România acordă garanții de securitate Ucrainei și își asigură un posibil război cu Rusia (2)
Valoarea reală a garanțiilor pretinse de Zelensky și acordate de neisprăviții români
Faptul că premierul Ucrainei, Denis Șmihal, definește acordul de securitate și garanțiile subsecvente încheiat cu Marea Britanie ca fiind standardul de aur, denotă incultura istorică a acestuia și în general contraindicarea rușilor kieveni pentru cugetare, parafrazându-l pe Petre Țuțea.
Un excurs în istoria celui de Al Doilea Război Mondial dezvăluie tabloul dezagreabil al încălcărilor oricăror garanții de securitate acordate de Franța și de Marea Britanie atât Cehoslovaciei, cât și respectiv, Poloniei.
În 1938 Criza Sudetenland l-a convins pe Hitler că toate garanțiile și acordurile bilaterale încheiate de Marea Britanie și Franța cu țările din centrul și estul Europei sunt fum în vânt, praf în ochii proștilor.
Ca urmare l-a forțat pe Daladier, primul ministru al Franței, dar și pe Chamberlain, cel al Marii Britanii, să abandoneze Cehoslovacia la Conferința de la Munchen din 1938 și să accepte dezmembrarea ei, deși Franța și Rusia sovietică îi acordaseră garanții de securitate, iar Marea Britanie era aliat al Franței în caz de conflict militar cu Germania.
În primăvara lui 1939 a urmat ocuparea totală a nefericitei țări și transformarea ei parțială în protectorat al Germaniei naziste, sub privirea indiferentă a britanicilor și francezilor.
Rusia lui Stalin nu a putut interveni atunci pentru a-și respecta tratatul cu cehoslovacii pentru că Polonia și România nu au acceptat tranzitul trupelor sovietice pe teritoriul lor în drum spre Cehoslovacia.
Anul 1939 a adus cu sine dezonoarea istorică și compromiterea definitivă a valorii garanțiilor oferite de Marea Britanie oricui, în speță atunci Poloniei. Simțindu-se înșelat de Hitler la Munchen în 38, Chamberlain a hotărât curajos să acorde garanții de securitate Poloniei în fața iminentei agresiuni a dictatorului nazist la 31martie 1939, declarând în Camera Comunelor: „În eventualitatea declanșării oricărei acțiuni care ar amenința vădit independența Poloniei, acțiune în fața căreia guvernul polonez va considera de o importanță vitală să reziste prin forțele naționale, guvernul Majestății sale se va simți obligat să acorde de îndată tot sprijinul guvernului polonez”(DBFP seria a 3-a, citat de Sir Ian Kershaw în „Hitler-Nemesis”)
Mai mult, a acordat imediat garanții și României în eventualitatea unei agresiuni naziste, având în vedere interesele petroliere ale britanicilor în România, la Ploiești. I-a impus însă României să acorde și ea garanții Poloniei, ceea ce s-a întâmplat, fără nicio urmare însă.
Atâta doar că Poloniei invadate i s-a permis tranzitul tezaurului aurifer prin România, refugierea guvernului polon și evacuarea a 100 de mii de soldați polonezi după ce au fost dezarmați la sosirea în România, după spusele ministrului de Externe de atunci, Grigore Gafencu în însemnările sale politice. „Ne-am străduit să afirmăm neutralitatea și deplina noastră independență… Nu înțelegem azi să slujim… scopurile de război ale nimănui.” sună declarația de credință a marelui ministru al Externelor românești făcută în 18 martie 1940. Și asta după ce garanțiile de securitate acordate de Marea Britanie și Franța României nu au fost respectate în fața Uniunii Sovietice, iar aceasta a anexat teritoriile românești, acordându-le Ucrainei pe cele din nord.
O declarație politică realistă pe care loazelor actuale de la Externele românești, de la Cotroceni și de la Palatul Victoria, ar trebui să li se întipărească în memorie cu fierul înroșit.
Polonia trădată și tranzacționată de Marea Britanie și Rusia sovietică în beneficiul Ucrainei
Derizoriul garanțiilor de securitate franco-britanice acordate Poloniei s-a dezvăluit în întreaga sa deziluzie pentru poporul polonez imediat după declarațiile de război ale Marii Britanii și Franței adresate Germaniei naziste la 3 septembrie 1939.
După această data marile puteri garante nu au ajutat cu nimic eroica rezistență a poporului polonez, nici cu arme nici cu soldați, nici măcatr cu vreo incursiune militară asupra Liniei Siegfried, aflată încă la începutul construirii sale.
Marea Britanie a aruncat însă din bombardierele sale nu bombe, ci milioane de fluturași asupra Germaniei, a căror text îndemna germanii să nu susțină războiul declanșat de Hitler, aspect care i-a stârnit acestuia convulsii de râs himeric timp de ore bune.
Iar dacă trădarea britanică a polonezilor nu era suficientă, deși aceștia și-au respectat partea de tratat luptând alături de Anglia și Franța pentru salvgardarea acestora încă din mai 1940, momentul invaziei naziste în Franța, iar apoi în timpul Bătăliei Angliei în vara și toamna aceluiași an și după aceea, până la sfârșitul războiului, Churchill a cedat Polonia sferei de influență a lui Stalin la masa verde a tratativelor la Ialta, în ianuarie 1945, a acceptat simultan strămutarea întregii Polonii mai la vest în beneficiul Ucrainei, susținut în această trădare dezgustătoare și de Roosevelt.
Asta, după ce anterior în octombrie 1944 eșuase la Moscova în timpul Conferinței Tolstoi, în fața lui Stalin, să susțină interesele poloneze pe celebrul șervețel de hârtie, care conținea procentele influenței Aliaților în țările Europei Centrale și de Est după război.
Garanțiile marilor puteri garante în consecință, nu depășesc scurta perioadă în interiorul căreia au fost emise și nici interesele conjuncturale ale acestor puteri, dacă istoria le impune o abandonare a acelor garanții.
Ucraina însăși a experimentat pe pielea ei în 2014 futilitatea acestor garanții acordate în 1994 la Budapesta, când a renunțat la arsenalul ei nuclear pentru garanțiile de securitate și de inviolabilitate a frontierelor, promisiuni deșarte comune ale Statelor Unite, Angliei, Federației Ruse, cu agrementul Chinei și Franței, garanții lovite de nulitate după cum s-a văzut în timpul reocupării Crimeii de către Rusia douăzeci de ani mai târziu după Memorandum-ul Ucrainei de neproliferare nucleară.
Absurditatea emiterii de garanții de securitate de către România unei republici ex-sovietice
Cu excepția Moldovei, bineînțeles țară soră, dar căreia Iohannis i-a pus deja în vedere că în situația unei invazii rusești România nu poate interveni, pentru că nu-i permite apartenența NATO.
Aha, dar în Ucraina i s-ar permite?!!
Iată deja fundamentul putrefact al argumentației ce ar sta la baza inițierii de negocieri pentru acordarea de garanții militare Ucrainei. Și-apoi cum este posibil pentru un intelect cât de cât peste cel al nevertebratelor să emită legitimități ale unei intervenții militare a României în disputele teritoriale între foste republici sovietice aflate în litigii după destrămarea Uniunii Sovietice, din moment ce și România a fost văduvită ilegal de teritorii exact de țara care acum o cheamă să-i garanteze integritatea și securitatea?
Teritorii echivalente cu cel al României au fost timp de decenii mutate samavolnic de satrapii sovietici de la o republică la alta după bunul plac, începând cu Lenin, care a acordat nelegitim în 1922 vestul Rusiei Ucrainei, și terminând cu Hrușciov, care a dat arbitrar în 1957 Crimeea rusească aceleiași Ucraine.
Teritorii pentru care rușii moscoviți și cu cei kieveni se încaieră acum.
Ce treabă are România să garanteze uneia sau alteia din părți securitatea militară și teritorială, când ea însăși a renunțat la revizuirea granițelor cu Ucraina prin tratatul de bună vecinătate din 1997?
Și, cu toate acestea Ucraina a băgat un cuțit în spate României în 2002, contestând dreptul României de a accede în NATO.
Adrian Năstase a scăpat porumbelul trădării Ucrainei, ținut la secret 14 ani
După cum dezvăluie în netrebnicia sa îngrozitor de târziu Adrian Năstase acum câteva zile.
„Ucrainenii, în momentul în care noi ne pregăteam, înainte de reuniunea de la Praga (summitul NATO din noiembrie 2002 la care România a fost invitată să înceapă convorbirile de aderare n.n.) să fim acceptați în NATO, au transmis secretarului general, lordul George Robertson, un protest puternic, spunînd că România nu poate fi acceptată în NATO pentru că are conflicte deschise cu vecinii. Știu că nu se cunoaște lucrul ăsta” a dezvăluit fostul premier român la Metropola Tv, preluat de Cotidianul.
Păi dacă este așa, de ce Adrian Năstase în calitatea sa de șef al guvernului nu a denunțat tratatul de bună vecinătate încheiat cu Ucraina tot fără consultare populară, în 1997, de Petre Roman, Emil Constantinescu și Adrian Severin?
Pentru că era clar ca lumina reflectoarelor pompierilor că Ucraina încălcase tratatul prin reaua credință și prin încercarea de prejudiciere a României într-un demers major al țării noastre, motiv pentru care se și renunțase în 1997 la revizuirea granițelor cu cedarea definitivă a teritoriilor din nordul țării, ocupate de Ucraina în urma Pactului Ribbentrop-Molotov în august 1939, iar apoi în urma ultimatumului lui Stalin în 1940.
Nedenunțarea acestui tratat cu Ucraina este încă una din trădările lui Năstase, după cea a cedării Petromului austriecilor de la OMV.
Revenind, acordarea de garanții de securitate de către pipernicita Românie unui stat aflat într-un război cu colosul rus care ar putea să dureze decenii, cu lungi perioade de înghețare a conflictului, reprezintă „mai mult decât o crimă, o eroare!” după cum reitera Talleyrand referindu-se la executarea fără probe a ducelui D”Enghien, la dorința Napoleon.
Mai ales că respectivele condiții de garantare impun României intrarea într-un război catastrofal cu Rusia atunci când Ucraina i-o va cere considerând de cuviință că i-a fost afectată securitatea de către superputerea bicontinentală de la Est, justificat sau nu, în mod legitim sau nu. Ceea ce n-ar fi deloc benefic sănătății noastre biologice și statale.
După cum și Ucrainei, în loc de o sumedenie de garanții de securitate fără vreo valoare practică i-ar fi fost mai bun un tratat de pace cu Federația Rusă.
Părerea noastră.
Prima parte aici: România acordă garanții de securitate Ucrainei și își asigură un posibil război cu Rusia (1)
Libiu Mateescu
