună, și de la o asemenea țară avea Austria să-și ieie trei ținuturi frumoase și binecuvântate: districtele Cernăuților, Sucevei și Câmpulungului” (idem., p. 66).
Grigore Ghica a privit anexarea Bucovinei ca pe o afacere de care putea să profite. În scrisoarea răspuns către baronul șacal, Thugut, își demască aportul la trădare: „Domnul meu! Nu pot primi decât cu plăcere știrea despre amicalele puneri la cale între cele două imperii relativ la granițele din partea acestui principat; sperez că nu vă este necunoscută mulțumirea despre care am dat dovadă cu această ocaziune și, deși nu e vorba decât de o perdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura, domnul meu, că am făcut tot ce atârna de mine, contribuind în felul meu la împlinirea acestei lucrări…, spre a putea dovedi cât de mult țin la interesele M.L.I și R. fiind pe deplin încredințat că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, și prin eficace semne de bunăvoință, ca nici țara, nici eu să nu simțim paguba acestei perderi” (idem., p. 75).

„Satrapii politici care, au supt și sfâșiat Nația!”
Parcă este copia fidelă a „împlinirii lucrării”, unde satrapii politici care, au supt și sfâșiat Nația, nu simt paguba pierderilor…, prin cedarea încă o dată de bună voie a Bucovinei de Nord, de către Carol al II-lea, în Iunie 1940, ori a Insulei Șerpilor din vremea rectorului-șef de Cotroceni al Convenției democrațiunii sau triunghiul Starâi-Stambul, Chilia și Bâstroe, sub licuriciul Ecuson al falangei neoliberale de azi. Vorba maestrului Ion Cristoiu: „sunteți de-acord!”
Întotdeauna când una dintre Țările valahe nu a avut Voievodul ei de geniu, de cremene, de foc, de jertfă și de biruință, boierii s-au prefăcut doar…, însă și-au sporit averile și urzelile trădătoare, iar poporul a rămas neputincios ca în cazul de față, simțind totuși că nu e vorba doar de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părți din trupul țării, deci și din trupul lor, pentru care au lăcrimat des și cu mult sânge. „Împăratul Iosif II îi numește o populațiune pribeagă și nestatornică; și, în adevăr, ei sunt pribegi și nestatornici: e însă o bucată de pământ pe care se mișcă; sunt margini peste cari nu trec; sunt puncte de la cari nu se depărtează; ei se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alții. Moldoveanul, munteanul ori olteanul trec în Ardeal și se așează în câmpie, trec în Banatul Timișorii și în Țara Ungurească; oriunde ar trece însă, ei nu se așează decât între români ori în satul așezat numaidecât lângă cel din urmă sat românesc” (Mihai Eminescu, op.cit., p. 67-68).
După ce Bucovina a fost smulsă de caracatița hasburgică „raportul numeric între Români și ruteni în Bucovina, ni se prezenta ca: 87 811 la 21 114.” (I.Nistor…, p, 83). De la 1800 la 1813, populația Bucovinei atinge cifra de la 190 307, la 215 575, iar raportul numeric dintre Români și ruteni n-a suferit modificări însemnate. („Studien-Hof-Comission” către Împăratul din 19 Noemvrie 1813, original, în arhivele Min. Cultelor și al Instrucțiunii din Viena, sign. 251/ 40, ex. 1814, fasc.18 A. Galiția) 
În Arhiva Acad. Române din București se află 98 de acte de natură politică și administrativă referitoare la starea Bucovinei între 1778-1849, cuprinzând porunci, patente imperiale, circulare ale guvernului Galiției. Textul tuturor acestor acte este redactat în limbile germană și română, ruteana nefiind socotită ca limbă a Galiției (Biblioteca Acad. Române, Creșterea Colecțiunilor, 1911, anul XIX, p. 323-329).
În Izvodul funcționarilor Bucovinei, emis de Budinszky la 1783, aflăm, că din 8, 7 erau vlahi și unul polon. (I.Budinszky,Beschreibung der Buccowiner Districts, ed. Polek, . 36) „Aceasta, subliniază marele istoric Ion Nistor, dovedește că rutenii până la 1848 n-aveau nici un rol politic în țară, fiindcă numărul lor era prea neînsemnat și fiindcă erau socotiți ca pribegi, sosiți numai de curând în Bucovina.”(I. Nistor, op. cit., p.140).
Până la 1848, polonii au contribuit la păstrarea caracterului românesc în Bucovina, apoi, conviețuirea valahi-ruteni, devine un conflict ce se adâncește, prin rutenizarea bucovinenilor, când raportul dintre băștinași și cei pripășiți în 1848 era de 209 293, Români, cu 183 de sate curat moldave, 35 mixte și 108 907 ruteni, cu 87 de sate.
După 1871, situația din Bucovina se înclină dramatic împotriva populației române majoritare. „Nemții și ovreii cari se folosesc de limba germană dobândiră un rol precumpănitor în politica țerii. Pentru a stoarce puterea politică din mîinile Românilor, ei se întovărărșiră și cu rutenii, punându-le în vedere concesiuni din vechea moștenire a Românilor în administrație, școală și biserică. (I. Nistor, op. cit., p. 153)
După 1880, recensământul popuației în Bucovina s-a făcut pe temeiul limbii vorbite, nu pe cel al principiului de naționalitate, declanșând oficial procesul de rutenizare a moldovenilor, astfel că la 1910, când Bucovina deja fusese rutenizată, avea numai 43 de sate curat române, 232 sate mixte și 60 de sate rutene. Un fenomen surprinzător s-a produs cu seminția „aleasă. La ocupare (1779) s-au numărat în Bucovina 526 familii cu 2 630 suflete evreești. Numărarea de la 1910 arată în Bucovina 102 919 evrei. În mod așa de extraordinar a sporit numărul evreilor?!” (ibid., op. cit., p. 178).

Sub hasburgi, Bucovina a rămas o provincie valahă.
Populația a sporit, s-a dezvoltat, s-au construit șosele, poduri, gări, s-au înființat școli, s-a organizat biserica, s-a ridicat palatul chiriarhal, „se așează colonii de negustori armeni, se izgonesc arendașii ovrei din țară, se fac pregătiri din 1785, pentru împropietărirea țăranilor și peste puțin mănăstirile, călugării și călugărițele se reduc și averile mănăstirești se iau din mâinile lor, se masează însă un fond religionar al creștinilor ortodocși din Bucovina… Niciodată nu s-au luat însă măsuri directe contra românilor, ci din contră, totdeauna li s-a dat putința de a se lupta cu adversarii lor. Deși viața publică avea un caracter străin, în biserică și în școală, în familie și în societăți de cultură, românii puteau dezvolta individualitatea lor națională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânșii și frații lor din România și din Ardeal” (Mihai Eminescu, op. cit., p. 79).
Revoluția bolșevică declanșată în Rusia țaristă, la 1917, condusă de marele proletar Lenin, finanțat economic de puterea politică germană și hasburgică a avut urmări surprinzătoare: biruința comunismului, distrugerea țarismului, distrugerea imperiilor austro-ungar și german, desprinderea principatelor române din caracatița hasburgică, care alături de eroismul și martiriul Oștirii Române în frunte cu bravii ei Comandanți au săvârșit Întregirea României Mari, dar tot bolșevicii ne-au smuls provinciile românești.
Asociația Românilor Bucovineni și Transilvăneni, Elita care a strigat prin Glasul Bucovinei, dârzenia, jertfa Oștirii bucovinene, au urzit Adunarea Constituantă care, a pregătit Congresul General al Bucovinei, desfășurat între 15/ 28 Nov.1918, adoptând o moțiune în unanimitate,și a decis, „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României” (Ioan I.Nistor, Unirea Bucovinei. 20 noiembrie 1918, București, 1928, p. 61)
Unirea română n-a rămas pe vecie, grație incapacității coruptului și imoralului monarh Carol al II-lea, care a permis cu ușurință, fără glasul țării, smulgerea Bucovinei de Nord.  Urmarea cedărilor repetate de către conducătorii străini de țară, de neam și de Dumnezeu a făcut ca nordul Bucovinei să nu coboare de pe cruce. Austria a fost Ana și Caiafa, care a condamnat Bucovina la răstignire. Jertfa Oștirii române și a bravilor ei Comandanți au readus-o la Sânul Mamei. U.R.S.S.-ul cu sprijinul regelui Carol al II-lea a smuls-o iar, de la Sânul matern, în 1940, îmbrăcând-o în purpură spre profanare și răstignire. Mareșalul Antonescu și brava sa Armată, au redat-o pentru o clipă Mamei, dar netrebnicul și trădătorul rege Mihai I, a pălmuit-o, a scuipat-o, a purtat-o cu lemnul crucii spre batjocură, i-a pus cunună de spini pe cap, i-a dat să bea oțet și fiere, pentru ca Ucraina să o țintească în piroane pe Cruce…
Paradoxal, Dictatorul român, dar patriot, Nicolae Ceaușescu, „a condamnat la Congresul al XIV-lea al P.c. din R., Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând lichidarea consecințelor acestui pact, ceea ce însemna revendicarea, teritoriilor răpite de URSS în 1940.” (Florin Constantiniu, România între 1944 și 1989, în O Istorie a Românilor, Fundația Culturală Română, Centru Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998).

După,1989, uzurpatorii lui Nicolae Ceaușescu și ai Țării, au „plătit” martori mincinoși, să declare că Trupul Bucovinei de Nord a fost furat de Apostoli de pe Cruce… Răpită de austrieci, furată de ruteni, sfâșiată de ucraineni, aruncată disperării de neociocoii din România de azi, nordul Bucovinei rămâne în continuare răstignit.
Cruzimea și crimele de astăzi comise de rutenii-ucraineni asmuțiți de liderul-actoraș, „războinic” ce, își joacă rolul vieții, dar care a distrus propria țară, iar pe deasupra a declanșat asasinarea istorică a valahilor bucovineni prin interzicerea limbii materne-româna, prin distrugerea tradiției, culturii, școlilor, Bisericii ortodoxe, prin atentatul continuu comis asupra Clerului bucovinean și asupra creștinilor ortodocși români, și aceasta, după ce, Valahii ortodocși din România, i-au primit pe ruteni în casele lor, în familiile lor, în bisericile lor, în școlile lor, în locurile lor de muncă…, și aceasta, după ce, statul neociocoiesc, ocult a luat pâinea de la gura săracilor din România și le-a oferit-o rutenilor alături de multe bunătăți și favoruri.
Bucovina cea martiră
 „La Putna, în sălașul sfânt, trozni o piatră de mormânt/ Și un bătrân cu capul nins zbucni în hohote de plâns…/ O rază de Lumină Lină…Și doar un bocet în surdină…/ Poate greșise, în neștire, alegând loc de Monastire?…// Sfârtecată…Maltratată…Tot mai mult înstrăinată…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!/ Pe buza sfântului mormânt, cu barba până la pământ/ Un moș de cinci sute de ani stă sprijinit în pumn, avan…/ Un dangăt tulbură Altare… E Buga! Clopotul cel Mare…/ Un semn divin în tihna serii? Au poate-i ceasul Învierii?…// Părăsită…Umilită…Fără vină-nvinuită…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!// Călugării de prin chilii sporesc afară, zurbagii…/ Sihastru-și părăsește schitul și-n frunte cu Arhimandritul/ Aleargă buimăciți pe scări, cuprinși de negre întrebări…/ Dar ușa…Ușa e zidită! Pe dinăuntru zăvorâtă…// Ocupată…Deportată…Acum ucrainizată…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!// Trezit din somnu-i chinuit, cu fân în plete, uluit-/ Din turnul de la poarta veche, Poetul nostru nepereche/ Țâșni spre gangul înclinat, vociferând, înfuriat…/ Vai, Doamne, cum să ogoiescu și sufletul lui Eminescu?…// Ponegrită…înjosită…De niște satrapi ciuntită…/ Ștefan tace și se miră… Bucovina cea martiră!” (Mihai Prepeliță, Bucovina cea Martiră, partea I, Ed. Printech, 2006)
Suferință și lacrimi pentru nordul Bucovinei rămasă răstignită pe cruce. 
Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
Sursa: art-emis.ro