România şi Ungaria ca ,,două bucăţi de fier incandescente”…

Istoricul Alesandru Duţu face o trecere în revistă a evenimentelor care au avut loc în vara anului 1940, când România,intre doi tilhari, se afla la „dispoziţia” diktatorului Hitler, cel mai controversat om politic al secolului XX.

Regele Mihai, în vizită la Hitler: „Ridica tonul până la urlet, ca un … Tighina, tărâm al morţii: „Trebuie exterminaţi evreii de la pruncul în… După ce presase guvernul român să accepte cererile sovietice privind Basarabia şi nordul Bucovinei, Germania a reluat în vara anului 1940 presiunile şi ameninţările pentru ca Executivul de la Bucureşti să accepte şi cererile Ungariei şi Bulgariei, în ceea ce priveşte Transilvania şi Cadrilaterul.

4 iulie 1940.
Hitler cere lui Wilhelm Fabricius, ministru german în România, să afle dacă regele Carol al II-lea „ar fi dispus, în cazul că s-ar ivi necesitatea, să înceapă negocieri cu aceste ţări (Ungaria şi Bulgaria – n.n.) în problema revizuirilor teritoriale“.

6 iulie 1940.
Wilhelm Fabricius îl înştinţează pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, că Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, l-a informat că regele Carol al II-lea a acceptat „comunicarea Führer-ului, şi că în deplin acord cu guvernul român declară că acceptă iniţierea negocierilor cu guvernul ungar în problema Transilvaniei“.

Acceptul regelui român privind preconizatele tratative cu vecinii erau condiţionate de următoarele trei condiţii: „a) Hitler personal să influienţeze pe unguri şi pe bulgari în sensul ca aceştia să nu formuleze pretenţii dincolo de cadrul dreptăţii noastre naţionale; b) în soluţiile care s-ar adopta să nu fie încălcat principiul etnic; c) baza tratativelor să fie schimbul de populaţie realizabil într-un anumit timp“.

Hitler răspunde lui Carol al II-lea că există două posibilităţi pentru „a preîntâmpina pericolele care provoacă nelinişte atât Majestăţii Voastre, cât şi întregii Românii: 1) abolirea tactică, adică încercarea de a salva ceea ce se mai poate salva printr-o adaptate abilă la situaţiile ce se vor ivi;

2) metoda unei hotărâri fundamentale pentru a căuta o soluţie finală şi aplicarea ei în practică, chiar cu riscul unor sacrificii“. Füher-ul atrage atenţia că „orice încercare de a evita pericolele care ameninţă ţara dvs. prin manevre tactice de orice fel trebuie să fie şi va fi sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României“ şi recomandă împăcarea „de bunăcredinţă cu Ungaria şi Bulgaria“.

În situaţia în Carol al II-lea ar fi crezut că „acordarea unor concesii uneia dintre aceste două ţări se va putea crea o dezbinare dintre ele, lucru ce ar uşura rezistenţa în faţa celei de-a doua“ nu se putea realiza decât „cel mult un câştig temporar de timp“. În situaţia în care „nu va exista posibilitatea unei înţelegeri paşnice între România, Ungaria şi Bulgaria, se înţelege de la sine că Germania ar putea anunţa că de acum încolo nu va mai manifesta niciun interes faţă de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud–estul Europei“. • 26 iulie 1940.
În cadrul întâlnirii avute, în Germania, cu Ion Gigurtu, prim-ministru roman, şi Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop, apreciază: cererile revizioniste ungare şi bulgare erau „cu totul justificate”, propune „negocieri directe“ româno-ungare şi declară că altfel „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase“. Ion Gigurtu declară că va încerca să rezolve problema „pe formula revizuirii frontierei, plus un schimb de populaţie“, solicitând din partea Germaniei garantarea frontierelor, ajutor economic şi în armament.

31 iulie 1940.
Întors de la Berlin, Wilhelm Fabricius prezintă ministrului român al Afacerilor Străine o foiţă de hârtie, de culoare verde, cu următorul text: „Führer-ul socoteşte retrocedarea Dobrogei de sud în graniţa de la 1913, inclusiv Silistra şi Balcicul, ca o soluţie extraordinar de loială şi de dreaptă, care trebuie acceptată pur şi simplu; el însuşi a dat bulgarilor sfatul să nu pretindă mai mult, aşa ca să nu intre într-un sistem de târguieli cu românii“.

Subsecretarul de stat Ernest Weuiszacker cere lui Alexandru Romalo ca România să înceapă şi să finalizeze cât mai curând trtative directe cu Ungaria şi Bulgaria. Presiuni asemănătoare face, la Bucureşti, şi Manfred von Killinger.

3 august 1940.

Wilhelm Fabricius sugerează lui Mihail Manoilescu să înceapă ,,a spune poporului adevărul”.

În urma întreruperii tratativelor româno-ungare (începute la 16 august la Turnu Severin şi eşuate apoi), Wilhelm Fabricius comunică lui Mihail Manoilescu că ,,Berlinul refuză să arbitreze şi invită cele două părţi (România şi Ungaria – n.n.) să se înţeleagă singure”.

Întrebat de către Joachim von Ribbentrop care este pozişţia sa în ceea ce priveşte noua frontiera româno-ungară,

Wilhelm Fabricius propune desprinderea de România unei regiuni de frontieră, locuită în majoritate de maghiari. Considerând acest teritoriu prea mic, ministrul de Externe german adaugă Clujul. La insistenţele lui Carl Clodius a fost inclusă şi regiunea secuiască. Decizia finală avea să fie luată de Hitler.

Wilhelm Fabricius declară lui Mihail Manoilescu că pentru România pot exista două soluţii: una minimală – cedarea a circa 21 000 kmp (fără judeţul Arad) şi alta maximală – circa 27 000 kmp (inclusiv judeţul Arad). Românii răspund că ambele soluţii sunt exagerate.

26 august 1940.
Joachim von Ribbentrop telefonează lui Galeazzo Ciano şi-i propune să convoace la Viena pe miniştrii Afacerilor Străine român şi ungar şi ,,să le dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluţii”, oferta trebuind a fi însoţită şi de un ,,avertisment”: ,,cel ce nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecinţelor viitoare”. Cu acceptul lui Benito Mussolini, ministrul Italian de Externe acceptă. * Hitler ordonă ca în trei zile să fie pregătite trupe germane care să ocupe zona petroliferă de la Ploieşti ,,în cazul eşecului noilor încercări de mediere politică”.

27 august 1940.

Joachim von Ribbentrop şi Galeazo Cioano prezintă lui Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Se decide să nu se ducă discuţii cu niciuna din cele două delegaţii, ci ,,la un moment dat, să se supună părţilor română şi ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcaţie stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuţie”.
„Trebuie să impresionăm deci România şi Ungaria – a declarant Hitler – cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistenţa într-o atitudine intransigent. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor ţări şi că Germania şi Italia îşi vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele ţări să accepte compromisul.

României trebuie să i se arate limpede că un compromise cu Ungaria înseamnă totuşi salvarea unui teritoriu naţional, care, la urma urmelor, este încă destul de mare”.

Prin urmare, spune istoricul Alesandru Duţu, conducătorii de la Berlin au decis să ţină România şi Ungaria ca ,,două bucăţi de fier incandescente şi de a le modela în interesul Germaniei”, aşa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

În final, s-a decis să nu se ducă convorbiri cu niciuna dintre cele două delegaţii, ci ,,la un moment dat, să se supună părţilor română şi ungară o hartă comună germane-italiană, cu linia de demarcaţie stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuţie”. Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop şi Galeazo Ciano au împachetat harta şi s-au deplasat, în seara zilei, la Viena. Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preţ, Hitler a ordonat măsuri militare corespunzătoare.