Profesorul Emil Constantinescu in fata unei lectii pentru istorie
Cazul disidentului IULIUS FILIP, una dintre victimele politice ale procurorului securist Augustin Lazăr, ar trebui să pulverizeze instant orice #apărare, #susținere, #protecție a acestuia.
Augustin Lazăr pretinde că nu-și amintește nici persoana, nici speța. Acest lucru ar fi cât de cât plauzibil într-o singură ipoteză: cazul respectiv să se fi pierdut în memoria domnului Lazăr printre foarte multe altele similare. Ceea ce ar conduce la concluzia că actualul procuror general al României a fost, încă din tinerețea sa, un ucigaș în serie de destine. Chiar aici să se fi ajuns cu justiția noastră care cere sacrificii?
Cel mai revoltător lucru la nivelul consecințelor imediate ale unei astfel de teribile dezvăluiri nu este nesimțirea împricinatului cu șuvițe oxigenate ci complicitatea, prin tăcere cu ticăloșia acestuia, a președintelui Iohannis.
Președintele Iohannis, acest erzaț de neamț, țanțoș și rece ca un țurțure, grobian și împleticit în vorbă ca ultimul mahalagiu pe care-l roade proteza, are tupeul să ne predice despre justiție, despre dreptate, dar nu scoate o vorbă despre oroarea de a fi semnat cu mâna lui numirea ca procuror general al României a unui torționar azi dovedit.
Campanie, campanie, politică, politică, dar chiar în halul ăsta de pervertit să fii încât să ții în brațe un monstru și să-l prezinți națiunii drept fiul ei iubit?
În confesiunea sa tulburătoare prezentată de doamna Lucia Hossu-Longin încă din anul 1991 în Memorialul Durerii, domnul IULIUS FILIP relatează un moment în care soția sa, după ce l-a vizitat la vorbitorul penitenciarului AIUD, a fost așteptată la plecare de către comandantul penitenciarului, lt. colonel Vasile Rus, care i-a spus: „pe bărbatătu îl așteaptă un glont în cap”… Apoi IULIUS FILIP a continuat: „pe acest Vasile Rus l-a decorat, mai târziu, președintele Constantinescu”.
Ascultând această mărturie m-am gândit cum e soarta asta: ca celui mai anticomunist președinte al României (probabil singurul cu adevărat anticomunist) să i se întâmple să decoreze un torționar al fostului regim totalitar. Urâtă pată!
Dar oare o fi știut Emil Constantinescu pe cine decorează? Sau i s-a pus în față o listă de nume pe care a semnat-o fără să o verifice în amănunt?
Eu nu cred că domnul Constantinescu a știut că decorează un slugoi cinic și crud al securității ceaușiste. Pentru că, dacă a făcut-o cu bună știință, nu ar fi cu nimic mai scuzabil decât Klaus Iohannis cel de azi.
Dar dacă nu a făcut-o cu bună știință, acum a aflat eroarea pe care a comis-o și mai are timp să o repare.
Fac pe această cale un apel către președintele Constantinescu să iasă public cu un cuvânt de recunoaștere și de reparație, să explice în ce condiții l-a decorat pe fostul colonel de securitate Vasile Rus și să prezinte scuze pentru greșeala comisă. Totuși, pe lângă oribila amenințare cu glonțul menționată în respectivul interviu, Vasile Rus s-a mai remarcat și prin faptul că a fost comandantul unuia dintre cele mai temute penitenciare pentru deținuții politici din România: funestul „Aiud”. Ce merite, din această poziție, să-i fi recomandat decorarea?
Domnul președinte Emil Constantinescu are prilejul, în contextul care s-a creat, să-și valorifice calitățile de profesor printr-o lecție memorabilă pentru istorie: asumarea unei greșeli și răscumpărarea ei printr-o mărturisire reparatorie.
Ce lecție ar fi pentru înfumuratul și captivul Iohannis un astfel de gest cu adevărat de om mare și liber.
Să vadă o țară întreagă cum se comportă un președinte adevărat și cum un președinte surogat.
Și ce înseamnă să ai onoare și să-ți asumi răspunderea pentru faptele tale, în contrast cu a fi laș și marionetă
