Perversa clasă politică maghiară a profitat în ultimele două secole de orice frământare zonală sau europeană pentru a nedreptăţi, a înjosi şi a deznaţionaliza celelalte neamuri din Ardeal.
Pe la 1840, Dieta Transilvaniei discuta „instiţionalizarea unei limbi, stabilirea limbii oficiale a Principatului in cadrul Imperiului Habburgic” nu a Ungariei ,teoretic inexistenta ca stat . Urmând un dispreţ de veacuri,fata de majoritatea romaneasca, manifestat şi statutat încă din documentul care decreta „unio trium nationum”, Dieta n-ar fi admis măcar egalitatea limbii române vorbite de „toleraţii de valahi” cu maghiara şi germana, necum punerea în discuţie a alegerii ei ca limbă oficială în Transilvania. Contra curentului de opinie existent în mediile aristocratice şi intelectuale ale vremii, se va exprima deschis, în 1842,un mare carturar transilvan, :
„A declara o limbă drept oficială a ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o LIMBĂ A ŢĂRII. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, CI ESTE LIMBA VALAHĂ. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”. (s.a.) Argumentele sale decurg din practica socială:„De îndată ce se întâlnesc doi cetăţeni de naţionalităţi diferite şi nici unul nu cunoaşte limba celuilalt, limba valahă,cunoscuta de toti, le slujeşte ca tălmaci”.Caracterul romanic al limbii române, într-un mod deloc neaşteptat, poate fi un liant între poporul român, majoritar în Ardeal, şi celelalte neamuri trăitoare pe aceste meleaguri:însuşirea limbii române,spune carturarul sas, „nu stă numai în marele număr de cuvinte latineşti pe care acest popor […] le-a adoptat odată cu contopirea sa cu coloniştii romani şi care nouă, transilvănenilor, ne sunt precunoscute, datorită educaţiei noastre în spirit latin de până acum, ci şi prin faptul că viaţa însăşi ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros”.
Învăţatul sas Ludwig Roth a participat direct la evenimentele din primăvara anului 1848 şi a făcut cunoscute doleanţele claselor de jos în publicaţiile timpului. Astfel, în nr. 48, din 16 iunie 1848, al gazetei „Transilvania” el scrie articolul Rumänien [Români] din care se desprinde spiritul justiţiar al Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3/15 mai şi fervoarea participanţilor pentru apărarea demnităţii lor naţionale. El declara că are „un simţământ profund frăţesc faţă de acest popor mult promiţător al patriei noastre” care s-a exprimat prin intermediul „acestei măreţe adunări populare”.Termenii de vlah, valah, în sine, nu au nici o conotaţie peiorativă şi ele, în diverse variante, pe întreg continentul european, au fost întrebuinţaţie pentru a denumi populaţiile de origine latină de către neamurile neromanice care au intrat în contact cu cele dintâi. Ei au devenit dispreţuitori, injurioşi chiar în Ardeal şi marcau desconsiderarea acestor locuitori „toleraţi”, dar supuşi iobăgiei şi plăţii înrobitoare a birurilor.
Aşadar nu e de mirare că – ne spune autorul articolului – aceste denumiri „le socotesc drept o ocară şi o ruşine, şi au cerut în schimb ca de acum înainte şi pentru totdeauna să nu fie numiţi altfel decât ROMÂNI, căci numai acestă denumire arată cu adevărat şi pe bună dreptate originea, graiul şi istoria lor”. Stephan Ludwig Roth se întreba retoric:„Dacă fiecare individ are dreptul să arate celorlalţi cum doreşte să fie numit, de ce n-ar avea acest drept un popor întreg?”În treacă este amintită şi principala chestiune socială care a determinat afluxul românilor înspre Câmpia Libertăţii de la Blaj („dorinţa să afle în sfârşit eliberarea de robotă”), dar – în principal – ei erau mânaţi de ideea naţională care este „atât de adânc înrădăcinată în inimile tuturor, încât ea nu va mai putea fi vreodată stârpită. […] Acest sentiment puternic de a trăi şi de a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consimţit cu numele de român:şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste?…
Generalul de origine poloneză Józef Bem, intrând învingător în Transilvania, prin mai multe manifeste, a încercat să-i atragă pe români de partea revoluţiei maghiare şi a încercat să arunce „o punte de înţelegere către conducătorii revoluţionari ai poporului român. De altfel, tot timpul purtarea sa a fost exemplară, aşa cum a fost şi a lui Avram Iancu”. Şi aceasta, în timp ce proclamaţiile lui Kossuth musteau de intoleranţă, de ură şi conţineau îndemnul la o supunere necondiţionată dacă românii voiau iertarea „păcatelor”... Tot Bem instituie o amnistie generală şi încearcă să stopeze condamnările pronunţate de judecătoriile ordinare a căror activitate friza demenţa, tribunalele instituite în cele patru luni de guvernare a lui Ladislau Csány şi care acţionau în Ardeal cu aprobarea tacită a lui Kossuth. Retras în Banat, „Încercatul revoluţionar polongeneralul BEM vede odioasa prigoană, dar nu poate să mai intervină. Ordinele sale au fost dejucate de autorităţi, iar el va fi rugat politicos să evite orice imixtiune în politica Transilvaniei”
Într-un moment în care Transilvania părea pierdută pentru habsburgi şi ultimul punct de rezistenţă se găsea în Munţii Apuseni, dar „tribunalele de sânge”,unguresti , isterizate, condamnă haotic ţărani, preoţi, intelectuali români, saşi şi chiar maghiari, cu toţii caracterizaţi drept „trădători” (evident,…ai cauzei maghiare!):„Printre ei şi Stephan Ludwig Roth, eruditul pastor sas, disipolul lui Pestalozzi, prieten al poporului român, care manifestase prin scris şi acţiune o poziţie mult avansată faţă de cea a multor fruntaţi revoluţionari maghiari”.Ni s-a păstrat un document preţios, redactat la opt ani după asasinarea lui Stephan Ludwig Roth, dintr-o sursă de primă mână. Este vorba de o scrisoare trimisă de contele Karacsay Sándor, fostul preşedinte al Tribunalului Marţial de la Cluj lui John Paget, medic englez, care se considera însă maghiar şi admira Revoluţia maghaira din 1848.Textul original este în engleză şi epistola a fost trimisă „numai din respectul faţă de adevărul istoric”, iar autorul îşi exprimă regretul că a trebuit să ia parte la această crimă politică. Contele Karacsay expune foarte succint abuzul ultimelor evenimente din viaţa lui Roth:rolul său în administraţia austriacă, arestarea sa, capetele de acuzare ce i-au fost aduse, atitudinea curţii de justiţie şi a locutorilor saşi din Cluj.
Stephan Ludwig Roth a făcut parte, în 1848, din administraţia locală austriacă în comitatul Cetatea de Baltă, având funcţia de Ad-Latus sau vice-span (-adjunct al unui viceguvernator într-un comitat, secundul unui subprefect – n.n.). După retragerea austriecilor, Roth s-a întors în parohia sa din Moşna „şi a trăit acolo în linişte, până la începutul lui mai, încrezându-se în amnistia dată de generalul Bem”.15 Trebuie să admirăm „hărnicia” Tribunalului clujean, căruia i-a fost suficient o săptămână pentru a aresta, a acuza, a judeca şi a executa o remarcabilă personalitate a vremii! Iată acuzaţiile care i-au fost aduse:1. Acceptarea unui post sub ocupaţia duşmanului; 2. Introducerea limbii române ca limbă oficială în afacerile comitatului:protocolul redactat în această limbă (!)a fost înfăţişat Curţii de judecată drept… corpus delicti; 3. Despărţirea a 13 sate aparţinând comitatului, pe care le-a alaturat administrativ scaunelor săseşti – faptă considerată o violare a teritoriului maghiar;4. Jefuirea nedovedita a locuitorilor maghiari, el fiind în fruntea Landsturm-ului (=răscoalei – n.n.) saşilor şi valahilor”.
Aşadar,nimic altceva decat: asumarea unei răspunderi civice într-o perioadă de haos politic şi militar şi introducerea firească a limbii române în administraţie devin acuze grav, iar un document redactat în limba română un corp delict!!! De asemenea, o ajustare teritorială minoră se transformă în „violare a teritoriului maghiar”, dovadă că şi între reprezentanţii „naţiunilor unite” apăreau tensiuni îndată ce erau lezate interese economice…
Cum era firesc, Ludwig Roth nu a negat primele trei acuzaţii şi a spus că iniţiativele sale, „conform vederilor sale politice şi a opiniilor sale de atunci apăreau firesti,drepte şi legale şi că potrivit stării lucrurilor din acea epoca ,acea vreme el a crezut cu convingere că a acţionat corect”. Ultimul cap de acuzare l-a respins, afirmând că aşa-zisul „jaf” a constat în simpla… rechiziţiile de cai şi vite , ordonate de superiorii săi. CHIAR DACĂ, prin absurd, acuzatile s-ar fi putut dovedi cumva si… ÎNTEMEIATE, STEPHAN LUDWIG ROTH AR FI TREBUIT SĂ FIE ACHITAT ÎN BAZA AMNISTIEI GENERALULUI BEM! Însă Dieta lui Koshuth n-a ţinut niciodată seama de această amnistie şi „în consecinţă nu a fost niciodată respectată de către comisarul Csány”;
Curtea de justiţie nu avea nici o indepedenţă faţă de Dietă, aşa că tăvălugul urii aluneca nestingherit înainte. Asa incat odiosului Conte Karacsay nu-i mai rămânea decât să se justifice aberant:„Când s-a recunoscut el însuşi vinovat, prin aceata şi-a pronunţat singur sentinţa de moarte, pentru că punerea sub acuzaţie conform dispoziţiilor indica foarte clar aceasta.”
Singura salvare ar fi fost o graţiere cerută justificat de comunitatea săsească;dar contele Karacsay constată însă că „foarte numeroşii săi concetăţeni locuind în Cluj au fost fie atât de laşi, fie atât de lipsiţi de inimă încât nici unul nu a îndrăznit să facă un singur pas să-i schimbe soarta”.Aproape complet fals! De-abia după „linişterea apelor”, trupul lui Stephan Ludwig Roth a putut fi reînhumat la Mediaş în 1850.( Trebuie să consemnăm, într-un fel, şi o ironie a istoriei:a doua zi după execuţie, în 12 mai 1849, odioasa guvernare a lui Ladislau Csány,speriata de urmari, încetează represiunile şi teroarea şovină instituţionalizată scade în intensitate…)
Destinul politic si civic al eminentului carturar Stehpan Ludwig Roth dovedeşte câteva lucruri. În primul rând, că între idealul de societate libera şi practica socială apar mereu discrepanţe, iar cei ce rămân credincioşi celui dintâi ajung adesea victime ale odiosului angrenaj social-politic al vremurilor. Apoi, că în timpurile de mare încordare istorică, nu tac numai muzele, ci şi vocea celor care predică înfrăţirea între popoare şi armonia socială;uneori, pentru totdeauna…Spiritele care îşi devansează epoca sunt, cel mai adesea, din tagma învinşilor. Şi, nu în ultimul rând, că o anumită clasă politică maghiară a profitat mereu în ultimele două secole de orice frământare zonală sau europeană pentru a nedreptăţi, a înjosi şi a deznaţionaliza celelalte neamuri din Ardeal.(InfoNet)
