Pledoarie pentru Istoria Omeniei Românești

V-ați abătut de la subiect, mi se pare!
Da! Simțul dreptății se pare că este născut la unii oameni! Oameni care suferă când asistă la o nedreptate. Cred că de aici pornește naționalismul meu, atașamentul meu la „sărăcia și nevoile neamului nostru”! În sensul că istoria noastră este un lung șirag de nedreptăți, de lovituri ale soartei, ale istoriei, se zice. Când spun istorie spun de fapt persoane și entități care ne-au vrut răul nouă românilor!… Au stat la pândă, să lovească, să ne fure când se ivea prilejul!

De unde această pornire la unii străini împotriva românilor?
Acesta este alt subiect, dar putem păși mai departe stabilind că, în genere, antiromânismul nu se explică prin faptele noastre, care ar fi atras reacția în legitimă apărare a celorlalți. Noi, românii, nu am făcut victime printre cei cu care am venit în contact. Nu ne-am dus peste alții să le luăm casa, pământul sau țara. N-am agresat, ci am fost agresați! Cel mult am pedepsit, reacționând la vexațiile impuse nouă de alții! Dar de cele mai multe ori nu am pedepsit, i-am lăsat pe agresori „în plata Domnului”! Unii români zic că nu am procedat bine, că îngăduința noastră i-a încurajat pe străini să continue, să nu se lase cu una, cu două de comportamentul lor dușmănos. Românul a răbdat ce a răbdat, dar când cuțitul a ajuns la os a reacționat și violent, năpraznic, pedepsitor!…  Să ne întoarcem la …mine! Am ajuns să țin partea românilor și să mă simt solidar cu ai mei când s-au adunat în mintea mea dovezile tot mai numeroase privind nedreptățile de care au avut parte în istorie, dar și în evenimntele la care eram eu însumi martor!…

Puteți da un exemplu?
Am simțit asta înainte de 1989, când Ceaușescu a decis plata datoriilor externe… Țări ca Ungaria și Polonia erau mult mai îndatorate decât România, dar nimeni nu le-a băgat sula în coastă să-și plătească datoriile, așa cum au făcut cu noi, amenințându-l pe Ceaușescu că țara va fi declarată falită și organismele internaționale vor scoate la mezat bogățiile țării și le vor acapara la prețuri subevaluate!… Perspectiva era sumbră rău! Puțini români și-au dat seama. Ceaușescu a priceput cel mai bine cât de cinică era finanța mondială! Era pe față anti-românească! Și așa a rămas și după 1990! Am ajuns acum la mâna lor mai rău ca în anii 80!…
La nedreptățile altora, mai adaugă și ghinionul, lipsa de noroc, ne-norocul nostru, care a făcut să ratăm câteva ocazii de afirmare, de împlinire!… Se poate scrie o istorie a ne-norocului românesc!
Când te gândești, de pildă, la Dimitrie Cantemir, cel mai erudit domnitor român, care și-a făcut cel mai greșit calcul politic, nu poți să nu deplângi încrederea pe care a avut-o în Petru, în ruși!… Dacă nu se aventura în tratatul cu rușii, era foarte posibil ca să avem o domnie liniștită și rodnică, pe plan cultural și spiritual mai ales, a doi prinți luminați cum nu mai erau alții în Europa!… Și cu ce ne-am ales? Cu martiriul Brâncovenilor și exilul lui Cantemir, „încununat” cu inaugurarea domniilor fanariote!…
În loc să beneficiem noi de o domnie lungă a lui Cantemir, au beneficiat rușii de Cantemir! Și câți nu sunt românii care au „prestat” în folosul altor țări, altor popoare! În cea mai bună tradiție daco-tracică, a tracilor care „au făcut istorie pentru alții”, după inspirata vorbă a lui Mircea Eliade!

Acesta ar fi un alt capitol pe care nu avem voie să-l ignorăm: contribuția unor români la istoria altor popoare!
Sunt mulți străini care au adus servicii culturii și civilizației românești! O recunoaștem cu inima deschisă și se fac mereu demonstrații în acest sens! Dar mult mai substanțială este contribuția românilor la istoria altor popoare. Românii care au făcut istorie pentru ruși!, iată un subiect încă necercetat propriu zis. Sau românii din sudul Dunării, care au făcut istorie pentru toate popoarele din Balcani. Scoate-i pe aromâni din istoria Greciei și vezi ce mai rămâne!… Dar ce este mai trist este că aceste popoare, liderii lor, ascund această contribuție, nu găsesc niciun prilej pentru a-și arăta recunoștința față de români!… Dimpotrivă!
Exemplul cel mai șocant fiind evreii, care ne acuză de holocaust în loc să-și arate recunoștința față de guvernanții din acea vreme, față de Ion Antonescuți, față de poporul român. Desigur, gestul lui Filderman (în foto), „cel mai important evreu din Europa”, materializat prin așa zisul său testament, mai contrabalansează abjecția acelor evrei care ne acuză de genocid! Tocmai pe noi, românii! Care am fost așa de îngăduitori și de generoși cu ei și cu toată lumea! Ce nedreptate poate fi mai mare?! O să-i bată Dumnezeu pe evrei pentru această infamie! Și nu mă bucură deloc acest gând! Această convingere! O să-i bată Dumnezeu!

Vorbeați de ne-norocul nostru. Puteți da un exemplu?
Păi ce s-a întâmplat după 1990 poate fi interpretat și în acest fel!… Dar exemplul cel mai concludent este, după mine, regele poltron Carol al II-lea, figura cea mai sinistră din istoria noastră. Nu trebuia să ajungă rege! Nu merita nici să se nască!… A fost asasinul celei mai frumoase generații de patrioți!… A lipsit atât de puțin ca să nu ajungă în postura de suveran!… Culmea este că un patriot ca Iuliu Maniu i-a netezit calea… Tandemul Carol – Mihai este un capitol din Istoria ne-norocului românesc. Capitolul cel mai dureros!… Nu m-am putut împiedica să mă gândesc ce ar fi ajuns România fără domnia lui Carol al II-lea! A avut un frate, prințul Nicolae, care ar fi ajuns rege dacă aveam noi puțin noroc și ar fi fost un rege atașat de neam și responsabil pentru faptele sale. Nu ca Carol sau Mihai! Dar „n-a fost să fie”! Cunoști vorba aceasta: n-a fost să fie?!

Da, a circulat în cercurile naționaliste, ca expresie a conștiinței ne-norocului nostru. Am întâlnit-o la Mircea Vulcănescu, printre alții.
E o nedreptate tragică de fiecare dată când n-a fost să fie! Când am ratat ceva care ni se cuvenea pe drept cuvînt! Iar asta s-a întâmplat de atâtea ori!… Eu am văzut această nedreptate și în situații mai mărunte! Cazul lui Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist din lume la vremea sa, care n-a avut parte de o recunoaștere meritată printre altele și din cauza invidiei care l-a înconjurat. Am suferit câinește când în Mexic Dobrin n-a prins echipa națională din pricina unui antrenor mediocru… Ne-norocul nostru a fost nimicnicia unui românaș de-al nostru!… Că veni vorba de fotbal, de sport, ați remarcat de câte ori arbitrii internaționali au fost incorecți cu noi?…

Și mândria că sunteți român de unde o aveți? Ce îndreptățire îi găsiți?
În primul rând sunt mândru de mine!… Până la această vârstă nu am trădat și nu am vîndut pe nimeni! Nu am mințit pe nimeni! Sunt mândru de părinții mei, de frații mei, de copiii mei!… De neamul meu! De prietenii și colegii mei. Mulți dintre ei oameni de caracter, de cuvînt, niciun infractor printre ei! Mă revăd cu mare drag cu fiecare dintre ei!… Iar dacă mă gândesc la neamul meu cel românesc, am în vedere câteva situații când viața, istoria, i-a pus pe români la linia de start cu alte neamuri și a instituit un concurs neștiut, de care s-a aflat mai târziu! Așa a fost la sfârșitul celor două războaie mondiale, mai ales al doilea, când s-a aflat cum s-a purtat fiecare armată cu prizonierii săi!… Nicio armată nu s-a ridicat la nivelul omeniei românești arătată față de adversarul ajuns la mila ta! Tradiția est veche, de pe vremea lui Dromichete! Nu întâmplător cuvîntul OMENIE nu are echivalent în alte limbi!… În același sens pledează și felul cum a fost guvernată Transnistria, unde am fost armată de ocupație!… Stalin însuși a fost capabil să recunoască meritele românilor în comportamentul față de populația civilă!

Sau Ungaria, Budapesta ocupată de români!… Ce capitol glorios!
Un capitol din încă nescrisa Istorie a Omeniei Românești… În această ordine de idei e bine să cunoască tot românul câteva povești frumoase și adevărate despre caracterul românilor, comparat cu al altora!…
Am pomenit de Transnistria! Aceasta a fost încredințată de nemți să fie administrată de români! Pe teritoriul soviectic ocupat de germani și coaliția Axei au mai fost câteva asemenea guvernăminte, conduse de un guvernator. Au fost cu totul 11 guvernatori care au administrat teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice.
La sfârșitul războiului, din ordinul expres al lui Stalin, toți acești guvernatori au fost arestați și aduși în fața poporului, să fie judecați de cei pe care i-au guvernat, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană care să reclame un abuz, o fărădelege săvârșită de acel guvenator, să fie spânzurat în fața poporului.
Procesele acestea s-au ținut în piața publică, cu spânzurătoarea montată deja, iar la sfârșitul dezbaterilor 10 dintre guvernatori au fost ridicați în ștreang, găsiți vinovați de abuzuri față de populația civilă!… Unul singur a fost scutit de această cinste și declarat nevinovat. Nimeni nu-i reproșase nimic! Iar acela a fost guvernatorul român al Transnistriei, profesorul George Alexianu (în foto în fața plutonului de execuție)!… Îți place povestea asta?

O cunoșteam! Cunosc și cum s-a terminat pentru Alexianu! Sovieticii l-au trimis la București, declarându-l nevinovat! La București a fost implicat în procesul lui Antonescu și declarat criminal de război pentru participare la ședința de guvern la care s-a hotărît atacarea Uniunii Sovietice! Ceea ce era complet fals, la data aceea, când s-a ținut ședința respectivă de guvern, George Alexianu nici măcar nu se cunoștea în persoană cu generalul Ion Antonescu. Era însă bine cunoscut pentru competența sa juridică în drept administrativ și ca om corect, de onoare. Acesta a fost motivul pentru care Antonescu a apelat la Alexianu pentru dificila funcție de guvernator al Transnistriei.
O frumoasă poveste și puțin cunoscută îi privește pe românii basarabeni!  Țarul Rusiei avea un regiment de gardă personală, alcătuit de tineri militari selectați din toate popoarele marii Rusii. Printre ei și un grup destul de numeros de români basarabeni. După ce a izbucnit mascarada numită revoluția din Octombrie Roșu, țarul a primit un soi de arest la domiciliu, într-un palat din Petersburg. Lipsit de orice putere politică, cu un viitor nesigur, țarul a început să fie părăsit de militarii din regimentul de gardă. Singurii care i-au rămas credincioși până la capăt au fost românii din Basarabia și un grup de militari ceceni!… Au fost aceste două povești ca un fel de concurs, la al cărui start s-au prezentat mai multe națiuni, printre care și românii noștri! Și au excelat prin profesionalism, loialitate și omenie!…
Ia aminte și la toamna lui 1989, cu căderea comunismului! Peste tot lucrurile s-au petrecut după modelul ceh, al revoluției de catifea, numai la noi a curs sânge! Atâta sânge! De ce? E greu de spus în câteva cuvinte. Dar e limpede că se întâmplă ceva deosebit cu noi, românii, facem mereu excepție!

Istoria Omeniei Românești? Frumos titlu! Există material pentru a scrie o asemenea istorie? Mai povestiți un capitol din această istorie!
O poveste din evul mediu, care le plăcuse mult liderilor pașoptiști, o povesteau cu plăcerea de a descoperi la înaintașii lor merite care îi singularizau față de alte popoare!…
Cazul execuțiilor publice, când o persoană era condamnată la moarte și trebuia să se găsească un călău care să ducă la îndeplinire sentința! Ei, bine, nu se găsea românul care să fie călău, care să-i pună bietului condamnat ștreangul de gât sau să-i reteze capul!…
În alte țări era dispută mare pentru această funcție, era ofertă publica generoasă, iar spectacolul execuției era gustat mult de public!… Erau frecvente cazurile în țările românești când bietul condamnat la moarte murea de bătrânețe căci nu se găsea cine să-i ia viața! Într-un târziu autoritățile au apelat la alogeni, țigani sau albanezi, care să fie călăi, dar nu a fost nici asta o soluție căci lumea, concetățenii, îl marginalizau și-i făceau viața imposibilă nenorocitului care accepta să ia viața altcuiva fără niciun motiv personal…

Da, constat că aveți argumente de tot felul privind… cum s-o numesc?
Excelența românilor!… Am mai scris câteva pagini pe acest subiect, au mai scris și alți autori, există ceva bibliografie, suficientă pentru a ne gândi serios la Istoria Omeniei Românești!…
În această ordine de idei semnalez celor ce ne citesc un text magnific despre sufletul românesc. Este vorba despre Secretul scrisorii pierdute, eseu semnat de Nicolae Steinhardt (în foto).
Nicolae Steinhardt face demonstrația faptului că există un stil de comportament tipic românesc, de mare valoare morală și spirituală! Un stil românesc de a-ți asuma condiția de om! Instinctiv, cei care ne iubesc, ca și cei ce ne urăsc, simt că există acest stil românesc de a percepe lumea, de a reacționa la provocările vieții, ale istoriei. Secretul scrisorii pierdute este un text prin care evreii se spală de multe păcate! Din păcate, cei mai mulți evrei i-au întors spatele lui Steinhardt, nu-l recunosc  că ar fi de-al lor. Și au dreptate! Nicolae Steinhardt și-a depășit condiția de evreu. Judecat în absolut, Steinhardt a fost un român lucid, conștient de valoarea acestui titlu de noblețe sufletească pe care îl merită cu prisosință…

A consemnat Victor Dogaru