Politica externă a României este doar ”jobul” Presedintelui şi numai al său?
În 2018 se împlinesc 91 de ani de la moartea lui Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi lideri politici români, care şi-a legat numele de Marea Unire din 1918, de consolidarea statului naţional unitar, de promovarea intereselor ţării noastre – cu stăruinţă şi competenţă – pe plan internaţional. „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei „trei mari”:Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural:la ţări mici, oameni mari.”
Prin această imagine de ansamblu, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de stralucitul lider liberal. Memorabilă este activitatea sa la Conferinţa păcii de la Paris din 1919, unde a susţinut cu demnitate şi curaj că România trebuia tratată ca un stat independent şi suveran, cerând să i se recunoască sacrificiile făcute în războiul abia încheiat, precum şi unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Patria Mamă.
A desfăşurat o amplă bătălie diplomatică, neezitând să-l contreze pe preşedintele Conferinţei, care susţinea ca statele mari au responsabilităţi mai mari decât cele mici. În replică, Ion I. C. Brătianu a spus: „responsabilitatea fiecăruia dintre state, indiferent de mărimea lui, nu este mai puţin totală în ce priveşte independenţa şi securitatea sa”.
Evident, o asemenea atitudine nu convenea celor care s-au erijat în Consiliul Suprem al respectivei Conferinţe, dar Brătianu nu şi-a propus să intre în „graţiile” acestora, ci a susţinut cu fermitate interesele ţării sale. A plecat din Bucureşti în ziua de 11 ianuarie şi a rămas la Paris până la 2 iulie 1919. A negociat săptămâni în şir, zile şi nopţi, ajutat de o echipă de experţi din rândul cărora făceau parte personalităţi precum generalul Constantin Coandă, Constantin Diamandi, Nicolae Mişu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion Pelivan, Mircea Djuvara, Ludovic Mrazec. A fost nevoie de un uriaş consum de energie şi de inteligenţă, a avut de întâmpinat multe adversităţi, dar a nu s-a lăsat învins, ştiind că luptă pentru ţara sa. El îi spunea lui I.G. Duca: „Politica îţi poate da din când în când satisfacţii şi onoruri; dar, pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji, de jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată”.
Dincolo de dificultăţile prin care a trecut, şeful delegaţiei române s-a întors de la Conferinţa păcii cu harta României Mari în geantă. Acesta rămâne actul esenţial, care l-a înscris în istorie pe Ion I.C. Brătianu ca un adevărat patriot român În 1919, când s-a trasat noua hartă a Europei, liderii marilor puteri – Franţa, Marea Britanie, Italia, SUA – urmăreau să-şi impună dominaţia în Europa şi în lume. Ion I. C. Brătianu a iniţiat colaborarea statelor cu „interese limitate” – România, Serbia, Grecia, Polonia, Cehoslovacia – reuşind să se impună în faţa Consiliului Suprem. În acea dispută, diplomaţia românească a promovat noile principii ale relaţiilor internaţionale, înscrise în Statutul Societăţii Naţiunilor şi obţinut un veritabil succes prin recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, hotărâtă la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în 1918.
Astăzi, în anul Centenarului asistăm la o situaţie oarecum similară cu cea din 1919. De această dată se urmăreşte reorganizareaa Uniunii Europene, astfel ca aceasta să funcţioneze cu „două viteze”. Guvernele din Germania, Franţa, Spania şi Italia susţin împărţirea statelor membre în două categorii: cele dezvoltate (categoria I) şi cele mai puţin dezvoltate (categoria a II-a). Ca urmare, în ultimele luni se desfăşoară o amplă dezbatere, fiecare ţară promovându-şi, cu argumente şi stăruinţă, propriile interese. Din păcate, în aceste momente decisive, agenda publică a liderilor politici români este paralelă cu realitatea europeană. Ei sunt preocupaţi de răfuieli interne, de probleme colaterale, de satisfacerea propriilor orgolii şi vanităţi. Preşedintele României, care potrivit Constituţiei „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale”, a pus între paranteze „funcţia de mediere între puterile statului” şi s-a plasat în fruntea mişcării împotriva guvernului şi a principalului partid de guvernământ. La rândul său, executivul, deşi are în structura sa Ministerul Afacerilor Externe, este absent de la reuniunile UE, unde se decide soarta Europei şi, evident, a României. 
Simbolic, in 2017 în Malta (în foto liderii europeni participanți) – unde s-a mai pus la cale o revolutie…, s-a desfasurat o „reuniune informală” a liderilor UE, unde s-a discutat despre pregătirea summitului, tot „informal”, de la Roma, care se pronunţa asupra „direcţiilor strategice ale evoluţiei Uniunii Europene”. Se ştie bine că la aceste întruniri „informale” se iau cele mai importante decizii, confirmate apoi în cadrul reuniunilor oficiale. Era de aşteptat ca preşedintele României să fie extrem de activ şi să argumenteze necesitatea ca ţara sa să fie validată ca membru egal cu celelalte state din UE. Să aducă argumente, să realizeze colaborări cu liderii celorlalte state cărora li se rezervă un loc secundar şi să pledeze împreună pentru adevărata unitate a UE. În realitate, preşedintele – făcând abstracţie de locul unde se afla şi de ordinea de zi a Conferinţei – a mutat disputele interne pe plan internaţional. Ajuns în Malta, a declarat că situaţia din ţara sa „este destul de complicată şi am sute de mii de români de-ai mei în stradă, trebuie să găsim o soluţie la această problemă şi cred că o vom găsi”. Nu ştim ce argumente a folosit (şi dacă le-a folosit) pentru susţinerea intereselor României, dar s-a comunicat că a discutat „minute bune” cu primul ministru al Germaniei şi cu premierul Olandei. După întâlnirile respective, preşedintele a precizat că cei doi demnitari „au fost impresionaţi când le-am zis că sute de mii au ieşit în stradă”, Este evident că o ţară instabilă, măcinată de crize interne nu poate inspira încredere comunităţii europene. Dar preşedintele nu a fost preocupat de viitorul statut internaţional al României, ci a urmărit să obţină sprijin în calitatea sa de reprezentant al opoziţiei politice din ţară.
În ziua de 7 februarie 2017, preşedintele s-a prezentat în faţa parlamentului, dar nu pentru a relata despre cele discutate la Malta şi despre punctul de vedere expus la respectiva Conferinţă, pentru a propune realizarea unui consens naţional şi mobilizarea tuturor forţelor politice din ţară pentru promovarea intereselor României în cadrul UE. A venit pentru a continua răfuiala cu guvernul şi cu majoritatea parlamentară.
A declarat că ar fi vrut să vorbească „despre lucruri importante pentru România. Aş fi vrut să vă vorbesc despre Centenar… Aş fi putut să mai vorbesc poate despre proiectul de ţară… dar vremurile nu sunt obişnuite şi suntem în plină criză politică. Sute de mii de români protestează în stradă; naţiunea e în alertă, e vie, e atentă şi e foarte nemulţumită… românii sunt indignaţi şi revoltaţi… Ce facem? Dragilor, ce facem? … Nu vă bateţi joc de România! … voi convoca un referendum… îi felicit pe părinţii care şi-au adus copiii în Piaţa Victoriei pentru o lecţie de democraţie”.(!!) 
Aşa a glăsuit preşedintele, în timp ce Europa fierbea. Nici o vorbă despre reuniunea de la Malta. Nici un cuvânt despre necesitatea eforturilor comune pentru obţinerea unui loc onorabil în UE, acum când se iau decizii pentru mulţi ani de aici înainte! Între timp, reprezentanţii Germaniei, Franţei, Italiei şi Spaniei s-au întrunit la Versailles şi au convenit ca la summitul de la Roma să susţină o UE cu două viteze. La rândul lor, Ungaria, Cehia si Slovacia şi-au strâns rândurile, stabilind să acţioneze în comun pentru a face faţă ofensivei celor „din grupa I-a”. Liderii noştri politici aşteaptă ca alţii să hotărască soarta României. Ei nu se implică în activităţi care i-ar putea deranja pe „cei mari” .Deşi Parlamentul are o Comisie pentru relaţii externe la Cameră şi una la Senat, acestea nu este implicată într-o problemă esenţiala pentru statutul internaţional al României. Preşedintele apreciază că este singurul îndreptăţit să se implice şi să decidă, socotind că nici guvernul, nici parlamentul, nici partidele poltice nu trebuie să se amestece. Politica externă a României este ”jobul” său şi numai al său?.
În al 24-lea ceas, preşedintele a zis că „vom avea şi consultări şi dezbateri publice” în legătură cu UE. Evident, ca o măsură de prevedere, să nu se spună mai târziu că s-au luat decizii majore, iar cel care reprezentă statul român a făcut doar figuraţie. După toate probabilităţile, aceste …evitate dezbateri interne raman inutile, deoarece România s-a plasat singură la coada UE, devenind oficial, ţară de mâna a doua, dispreţuită, piaţă de desfacere pentru statele din linia I-a, cu o forţă de muncă ieftină, numai bună pentru a fi stoarsă, în continuare, de resursele ei naturale. În schimb, liderii ei politici vor trăi în aceeaşi atmosferă de „satisfacţii şi onoruri”, fericiţi că nu i-au supărat pe „cei mari”. Şi, evident, că nu au simţit nevoia să afle cum s-a comportat, într-o situaţie similară, Ion I.C. Brătianu.
