PRIMA UNIRE A ROMANILOR, IN URMA CU …416 ANI !
Ideosebi istoriografia maghiara respinge cu furie orice idee a UNIRII politice a celor trei provincii romanesti. Aceasta fapta istorica, indiferent de zbaterea lor, a fost materializata prima data dupa retagerea Aureliana, chiar la Alba Iulia de catre Mihai Viteazul, ramanad in veci cuvintele sale profetice: „Asta-i pohta ce-am pohtit!„.
Dupa intrarea sa triumfala pe un cal alb in Cetatea Albei, in noiembrie 1599, sase luni mai tarziu Mihai Voda Viteazul reuneste sub sceptrul sau cele trei provincii romanesti. De subliniat insa, si cu sprijinul catorva bune mii de secui, inarmati de vajnicul Domnitor! Deci, despre ce vorbim azi, despre care Tinut Secuiesc?
Ce s-a intamplat insa in urma cu mai bine de 416 ani, ramane o pagina nemuritoare in istoria neamului romanesc, de dincolo si de dincoace de Carpati, „care tot Romania iaste” cum a rostit atunci Mihai Voda Viteazul, o speranta si un vis implinit al UNIRII depline, realizat simbolic, parca, tot la Alba Iulia, in 1 Decembrie 1918.
Pe care ne-o reaminteste pilduitor
:
„ Mihai realizase acum visarea iubita a voievozilor cei mari a romanilor. Acum romanul s-a infratit cu romanul si toti au una si aceeasi patrie, una si aceeasi carmuire nationala, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei.
Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pamantul sau binecuvantat de cer, locuitorii sai numerosi si in mare parte omogeni; el poate trai, a sta de sinesi si a se apara impotriva navalirilor streinilor.
Mihai avea destula intelegere spre a constitui acest stat, a carui hotare le trasese cu sabia sa.
Dar spre a aseza bine temeliile si a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic facuta, ii trebuia vreme; si vremea ii fu lipsa.
El n-apucase inca a incununa zidirea sa d-abia ridicata, si iata glasul cobitor al clopotului restristei suna cu tarie, si din toate partile, inversunati alearga dusmanii sai mii de mii si toti intr-una spre a-l darama.
Vai, caci nu ne-am putut opri aci, in culmea triumfului natiei romane, oprind impreuna cu noi si timpul si istoria!”Nicolae Balcescu: Editia princeps:”Istoria romanilor sub Mihai Voda Viteazul„, Bucuresti, Tipografia Societatii Academice Romane, 1878
Dupa intrarea sa triumfala pe un cal alb in Cetatea Albei, in noiembrie 1599, sase luni mai tarziu Mihai Voda Viteazul reuneste sub sceptrul sau cele trei provincii romanesti. De subliniat insa, si cu sprijinul catorva bune mii de secui, inarmati de vajnicul Domnitor! Deci, despre ce vorbim azi, despre care Tinut Secuiesc?
Ce s-a intamplat insa in urma cu mai bine de 416 ani, ramane o pagina nemuritoare in istoria neamului romanesc, de dincolo si de dincoace de Carpati, „care tot Romania iaste” cum a rostit atunci Mihai Voda Viteazul, o speranta si un vis implinit al UNIRII depline, realizat simbolic, parca, tot la Alba Iulia, in 1 Decembrie 1918.
Pe care ne-o reaminteste pilduitor
:„ Mihai realizase acum visarea iubita a voievozilor cei mari a romanilor. Acum romanul s-a infratit cu romanul si toti au una si aceeasi patrie, una si aceeasi carmuire nationala, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei.
Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pamantul sau binecuvantat de cer, locuitorii sai numerosi si in mare parte omogeni; el poate trai, a sta de sinesi si a se apara impotriva navalirilor streinilor.
Mihai avea destula intelegere spre a constitui acest stat, a carui hotare le trasese cu sabia sa.
Dar spre a aseza bine temeliile si a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic facuta, ii trebuia vreme; si vremea ii fu lipsa.
El n-apucase inca a incununa zidirea sa d-abia ridicata, si iata glasul cobitor al clopotului restristei suna cu tarie, si din toate partile, inversunati alearga dusmanii sai mii de mii si toti intr-una spre a-l darama.
Vai, caci nu ne-am putut opri aci, in culmea triumfului natiei romane, oprind impreuna cu noi si timpul si istoria!”Nicolae Balcescu: Editia princeps:”Istoria romanilor sub Mihai Voda Viteazul„, Bucuresti, Tipografia Societatii Academice Romane, 1878
