RÂNDURILE CUIVA CARE N-A AVUT DREPTATE !

 

(Sa se fi inselat marele filozof CONSTANTIN NOICA?) "Dincolo de răspunderea faptei există răspunderea ideii. Sunt unul din intectualii care, înainte de 1944, au susÅ£inut în scris unele idei care s-au dovedit greÅŸite. Într-un fel sau altul, a trebuit deci, la fel ca ÅŸi ceilalÅ£i, să răspund pentru ele. Dar nici o pedeapsă nu e mai aspră, pentru un intelectual, decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate. Căci dacă, pe măsură ce trec anii, lumea faţă de care ai greÅŸit devine tot mai îngăduitoare, în aceeaÅŸi măsură adevărul pe care l-ai lezat devine mai necruţător.Nu deci despre păreri de dinainte de 1944 voi vorbi, păreri asupra cărora societatea ÅŸi istoria au închis dosarul, în timp ce dosarul rămâne deschis în judecata proprie. Voi vorbi despre unele lucruri de după 1944.  

În chip necesar, aceiaÅŸi oameni care văzuseră strâmb procesul istoric mai înainte erau sortiÅ£i să nu aibă dreptate nici mai târziu: unii pentru că nu renunÅ£au nici acum la ideile lor vechi, alÅ£ii – ca autor al acestor rânduri – pentru că socoteau „nedemn" să-ÅŸi însuÅŸească idei noi, în clipa tocmai când acestea erau biruitoare. Din aÅŸezarea aceasta a trebuit să creăm justificări pentru ostilitatea, sau în cel mai bun caz pentru rezerva faţă de regimul de "democraÅ£ie populară" instaurat în Å£ara noastră.

Era, în definitiv, rezervă faţă de un simplu regim – ne spuneam. Nu cumva a fost o greÅŸeală faţă de Å£ara noastră însăşi?AÅŸ cere, oricui se osteneÅŸte să citească rândurile acestea, să-ÅŸi rememoreze – în cazul că a avut cândva aceeaÅŸi rezervă – justificările pe care le-a invocat, către alÅ£ii sau în sinea lui. Ar putea vedea atunci, odată cu autorul acestor rânduri, ce întristător de sărace ÅŸi cât de absurde sunt uneori rezervele sau ostilităţile noastre.

Era limpede, la sfârÅŸitul ultimului război, că nu aveai ce opune ideii socialiste. Nu puteai opune ideologia claselor conducătoare de până atunci (împotriva căreia te ridicaseÅŸi, dacă erai intelectual cât de cât liber de prejudecăţi). Nu puteai opune Biserica, de mult apusă în rolul ei istoric, sau absolutismul naÅ£ional, zdrobit tocmai în războiul ce se sfârÅŸea. Ar fi putut opune, cel mult, ideea ţărănească – din perspectiva de aci – în cazul că erai atât de orb să nu înÅ£elegi că ţărănescul de la noi, ca ÅŸi cel de aiurea, este sortit dispariÅ£iei, prin simpla orăşenizare a satului.

Dacă însă nu aveai ce opune socialismului, îÅ£i rămânea să-i denunÅ£i riscurile, reale sau mai degrabă inventate, ÅŸi e ceea ce am făcut unii dintre noi.Întâi am crezut, ÅŸi am sfârÅŸit prin a ne convinge singuri, că socialismul ar putea desnaÅ£ionaliza neamul românesc pur ÅŸi simplu.

E absurd astăzi ÅŸi grotesc, chiar de conceput lucrul acesta, dar aÅŸa ceva intrase în capul ÅŸi limbajul unora: „desfiinÅ£area neamului ca neam". Cum exact avea să se petreacă acestă desfiinÅ£are nu se ÅŸtia: poate prin deportări masive, poate prin anexiune, poate prin federalizare forÅ£ată cu ţări vecine – în orice caz neamul, în închipuirea unora dintre noi, urma să fie desfiinÅ£at. Astăzi te întrebi exact contrariul: nu cumva felul cel mai bun sau chiar singurul fel în care se putea păstra ÅŸi afirma neamul nostru era tocmai cel pe care-l adoptase?

Dacă socialismul nu avea să desnaÅ£ionalizeze lumea românească – ne spuneam -, avea în orice caz să „egalizeze pe toÅ£i în mizerie" ÅŸi, mai ales, să egalizeze inteligenÅ£ele în submediocritate. Mi se pare chiar că unii aleseseră drept prototip tractoristul (cel de altădată, bineînÅ£eles) ÅŸi spuneau cu îngrijorare că nivelul mediu va trebui să fie cel al tractoristului. Dar dacă e ceva izbitor în România de azi, odată cu uzinele, hidrocentralele ÅŸi oraÅŸele nou ivite, este felul de a vorbi al oamenilor.

Cine n-a mai venit de 20 de ani în Å£ara noastră, ar înÅ£elege tot ce s-a întâmplat în acest răstimp chiar dacă n-ar face decât să asculte o convorbire între doi oameni ce trăiesc în vârf de munte.În sfârÅŸit, dacă socialismul nu desfiinÅ£a neamul ÅŸi nu ataca inteligenÅ£a românească, în schimb credeam cu siguranţă că avea să suprime libertăţile din lumea noastră. Era ultima obiecÅ£ie pe care o puteam aduce ÅŸi, odată cu aceasta, ultima justificare de a sta în rezervă sau de a manifesta ostilitate faţă de regim. În ochii unora obiecÅ£iunea aceasta ar păstra un sens. Au dreptate?

De vreme ce invocăm libertatea fiecare pare liber să creadă ce vrea. Autorul acestor rânduri a făcut uz larg de o asemenea libertate de a crede ce vrea: pe deasupra a suferit ÅŸi o privaÅ£iune de libertate, ceea ce i-a dat prilejul să reflecteze îndelung asupra temei libertăţii. Rezultatul este: el nu mai ÅŸtie bine dacă libertăţile invocate de el sau de alÅ£ii sunt într-adevăr libertăţi. Un poet român de azi scria o carte intitulată „Libertatea de a trage cu puÅŸca". Este ÅŸi aceasta o libertate, pentru unii. Se atribuie Rozei Luxemburg, luptătoare comunistă, vorba cum că „libertatea înseamnă un singur lucru: libertatea pentru adversar". Mă tem că atribuirea nu e exactă…

Pentru unii dintre noi, aÅŸa-numiÅ£ii „exilaÅ£i interni", multă vreme ideea de libertate se concentra în libertatea de a pleca unde-Å£i place ÅŸi de a fugi de ceea ce nu-Å£i place, în speţă libertatea de exil. Dar e ca ÅŸi cum ai spune că omul trebuie să aibă libertatea de a se sinucide. În afară de Schopenhauer, nu ÅŸtiu despre mulÅ£i alÅ£ii care s-o spună. Pentru autorul acestor rânduri, în sfârÅŸit, libertatea s-a redus la „libertatea de a tipări". Dar merită să ceri ca istoria să-ÅŸi schimbe sensul pentru ca producÅ£ia ta de autor să vadă lumina tiparului?

Acestea sunt cele trei obiecţii pe care le-am avut impotriva stărilor de lucruri de aici.

Între timp văd că în Å£ara aceasta s-a făcut treabă; că totul a luat sau stă să ia un chip nou. Îmi vine în minte atunci că există o altă libertate, de a face. CâÅ£iva ne-am lipsit de ea în numele unor prejudecăţi sau al unor false judecăţi! Dar nu poÅ£i face treabă în casa altuia. (ExilaÅ£ii ÅŸtiu câte ceva în această privinţă...). Åži iarăşi, nu poÅ£i face treabă de unul singur. În sfârÅŸit, ÅŸi mai ales, nu poÅ£i face treabă cu ai tăi , dar fără adevărul care îi însufleÅ£eÅŸte. Adevărul lumii noastre poate poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărÅ£i. Îi ÅŸtiu versiunile istorice ÅŸi îi văd acum faÅ£a lui românească. Întocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai ÅŸtiu, aceea de a fi rodnic.

Dacă însă cineva ar spune: te-ai înÅŸelat înainte de 1944, te-ai înÅŸelat după 1944, vezi să nu te înÅŸeli ÅŸi în 1965 – aÅŸ răspunde: recunosc că nu sunt, decamdată, dintre cei care au titluri să vorbească. Dar am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn ÅŸi pe alÅ£ii să-ÅŸi recunoască greÅŸelile ÅŸi să se alăture intereselor României." (Constantin Noica, 20 aprilie 1965, revista „Glasul Patriei", nr. 339).