Reculegere cinstita la mormantul militarului ucis
Din drama ostasilor romani angajati in lupte cu inamicul in teatrele de operatiuni din lume s-a consumat ieri un nou episod dureros. Si s-ar putea sa nu fi fost ultimul, in conditiile in care razboiul din Afganistan continua, iar caruselul infernal al mortii nu da se semne ca se va opri. Valerica Leu, tanarul brasovean aflat la cea de-a doua misiune in Afganistan, a fost condus ieri pe ultimul drum de catre familie, cunoscuti si oficialitati. Au ramas cu lacrimi grele in ochi sotia sublocotenentului si, daca cineva s-a invrednicit sa-i spuna adevarul despre tatal sau, pustiul de patru ani care il astepta sa se intoarca din desertul afgan.
Faptul ca la funeralii a participat ministrul Apararii nu face tragedia mai suportabila. Ar putea face, intr-o infima masura, gestul pe care il vor face astazi consilierii judeteni, care vor vota cel mai probabil propunerea ca familia decedatului sa primeasca 5.000 de euro din bugetul Consiliului Judetean. O alta farama de consolare ar putea veni si din partea consilierilor locali, care nu se vor lasa mai prejos si vor vota la randul lor cu prima ocazie acordarea unei sume de bani si, eventual, a titlului de cetatean de onoare pentru militarul rapus saptamana trecuta de explozia unei mine pe o sosea afgana.
Nu enumerarea acestor informatii face ca articolul asta sa fie mai cinstit decat alte epitafuri dedicate mortii lui Valerica Leu. Ci denuntarea, fie si cinica, a tendintelor plebee de a colora tragedia cu amanunte grotesti, locative sau personale. Pe care o incearca, de regula, vecinii victimei si pe care presa o speculeaza la modul idiot, intr-o incercare de a compensa neajunsul ca nu face corespondenta de pe front ci din fata blocului. Unul din cliseele exploatate mediatic este motivul pentru care ostasii cazuti – 15 deja in Afganistan de cand Romania a trimis trupe in zona – s-au dus sa moara in desert. Intr-un razboi care nu este al lor – spune bocitorii – ignorand obligatiile trupelor romanesti in contextul NATO in care actionam de ceva vreme. „S-a dus sa moara pentru un apartament cu 2 camere” se tanguie vecinii, aruncand in ridicol imobiliar tragedia chiar in clipa in care vor s-o potenteze afectiv. Drama unei morti pe front nu are nevoie de detalii condominiale pentru a fi mai adevarata. Moartea unui militar este in sine o pierdere enorma, indiferent de motivele pentru care se afla victima acolo. Durerea n-ar fi fost mai mica daca sublocotenentul Leu tocmai negocia cu o agentie din tara un schimb de la 2 camere la 3 decomandate in zona A a orasului sau voia sa intre in programul Rabla pentru o masina cu capacitate cilindrica mai mare.
Patetismul jeluitorilor se alimenteaza din amanunte de genul asta si hraneste mai departe fictiuni cretine. Toti ostasii cazuti au pierit, saracii – zice melosul de la bloc sau din presa – doar pentru voiau sa-si croiasca o soarta mai buna. Bocitoarele din scara sau de la televiziune plang amarnic destinul unor barbati care au ales sa infrunte moartea pe front din calcul, din spirit de aventura sau pentru ca li s-a parut ca sunt facuti pentru felul asta de viata. Sau, ce-i drept, de moarte. Militarii pe care NATP ni-i cere pe front sunt voluntari si sunt antrenati chiar si sa-si piarda viata.
Cred ca ar fi primii ingretosati de postura de plans in care-i coboara cunoscutii de bine si jurnalistii de si mai bine.
Vifor Rotar
