Până unde s-a mers! Vânătorii de români – oamenii Institutului Elie Wiesel

Am aflat că Alexandru Florian, directorul Institutului pentru Studierea Holocaustului în România «Elie Wiesel», a adăugat pe „lista sa neagră” un nume: academicianul Ion Petrovici. Poate a aflat că acesta a locuit în Strada Vasile Conta, în „blocul eminenţelor”, construit de Casa Corpului Didactic în 1940.
Florian tot dă târcoale pe acolo încercând să sperie preşedintele Asociaţiei proprietarilor ca să-l determine să dea jos placa în memoria lui Nichifor Crainic şi să prevină poate instalarea uneia în amintirea profesorului Ion Petrovici, născut în 1882, studentul lui Titu Maiorescu şi al lui Nicolae Iorga, ministru al educaţiei şi al culturii trimis de comunişti la puşcărie pentru 15 ani…

Institutul pentru Studierea Holocaustului în România «Elie Wiesel» nu a adus în faţa justiţiei sau a opiniei publice niciuna dintre persoanele care au conceput, au semnat sau au pus în practică legile anti-evreieşti din perioada 1940-1942. Unele sunt încă în viaţă! Legile acestea au permis discriminarea sau chiar deportarea evreilor din România în lagăre de exterminare. Institutul pentru Studierea Holocaustului în România «Elie Wiesel», instituţie guvernamentală plătită din bani publici, se încăpăţânează să hăituiască intelectualii judecaţi şi trimişi în puşcării de Tribunalele Poporului în anii ’45-46.
În anul 2007, regimul comunist a fost condamnat în plenul Parlamentului României ca fiind ilegitim şi criminal. Tribunalele Poporului şi sentinţele lor nu sunt şi ele ilegitime şi criminale? Câţi nevinovaţi au fost trimişi în lagărele morţii de comunişti? Câte dosare s-au inventat persoanelor care s-au opus făţiş instaurării regimului comunist în România? Avem încă un institut: Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, care cercetează pe banii noştri tocmai asta. Se pare că nu are la dispoziţie o legislaţie la fel de eficientă pentru a-i putea condamna pe cei găsiţi vinovaţi. Şi se pare că nimeni nu s-a gândit să-i urmărească şi să-i pedepsească pe intelectualii care au sprijinit, au predat în şcoli şi facultăţi o ideologie criminală.

Acuzatoarea publică din dosarul ziariştilor judecaţi de Tribunalul Poporului în perioada mai-iunie 1945, Alexandra Sidorovici – soţia lui Silviu Brucan -, spunea despre Nichifor Crainic că „este vinovat pentru că a dus o campanie de otrăvire a sufletelor, mai cu seamă a celor tinere, deoarece ca profesor universitar avea putinţa influenţei asupra tineretului!”. Conform legii din 2007, Radu Florian şi fiul său Alexandru, profesori de socialism ştiinţific la Universitatea din Bucureşti – primul timp de 50 de ani! – , se fac vinovaţi de „otrăvirea sufletelor tinere”. Cum de nu se regăsesc pe lista lui Tismăneanu din raportul pe care Băsescu l-a citit în Parlamentul României?
Dar nu numai memoria academicianului Ion Petrovici tulbură liniştea directorului de la Institutul pentru Studierea Holocaustului în România «Elie Wiesel». Alexandru Florian a pornit o acţiune de desfiinţare a memoriei singurului scriitor român căruia i s-a decernat de către francezi premiul pentru literatură Goncourt, Vintilă Horia, al cărui centenar s-a sărbătorit în decembrie 2017. Bazându-se pe un dosar falsificat de Securitate în 1960, Florian a îndrăznit să pretindă retragerea titlului de cetăţean de onoare acordat post-mortem scriitorului cu acest prilej de Primăria oraşului Segarcea. „Vânătorul de legionari” invoca tot o sentinţă a Tribunalului Poporului din 21 februarie 1946, deşi se ştie că persoana condamnată atunci era vărul scriitorului care şi-a ispăşit pedeapsa murind în puşcăriile româneşti.

Vintila Horia însă trebuie pedepsit să dispară din memoria românilor – şi sentinţa trebuie să fie rostită de un „urmaş” al Alexandrei Sidorovici – pentru că a spus: „Eu sunt un anticomunist!” sau „Nu simt niciun fel de nevoie de a-mi justifica non-legionarismul. Ruşine e să fi fost român şi comunist!” sau „Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului!”. Alexandru Florian citează un articol scris de Vintilă Horia în revista «Sfarmă piatră» în care acesta pomeneşte de faptul că, în timpul retragerii armatei din Basarabia, după dictatul impus în 1940, comuniştii evrei au ucis ofiţeri români. Un fapt înscris în istorie.Şi tot istoric este faptul că trupele române au ocupat oraşul Budapesta pe 8 august 1919, atunci când soldaţii români şi-au atârnat opincile în vârful parlamentului maghiar. Oare câţi români ştiu astăzi că, în acel moment, ţara vecină se numea Republica Sovietică Ungaria? În acel moment, românii au reuşit stăvilirea răspândirii bolşevismului în Europa. Oare asta nu vor să uite Alexandru Florian şi toţi ai săi? Pentru asta trebuie ca românii să rămână fără istorie, să nu mai ştie importantul rol pe care l-au îndeplinit timp de secole în acest loc de pe harta lumii? Pentru asta ne sunt scoşi din morminte şi scuipaţi strămoşii?

Celor care se grăbesc să spurce totul aruncând anatema antisemitismului le voi cita, în încheiere, din interviul acordat de filozoful italian Giorgio Agamben revistei franceze «Nouvel Observateur» în septembrie 2015. Autorul italian se referea la caietele filozofului Heidegger spunând: „Este important să lămurim utilizarea şi semnificaţia cuvântului ‘antisemit’. Din motive istorice pe care le cunoaştem cu toţii, acest cuvânt desemnează ceva ce are a face cu persecuţia şi exterminarea evreilor. Nu ar trebui însă folosit acelaşi cuvânt pentru opiniile asupra evreilor – oricât de eronate sau debile -, dar care nu au nicio legătură cu acele fenomene. Or, tocmai asta se întâmplă neîncetat. Şi nu numai în legătură cu Heidegger. Dacă orice cuvânt critic sau negativ despre iudaism, chiar conţinut în note private, este condamnat ca antisemit, aceasta ar scoate iudaismul în afara limbajului”.

Un text de Acad. Eugen Mihăescu

http://anonimus.ro & Lupul Dacic