POVESTEA UNUI SIMBOL NATIONAL
Pe 8 noiembrie 2009 s-au implinit, exact 135 de ani de la inaugurarea unei statui simbol a Capitalei tarii, socotit monument de referinta pentru simtirea patriotica a tuturor romanilor, incepand, evident, cu locuitorii Bucurestiului. In prezenta Regelui Carol I, ctitorul Romaniei moderne, a membrilor Guvernului sau si a intregului corp diplomatic la 8 noiembrie 1874 a fost dezvelita prima statuie ridicata si dedicata unui mare simbol national.
Vom vorbi, desigur, despre celebra statuie ecvestra a domnitorului Mihai Viteazul, cel care in documentele oficiale de-acum mai bine de patru secole s-a intitulat Domn al celor trei provincii istorice romanesti, a caror vremelnica unificare a izbavit-o in anul 1600.
De la inaugurarea sa, in fata a mii de bucuresteni – cinstita cu o impresionanta parada de onoare si salve de artilerie – si pana la Marea Unire din 1918, nu a existat moment de istorie mai deosebit care sa nu fi fost marcat de isufletite adunari populare, desfasurate in jurul monumentului neuitatului erou. Si tot aici aveau loc festivitatile si parada militara dedicate Zilei Nationale, sarbatorita la 10 Mai.
Intre cei care au tinut sa-i depuna la picioare gloriosului voievod intreaga recunostinta pentru faptele sale unificatoare a fost si celebrul Badea Cartan, cel care, pornind din Carta, comuna natala din Tara Fagarasului, trecea Carpatii prin Vama Cucului (azi, drumul Transfagarasan), ducand si aducand carti romanesti in Ardealul vremelnic despartit de tara. Este vorba de acelasi cunoscut taran patriot, ce se socotea coborator din Decebal, ramas in nemurire printr-un gest istoric: a parcurs pe jos drumul pana la Roma, cetatea eterna a latinitatii, pentru a ingenunchia langa soclul faimoasei Columna lui Traian.
La fel ca odinioara, intr-o dimineata de iarna aspra a anului 1895, carturarul taran Badea Cartan, invelit in celebra sarica mioritica, a fost din nou „descoperit” de jurnalisti, dormind fericit, cu tricolorul in brate, de data asta la picioarele Statuii neuitatului Voievod unificator!
Monumentul dedicat domnitorului Mihai Viteazul are, in mod sigur, cea mai interesanta „istorie” inainte de a fi asezat acolo unde este si astazi, iar „povestea” sa n-ar trebui sa lipseasca din cunostintele oricarui ghid turistic ce prezinta Bucurestiul de azi. Acest simbol a fost dorit inca de revolutionarii de la 1848, dar abia 25 de ani mai tarziu Consiliul Comunal Bucuresti a hotarat ridicarea unei statui ecvestre dedicate lui Mihai Bravu. La inceput locul a fost ales in fosta Gradina a Episcopiei, dar acolo avea sa se construiasca mai tarziu Ateneul Roman. Alte locatii nominalizate erau in actualul Parc Kisseleff, apoi chiar in preajma Manastirii Mihai Voda, pe o esplanada ce urma a fi amenajata special, unde sa fie adus si Capul Voievodului, pastrat la Manastirea Dealu.
Nici Piata Teatrului National, de pe Calea Victoriei, nu a lipsit intre propuneri, dar locul a fost gasit nepotrivit langa o cladire de „distractii”. In fata Palatului Regal, in Piata unde a fost ridicata mult mai tarziu Statuia lui Carol I, monumentul parea prea mic pentru un spatiu atat de larg, iar pe Dealul Spirii, in amintirea eroilor pompieri din neuitatul 13 Septembrie 1848, alegerea parea oarecum periferica.
Ca sa puna capat „galcevilor” edilitare, Consiliul de Ministri hotaraste la 9 martie 1874 amplasarea monumentului in fata Academiei Romane, respectabila institutie functionand atunci in Palatul Universitatii, nu demult inaugurat. Locul ales nu era unul oarecare, soclul aflandu-se chiar pe locul unde fusese altarul Manastirii Sf.Treime, ridicata pe la mijloc de veac XVI. Sarcina realizarii i-a fost incredintata sculptorului francez Carrier-Belleuse, cel care realizase in Franta statuia ecvestra a Ioanei d’Arc. Nu tocmai fericita alegerea. Cum monumentul statea de cateva luni acoperit cu o panza groasa, ca si azi, inventivii bucuresteni au inceput sa teasa legende dintre cele mai neasteptate.
Ce-i nemultumea pe locuitorii Capitalei era lipsa de „grandoare” a monumentului. Ei si-ar fi dorit ca Bravul Mihai sa stea calare pe un armasar de doua ori mai mare, banuind ca sculptorul francez nu a facut altceva decat sa copieze „poneiul” pe care calarea in eternitate, la Paris, Ioana d’Arc. Mergand mai departe cu… scenarita, scriitorul M.T.Carada lansa suspiciunea ca de fapt insasi statuia ar fi, ca model, aproape de cea a eroinei franceze, careia i s-a pus in mana stanga o secure, schimbandu-i-se doar capul cu cel al maretului voievod. Ofensa (nedovedita!) a fost socotita profunda, caci se stie, ucigasii Viteazului, cei care i-au retezat capul, fusesera oamenii generalului Basta si ai ofiterului imperial Szekely Mihaly.
Un sambure (mare!) de adevar exista insa, dar se referea la textul daltuit pe soclul statuii. Acesta contrazicea flagrant atat adevarul istoric, cat si neuitata rostire a Viteazului ce s-a declarat la Alba Iulia: „Domn al Tarii Romanesti si Ardealului si a toata Tara Moldovei.” Cand dupa sapte luni, poporul Bucurestiului, cum ar zice doctorul Oprescu, a smuls „zabalaul” (panza) ce ascundea privirilor contraversata statuie, au citit cu uimire si indignare: „Mihai Voievod, Domn al Tarii Romanesti, Domn al Moldovei, Domnesc Loctiitor si capitan general al Principatului Ardealului”. Cine nu vroia, oare, sa se scrie pe soclu adevarul asa cum a fost, scoborandu-l pe Viteaz la nivel de „capitan” al Ardealului ?
Evident, primii „indispusi” trebuie sa fi fost diplomatii Turciei, inca Putere „suzerana”, caci abia peste cinci ani avea sa se implineasca Razboiul de Independenta de la 1877, cand doua tunuri turcesti, aduse de armata romana dupa cucerirea Grivitei, au fost asezate de-a stanga si de-a dreapta statuii! Patru decenii mai tarziu, la 6 ianuarie 1917, Osman Nizami Pasa, ce ocupase Bucurestii alaturi de trupele feldmaresalului Von Mackensen, a ridicat degraba trofeele de la Grivita, trimitandu-le la Istanbul, ca o minora compensatie…
Dar cel mai mult impotriva inscriptiei ce urma sa innobileze Monumentul s-a aratat a fi Austro-Ungaria, care nu a acceptat niciodata realitatea ca Ardealul, preponderent romanesc etnic si demografic, si-a pastrat intotdeauna independenta de principat autonom! Si cum Guvernul tanarului Principe Carol I se afla in tratative cu Austro-Ungaria pentru incheierea primului Acord comercial international al Statului Roman (ce urma a se incheia peste vointa suzeranitatii Turciei), cu atat mai mult susceptibilitatile habsburgice nu trebuiau zgandarite.
Cel mai mult, in bicefalul imperiu, se „basica” orgoliul ungurilor, caci pentru ei Ardealul nu putea fi altceva decat un principat „anexa”, iar statuia Viteazului Mihai ii irita cu atat mai mult, pentru ca el reusise sa implineasca hotarele Daciei, inca la inceputul secolului XVI. Adica pe vremea cand Ungaria nu iesise de sub statutul de pasalac turcesc, dupa umilitoarea infrangere de la Mohacs.
Dar si dupa indelung amanata inaugurare, monumentul dedicat lui Mihai Viteazul – in ciuda puternicului sentiment popular de cinstire afecuoasa acordat chipului de bronz al voievodului – controversele in jurul statuii nu au incetat. In 1880, cu prilejul instalarii statuii lui Ion Heliade Radulescu, din nou i s-a cautat o locatie mai impozanta, incercare repetata si la 1885, cand a fost inaugurata, alaturi, statuia lui Gheorghe Lazar.
Societatea Astra a cerut chiar, in martie 1933, ca statuia sa fie mutata la Alba Iulia, unde i-ar fi mai potrivit locul, decat intr-o Capitala unde expansiunea orasului i-ar diminua merituoasa cinstire. Dar Mihai a ramas neclintit pe locul unde se aflase, in secolul XVI, pristolul bisericii manastiresti Sf. Treime. Desi Piata Universitatii a mai fost reamenajata si cu prilejul amplasarii statuii lui Spiru Haret, toate cele trei statui s-au reamplasat, cum era firesc, in functie de monumentul principal al Pietei Universitatii dedicat eroului national Mihai Viteazul.
Tot acolo unde, in noiembrie 1918, Regele si familia regala, insotita de generalul Berthelot, se intorcea triumfatoare la Bucuresti, parcurgand calare drumul din locul ales pentru a se ridica Arcul de Triumf al Marii Uniri, pana la Statuia-simbol a celui care reusise sa adune pentru prima data provinciile romanesti sub aceeasi coroana, in anul de gratie 1600.
