Portretul real al lui Iuliu „Tom” Maniu, „spionul patriotic”!
Caracterizarea necruțătoare pe care i-a făcut-o Patriarhul Miron Cristea!
A făcut puțină vâlvă în spațiul românesc seria de interviuri (contributors și pressone) acordate de istoricul britanic Dennis Deletant, în care acesta recunoaște deschis faptul că patriotul Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent activ al serviciilor secrete britanice.
Adminisiunea, chit că făcută cu precizarea comică – „agent patriotic” – este un pas înainte: recunoașterea cercetărilor făcute de istorici români în trecutul recent, față de negarea vehementă a acestui statut, de până acum.
Într-un interviu acordat ActiveNews în 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala și numele de cod al politicianului român: „Tom”. A se insista că Iuliu „Tom” Maniu a fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar „din dragoste” de România, așa cum insinuează jurnaliștii de mai sus, reprezintă o mistificare a faptelor.
Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrângere, iar acest demers se înscrie într-o serie mai lungă de acțiuni anti-românești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le-a întreprins pentru acapararea puterii în România.
Grație volumului II al Istoriei Loviturilor de Stat din România (Editura Rao, 2010 ), semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui „Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul român, consecințe pe care le resimțim și astăzi.
În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga. Credem că aceste fragmente nu mai au nevoie de alte comentarii:
„ De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: „suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări, nu era deloc patriotică. Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlametului de la Budapesta, drept… patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic român: „Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s-ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc.
Dați-mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne-am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării.
Acest răspuns venea la acuzația că românii sunt dușmanii „patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Și, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeași cuvîntare: „Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru…
Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atît pentru români, cât și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activității noastre politice”.
În sfîrșit, luliu Maniu își va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte: „Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică”.
Este important de precizat că aceste declarații au fost cercetate de savantul N. lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, și că au fost publicate în ziarul românesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele: „La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera „cultul rușinos al lui Eminescu”.
Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le-am cunoscut — și asupra cărora nu insist, cu dorința de a nu-mi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții românești și idei aflate în pericol de a fi oprimate.
Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o „schemă” pentru a-i păcăli pe asupritori? Realitatea istorică arată că nu.
În totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză: „Opera poetică a Iui Mihai Eminescu” pe care o publica si în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația Luceafărul, „spunînd îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”…
Ion Agîrbiceanu milita pe față pentru națiunea română, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii române: „Cereți-ne sîngele, cereți-ne averea și le dăm, dar, cînd ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvînt. Poporul român își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului român și a Bisericilor sale”.
Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt român, protesta public: „Susțin cu toată liniștea — și voi primi cu durere contra-afirmația documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe țărmii acestor patru rîuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n-a fost o singură mișcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”.
In aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele românilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu-se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul.
Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute, pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta românilor transilvăneni, este că „activitatea sa politică în slujba românismului este nulă”. Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în România Mare.
Iar Corneliu Coposu nu s-a distanțat niciodata de aceste derapaje, atunci, ca si azi, fatale poporului roman, continuate in prezent cu alti tradatori ce viseaza, alături de UDMR si ORBAN VIKTOR un soi de Transilvanie Autonoma care sa formeze viitoarea Confederatie Maghiaro-Romana, desprinsa de Vatra Istorica a poporului Roman!!
ANDREI NICOLAE – iulie 2019,
