„Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit”
Eminescu, ultimul articol de 1 ianuarie din anul arestării și ultimul articol de 1 ianuarie din anul morții…
Eminescu își începe publicistica politică cu o polemică cu presa din Imperiul austro-ungar în sprijinul revendicărilor românilor de sub stăpânirea acestuia (în „Federațiunea”- n.n.) și o încheie la „Timpul” tot cu o polemică, cu aceeași presă, în care condamnă asuprirea națională și practicile demagogice în viața politică, scrie academicianul Dimitrie Vatamaniuc în studiul său din Vol X al lucrării despre Operele Politice ale lui Eminescu (Editura Academiei RSR, 1980).
„Colaborarea lui Eminescu la „România liberă”, în noiembrie 1888, marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” se declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul conservator.”, arată academicianul. „De la „România liberă”, Eminescu trece la „Fântâna Blanduziei”, la care colaborează în decembrie 1888 și în ianuarie 1889. Poetul se pronunța și aici în sprijinul ridicării „stărei igenice și materiale a cultivatorilor”.
Colaborarea la aceste publicații se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene.”, mai scrie regretatul eminescolog, care își închie studiul cu aserțiunea că publicistica Românului Absolut, „orientată spre viitor”, reprezintă „cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea ființei sale naționale”.
Reproducem la început de an ultimul articol de 1 ianuarie de la „Timpul”, din anul arestării și încarcerării sale brutale, 1883, urmat de ultimul articol de 1 ianuarie chiar din anul morții sale, 1889, publicat în „Fântâna Blanduziei”.
Observați importanța pe care o acordă părintele presei românești factorului extern, lumii văzute de la București, considerații pe care arareori le vedem azi în presa de limbă română ținută în lesă și cu botniță de tot felul de derbedei din țară dar mai ales din afara ei. (Red.)
[„SE ‘NCHEIE…”] – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1883]
Se ‘ncheie și după datina noastră cu ziua de astăzi un șir de evenimente măsurate după apuneri și răsăriri de soare și fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.
Daca privim regularitatea fenomenelor lumii siderale și o comparăm cu nestatornicia sorții omenești, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mișcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitațiunii le face pe toate să plutească cu repejune în caos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiași necesități, de la care nu este nici abatere, nici excepție, guvernează oamenii și societățile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul lui Neptun de șasezeci de mii de zile, totuși ce multe și mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!
S-ar crede că cu cât cunoștințele înaintează, cu cât omul câștigă convingerea despre nimicnicia lui și despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deșertăciunea care este izvorul urei și al dezbinărilor; că încredințându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puțin decât nimic, de vreme ce viața omenirei întregi este ceva accidental și trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi izbită cu atâta adâncime de acest mare problem încât să poată uita patimele mici cari-l mișcă, mai puțin însemnătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate.
Dar nu este astfel.
Se vede că aceeași necesitate absolută care dictează în mecanismul orb al gravitațiunii cerești domnește și în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mișcare e dincoace voință și acțiune și că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca și acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deși par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acestea tot atât de inevitabile ca și un eveniment în constelațiunea cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul și de-a judeca după situațiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelațiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se ‘ntâmplă într-un șir pare că de mai nainte determinat.
Daca, după constelațiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranță ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou cestiunea Orientului sau mai bine a împărțirii împărăției otomane e obiectul ce preocupă lumea politică și se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dentâi stadiu al desfășurării cestiunii. În adevăr, după înfrângerea insurecțiunii a început a se desemna cu claritate alianța austro-germană și a se da pe față înarmările Rusiei.
Franța, gata a fi privitoarea interesată la uriașa ciocnire dintre lumea slavă și cea germană, gata chiar a participa – si fata favebunt -, a pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acțiune. Cu toate acestea nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, Oricât de înțeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuși stabilirea unei preponderanțe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar amenința cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente determinante pentru soarta noastră fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune cestiunea revizuirii Constituției? Fac bine a propune escluderea din viața publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s-au dovedit în toți timpii a fi și cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar chiar șeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuși tindea la amânarea reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor ce bat la poarta cetății noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înnoituri care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim împinge pe majoritate la punerea unor cestiuni ce nu pot decât să turbure țara și să accentueze deosebirile de interese și de partid între oameni.
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrânețea prematură a năravurilor, inteligența politică a acestei țări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx mut încă și cu ochii închiși stă anul viitor înaintea noastră, dar știm bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege.
Iar Edipul destinelor noastre se uită în fața acestui sfinx și, în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituționale… Fără îndoială ceea ce are să se ‘ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat și nu e demn ca, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru. (TIMPUL )
ZIUA DE MÂNE – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1889]
Anul acesta care declină spre sfârșitul său n-a prezintat semne caracteristice distinse cari să-l deosebească cu mult de premergătorii lui. El trece fără mult folos pentru popoare, dar și fără nenorocire și calamități, căci binele suprem al păcei s-a păstrat – deși cu multe sacrificii – și Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripețiile funeste ale unor războaie de exterminare. Cu toate că un suveran ajuns la adânci bătrânețe și altul, atins de-o boală ce n-avea vindecare, au fost supuși ineluctabilei legi a naturii de care toți oamenii fără deosebire sunt stăpâniți, totuși puterea politică n-a făcut decât să-și schimbe dețiitorul, fără a-și schimba direcțiunea, încât în realitate lucrurile stau cam tot astfel precum stăteau și în trecut pe vechiul nostru continent; iar națiunile continuă a munci azi precum au muncit ieri, așteptând să se producă circumstanțe și condițiuni de trai mai favorabile și mai bune.
Statele diferite ce trăiesc cu neliniștea zilei de mâine s-au înarmat și se pregătesc a face față evenimentelor ce sunt cu putință.
Germania e înarmată ca și când ar presimți grave evenimente. Rusia se reculege mereu, zicând însă tare ceea ce vrea, dar și mai tare ceea ce nu vrea. Austro-Ungaria începe a avea din nou încredere în sine însăși. Fără îndoială va rămâne încă mult timp în Tripla Alianță, dar alianța a ‘ncetat de fi pentru ea sinonimă cu supunerea. În Cislaitania contele Taaffe guvernă în mod echitabil, ținând samă de interesele tuturor naționalităților, orice ar zice germanii austriaci. Cât despre d. Tisza noi știm ce face în Translaitania. În Serbia, Scupcina a votat cu mult entuziasm noua Constituțiune, lucrată de marea comisiune instituită de regele Milan pentru acest scop. În Grecia se fac încercări de-a se ameliora situațiunea materială și morală. Turcia își merge calea ei veche, ceea ce n-ar fi tocmai rău dacă n-ar crește mereu încurcătura finanțelor sale.
Silințele diplomației de-a o atrage în Tripla Alianță n-au avut succes, încât marele vizir, câștigat pentru ea, s-a văzut în necesitatea de a-i întoarce spatele pentru a se mănține la putere.
Italia oficială continuă a face cauză comună cu Alianța, cel puțin pe cât probează aparențele. Anglia s-a grăbit a lua parte la campania de pe țărmul oriental al Africei. Spania, stăpânită de un guvern liberal, lucrează în tăcere și repară puțin câte puțin urmările dezastroase ale ultimelor sale revoluțiuni consecutive. Poate că nu e tocmai departe ziua când va juca din nou în Europa rolul care i se cuvine. Portugalia, Elveția, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia și Norvegia sunt țări cari consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru și prosperității publice, fără a se neliniști de cele ce se petrec dincolo de granițele lor.
Intrăm deci în anul nou cu prevederile cele mai pacifice și aceste prevederi se vor realiza fără îndoială; ele se vor realiza cu atât mai mult cu cât în acest moment nimenea nu e în stare de-a face război. Aproape toate națiunile sunt preocupate de mari probleme politice, economice și sociale, de soluțiunea cărora atârnă viitorul lor. Deci le e cu neputință de-a se gândi la altceva. Apoi necesitatea păcii e atât de mare încât nici un suveran n-ar îndrăzni să ia asupră – și răspunderea de-a desfășura flagelul îngrozitor al războiului. Răspunderea ar fi atât de zdrobitoare încât nimeni nu consimte și nu vrea să și-o asume.
(Fântâna Blanduziei)
Sursa: MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA 1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989 Vol XIII
Sursa: activenews.ro
