Reprezentarea mitica a ceasurilor din zi si noapte
Romanul imparte celelalte unitati de timp mitic, in timp diurn, de zi si nocturn, de noapte; ziua in cinci parti : dimineata, pranz, miezul zilei, chindie, seara; noaptea tot in cinci parti: amurg, innoptare, miezul noptii, cand bate toaca-n cer, cantatori si zorii albi. Fiecare parte din zi si noapte era impartita in ceasuri, care nu erau echivalente ceasurilor obiectiv cronometrice, ci ceasurilor subiectiv cronometeorologiee, dupa sezon si vremuire. De altfel la romani masurarea timpului mitic era in stransa legatura cu masurarea spatiului mitic. Exista in legatura cu aceasta dubla si ambigua masurare, o zicala cu talc : „de aici pana acolo, e nimica toata, o zvarlitura de bat si o fuga de iapa pana crapa”, sau „timpul se masoara cu pasii, si spatiul cu inchipuirea „. Ziua se masura dupa aparitia soarelui la orizont si urcarea lui pe cer (de o sulita, doua, trei), dupa jumatatea de dram a soarelui intre orizont si crucea cerului, adica pranzul (care cadea cam intre orele 10 si 10,80). La pranz se oprea sateanul din lucru si imbuca ceva din merindele aduse de nevasta. Apoi lucra pana in miezul zilei, cand soarele ajungea sus in crucea ceruiui. In miezul zilei (care cadea cam intre orele 12 si 12,30) se manca ceva mai bine. Urma uneori lucrul pana la chindii (cand se batea toaca cam pe la orele 4 dupa masa). Atunci, daca omul avea ce, mai imbuca ceva si isi continua lucrul, pana in amurg, cand lasa totul balta, pornea acasa si cina vartos. Intre chindie si amurg orele se masurau pe cer tot cu sulita, calculand distanta invers de la jumatatea drumului soarelui (dintre crucea cerului si orizont), spre orizont.
In privinta noptii, orientarea pe ceasuri se facea dupa criterii empirice cronometeorologice, in inserare, noapte innegurata, noapte cu stele, noapte cu luna si noapte cu stele si luna. La inserare sateanul se indruma dupa umbre si licurici; in noapte dupa zgomotul animalelor domestice sau salbatice, zborul liliecilor, fluturilor de noapte, dupa ciripitul sau ganguritul unor pasari zburatoare si dupa cantatul cocorilor. Dar se orienta si dupa unele semne reale sau fictive magico-mitice de la miezul noptii: cantatul indepartat al cocosilor, ca un cantat din cer, baterea toacei de la mezonopiia ca o toaca din cer, adierea zinelor in hore aeriene, fofilarea Zburatorului dupa dara de lumina a mersului lui etc Empiric cronometeorologic, miezul noptii se masura in trei ceasuri zise ale cantatorilor, care corespundeau celor trei cantari de cocosi : desemnand inceputul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte, toiul activitatii lor si incetarea oricarei activitati demonice. Aceste trei cantari (care uneori erau in coruri de cucuriguri) erau : cel de la 12 noaptea, cel dintre 1,30 si 2 din noapte si cel de la 3 – 3,30 din noapte. Aceste asa zise trei ceasuri din noapte erau- considerate nefaste pentru ca in intervalul lor se credea ca circula in voie demonii, semidivini-tatile rele (iezmele, ielele, strigoii, moroi, pricolicii, tricolicii, zburatorii, muma padurii, fetele padurii etc.) ca si nalucile vrajitoarelor, oamenii rai si animalele infernale. Cel surprins in drum de ele, trebuia repede sa zgaraie-pe pamant in jurul lui un cerc si sa stea neclintit in mijlocul cercului, rugandu-se la Fartat sa-l apere de ceea ce vede sau aude in juru-i.
Era in fond un rit de aparare magico-mitica, conform caruia practicantul trebuia sa reziste in cerc pana la a treia cantare a cocosilor, inainte de aparitia zorilor, cand toate fapturile demonice dispareau. Romanul numea, aceste ceasuri nefaste din noapte : ceasuri rele, ceasuri de nenoroc.
Afara de aceste ceasuri rele concepute numai ca rastimpuri empirico-eronometeorologice mai exista o categorie de Ceasuri rele, personificate-mitic ca atare. Aceste Ceasuri rele aveau infatisari monstruoase (cu capul cat banita, ochii cat pumnul, gheboase, schioape, cocarjate, vinete, galbene-sau negre, in loc de degete cu ghiare , in loc de dinti cu cutite etc etc.) Infatisarile lor erau asimilate tipurilor de boli usoare sau grele, vindecabile sau mortale si tipurilor de infirmitati generale oamenilor si animalelor. Despre aceasta categorie de personificari mitice pomenesc indeosebi descantecele. Iata doua exemple de descantece intitulate De ceasul rau : …Iesi, ceas rau,/ iesi, tu, rau,/ ceas rau cu speriat,/ ceas rau cu duh necurat! ceas rau cu samca alba,/ ceas rau cu samca neagra,/ ceas rau cu moroi,/ ceas rau cu strigoi,/ ceas rau cu zburator (…) ” din toate maruntaiele celui bolnav si sa te duci cum ai venit din rapi risipite, din mari rascolite, in care sa pieri ca fumul si ceata; sau sa te duci, intorci in muntii carunti, unde cainele nu latra, vaca nu muge, la curtile tale etc. In alt descantec se spune ca „a plecat [cutare] pe cale, pe carare,/ a ajuns sub o rapa de parau si 1-a intalnit un mare rau,/ lipitura cu Ceas rau (…}” . In aceste descantece Ceasul rau este figurat ca o naluca demonica sau ca faptura monstruoasa, sau descompusa fiziologic de raul care o roade.
In opozitie cu Ceasul rau este Ceasul bun, care de fapt este mai ales un ceas din zi. Ceasul bun se iveste in orice rastimp din zi. Este reprezentat printr-o femeie frumoasa care inlesneste buna desfasurare a unor evenimente ce converg la infaptuirea destinului celui in cauza.
Ceasul rau si Ceasul bun au fost denumite in popor si
Ceasul nenorocos si Ceasul norocos sau simplu Nenoroc si Noroc. Romanul spune adesea : „e om fara noroc”, „ce nenoroc a avut sarmana”, „l -a batut norocul”, „prost sa fii noroc sa ai” sau „fa-ma mama cu noroc si m-asvarle-n foc”. O zicala cu substrat mitic latin precizeaza ca „norocul e orb” si „nu-te-m-potrivi norocului”. Printre urarile romanului domina : „bata-te-ar norocul sa te bata” sau „noroc bun la ceas rau”.
Ceasul rau si Ceasul bun cu echivalentele lor Nenoroc si Noroc sunt de fapt executanti ai predestinarii sortii , nu „ipostaze ale Destinului”, acoliti cu titlu de personificari ale unor aspecte, hotarari de etapa sau finale ale Urselor, nu transfigurari ale destinului insasi. Aceasta idee e sugerata de credinta populara in incapacitatea Destinului de a face fata tuturor cerintelor activitatii ce o depune. De altfel, in bulgara veche, in care au intrat multe elemente comune tracilor nord si sud dunareni, ursita, sau menirea-urselor se numeste narok, echivalentul norocului la romani, care nu era altceva decat „personificarea sentintei destinului” sau al sortii.
Romulus Vulcanescu
