Premierul, prins c? facea poze cu disponibilizati
Intersectia Faget invadata de salopete si pufoaice albastre la orele pranzului – o imagine care nu se mai vazuse de cea vreme la Brasov. Locuitorii riverani ai urbei si presa malitioasa nici n-au mai avut prilejul sa faca remarci privind curatenia hainelor de lucru, asa cum se obisnuia pe vremuri, semn ca purtatorii lor nu muncesc de fapt nimic la locul de munca. Pe vremea cand cei de la Roman si Tractorul isi dadeau intalnire in intersectie in timpul programului, marimea si culoarea petelor de ulei de pe salopetele tractoristilor si camionagiilor erau indicatori relevanti pentru cat de intens lucreaza si unii si ceilalti la bancurile lor. Pe atunci, tractoristii trezeau mai repede simpatia concetatenilor, pentru ca erau mai murdari decat colegii lor de industrie din cealalta parte a orasului.
Salopetele pe care le-am vazut ieri erau foarte curate pentru niste oameni ai muncii. Nimic neobisnuit, insa; muncitorii ieseau in strada dupa aproape o luna de concediu si doua saptamani de somaj tehnic fortat. Cand sa se murdareasca? Nici cei de la Rulmentul nu aratau foarte patati de munca; asa cum lucrurile la Tractorul merg ca pe roate, si la ei situatia gliseaza pe bile de rulment catre dezastrul final.
Discursurile politicienilor de toate culorile si ale liderilor marilor centrale sindicale vorbesc, in al treisprezecelea ceas, de branduri, de faima brasoveana, de orgoliul etichetei „made in Brasov” de care orasul era mandru candva. Istoria recent incheiata a esuatei achizitii a Castelului Bran de catre CJ Brasov a agitat excesiv acelasi cuvant magic. S-a vadit ca, atunci cand se ajunge la invocarea brandului ca ultim argument, nu prea mai e mare lucru de facut pentru salvarea situatiei. Cu brandul intram din nou intr-o zona cetoasa a patrimoniului national, din care nu ne mai scoate decat raza de lumina a unei afaceri imobiliare. Asa cum este si povestea cu Branul, poleita cu un glant de istorie si mit, si asa cum va esua probabil si legenda cu tractoare si rulmenti, cu care se mai imbata prin bodegile de cartier lucratorii fara comenzi ai Brasovului de astazi.
Ce lipseste din colapsul total care paste deopotriva Rulmentul si Tractorul, cu toata istoria lor respectabila, vibrand odinioara de harnicie si eficienta, este incarcatura tragica. Drama muncitorilor amenintati de spectrul somajului este goala pe dinauntru, ca halele pustii, ieri, la ora pranzului. In ciuda popularitatii pe care mizeaza seful PSD Brasov, Constantin Nita, bunaoara, cand intervine marinimos si expert „in economie si industrie” pe la tocsouri pe teme tractoriste si rulmentiste, genul asta de sforaieli patriotarde nu fac decat sa-i plictiseasca pe muncitori. Ei sunt primii care stiu ca lucrurile vor muri acolo; probabil ca practica de mult si ei genul de ocupatiuni in care se specializasera candva colegii de la Roman. Dupa ce pontau dimineata, fiecare isi vedea de micile aranjamente si sperturi, convins ca de la locul de munca nu mai era loc de vreun castig.
In plus, soarta platformei Tractorul pare pecetluita, in ciuda agitarii de solutii fictive de redresare, cu investitori suficient de tampiti sa fie dispusi a prelua giganticele datorii istorice odata cu uzina. Solutia imobiliara a ajuns nici sa nu mai para atat de imorala pe cat au grija sa spuna patriotii de serviciu ai natiei. Europa, Uniunea, viitorul, in sfarsit, par sa insemne definitiv si iremediabil cartiere rezidentiale, construite de baietii isteti pentru alti baieti la care istetimea nici nu mai conteaza cata vreme platesc cu banu’ jos. Asta-i trendul; pana si muncitorii au inteles asta, in sinea lor. Tot ce-ar fi legitim sa spere este ca pontul sa merite toata agitatia, iar castigurile preconizate sa fie suficient de mari cat sa determine statul sa le asigure sumele pentru disponibilizare. Ca in cazul colegilor care au incetat mai demult sa se hraneasca abuziv din iluzia redresarii si au iesit la vreme din hale „cu Ordonanta”.
Daca n-ar fi prea tarziu, indecent de tarziu, zau c-ar merita intrebat ceva despre marile privatizari ratate. Cu Landini, cu Mahindra, cu alti investitori strategici. Dar si despre privatizarile reusite, prin care alti baieti isteti au capusat legaturile uzinelor cu furnizorii si cu clientii. Daca nu cumva sunt tot ei si artizanii solutiei imobiliare, sunt singurii care doresc cu disperare mentinerea in viata a fabricilor.
Oricum, nu-i deloc adevarat ca soarta amarastenilor nu ocupa agenda politicienilor. Atat de mult incat nu e deloc clar cine este mai vinovat zilele acestea: presedintele Basescu, pentru ca lasa sa fie abuzati doi romani intr-o baza americana din Irak pentru ca au facut cateva poze, sau premierul Tariceanu, pentru ca-i lasa de doi ani pe amaratii din Tractorul si Roman sa zambeasca fericiti din poza de grup a ultimei serii de disponibilizati?
Grea-ntrebare.
Vifor Rotar
