Român – românie – România
În Șeitanii, roman în care am vrut să fac personaj literar din limba română (sic!), fac câteva observații legate de cuvîntul România, într-un comentariu cum nu s-a mai făcut de către colegii mei filologi. Iată-le:
Numele România are o caracteristică specifică, prin care se deosebește de celelalte nume de țări: Ungaria, Bulgaria, Grecia, Anglia, Serbia, Croația, Rusia etc… Cititorii acestei fraze sunt invitați să identifice care este detaliul lingvistic prin care numele țării noastre se deosebește de celelalte nume de țări. Îi invit să zăbovească asupra listei de nume proprii de mai sus și să încerce să identifice prin ce se deosebesc de numele țării noastre. Dacă, așa cum bănuiesc, nu remarcă nimic deosebit, le spun eu:
este vorba de poziția accentului. Toate numele de țări sunt accentuate pe o silabă din rădăcina numelui, pe ultima silabă din rădăcină, dacă rădăcina are mai multe silabe. Vezi Croația, Portugalia, Brazilia. (Am în vedere îndeosebi numele de țară terminate în -ia, derivate de la un etnonim.) Cuvîntul România în schimb, se accentuează pe prima vocală din sufixul -ia. Acest sufix este de fapt sufixul -ie, accentuat : -ia.
Avem oare/așadar sufixul -ie în numele țării, nume care nu derivă de la român, ci de la românie, devenit prin articulare numele propriu România? Există în limba română cuvîntul românie?
Firește că există. Substantivul comun românie este chiar mai vechi decât numele propriu România, care apare prima dată abia pe la începutul secolului al XIX-lea.
Ce înseamnă românie? Ca derivat cu sufixul abstract -ie, cunoscut oricărui român din perechile de cuvinte prieten-prietenie, mândru-mândrie, vesel-veselie, cioban-ciobănie, slugarnic-slugărnicie etc., cuvîntul românie ar denumi „atitudinea de român, o manifestare a calitității de român, trăirea spirituală a faptului că ești român”. Ai putea spune despre cineva că „nutrește o românie indiscutabilă sau precară ori de paradă”. În puținele texte vechi în care apare cuvîntul românie, acesta este legat ca înțeles de limba română: pe românie, adică românește, pe românește. La Eminescu: „pe românie ticluită.”
La Alecu Russo găsim secvența „dovezi ale româniei” unde, cel mai probabil, avem de-a face cu sensul cel mai abstract: „afirmarea calității de român”. Așadar, românia, ca nume comun, este un substantiv abstract, derivat de la adjectivul român. Cuvînt vechi așadar, românie ar fi sinonim cu neologismele românism, românitate. A fi român presupunea o anumită calitate, complexă, denumită prin acest cuvânt, român, care a fost dintotdeauna un etnonim, dar a dezvoltat și alte înțelesuri de-a lungul secolelor, sensuri mai mult sau mai puțin uitate după ce s-a folosit tot mai des sensul de etnonim. Alte sensuri ale cuvîntului român sunt: soț, bărbat, creștin, om în general, persoană, țăran.
La un moment dat, la sfârșitul secolului 16, în Țara Românească, zic mulți istorici, cuvîntul român ajunge să poarte înțelesul de „iobag”! Iar a români sensul de „a aduce în stare de iobăgie”. Pentru mine pare un non-sens ca în țara care se numește Țara Românească, cuvînul român să decadă atât de jos. Am încercat să mă lămuresc asupra subiectului, citind primele texte unde este înregistrat acest sens. N-am făcut o cercetare exhaustivă, ci am mers numai pe textele publicate de Constantin Giurescu într-o carte al cărei titlu l-am uitat, dar trimitea la subiectul acesta. Și ce am înțeles din acele documente?
Pe vremea lui Mihai Viteazu taxele și dările la care erau supuși țăranii români, din Țara Românească, ajunseseră greu de suportat, probabil din pricina marilor cheltuieli pe care le impuneau războaiele în care se angajase marele voievod. O armată cu mulți mercenari se ține cu multă cheltuială. Țăranii nu mai erau buni de armată, nefiind înarmați cu noile arme de foc. Cu coase și cu topoare ei nu mai aveau nicio eficiență pe un câmp de luptă. Contribuția lor la apărarea gliei străbune rămânea să fie una financiară, deloc plăcută. Drept care țăranii încercau să se sustragă acestei obligații renunțând la statutul de cetățeni ai Țării Românești. Anume treceau Dunărea unde, la marginea imperiului otoman, sarcinile fiscale erau mult mai mici. Mihai a conceput o politică de aducere înapoi a acestor „transfugi”, obligându-i să se facă la loc români! Cu sensul de a trăi în Țara Românească, cu obligațiile pe care le presupunea această condiție. În mod deosebit să-și plătească sarcinile fiscale de români!… Acesta se pare că a fost contextul în care cuvîntul român a căpătat și sensul de „persoană legată de pământ”, iobag!… Cred că se impune o cercetare atentă a textelor originale, din epocă. Din câte texte am citit eu, în cartea lui Giurescu, am rămas cu impresia că este vorba de un abuz al istoricilor moderni, o interpretare pripită a acestora…
Invit pe onor cititorii acestui site să facă un efort și să încerce să-și imagineze ce ar putea să însemne cuvîntul românie, ca derivat abstract de la adjectivul român, așa cum de la prieten avem derivatul prietenie, și celelalte: veselie, măreție, feciorie, zburdălnicie, trăinicie, veșnicie…
Cuvîntul românie nu trebuie lăsat să moară, trebuie resuscitat, recuperat și valorificat ca pe o moștenire din neatenție ignorată. Din România nu poate lipsi românia noastră cea fără de leac!
Dixi et salvavi animam meam!
ion coja
