Românii în secolul naționalităților
Secolul al XIX-lea a fost numit generic „secolul naționalităților”, fiind caracterizat prin afirmarea dreptului popoarelor la propria lor libertate, care impunea crearea statelor naționale. În realitate, acest „secol” a început în 1789 odată cu Revoluția franceză și s-a încheiat în 1920 prin semnarea tratatelor de pace după Primul Război Mondial.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului adoptată de Revoluția franceză prevedea că oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. I). Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea (art. III).
Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale (art. X). Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului (art. XI).
Această Declarație se opunea principiului dinastic aflat la baza statelor feudale, care se întemeiau pe privilegii și nu țineau seama de drepturile persoanelor și nici de caracteristicile fiecărui popor.
Ideile Revoluției franceze și apoi războaiele napoleoniene au zdruncinat din temelie regimurile feudale absolutiste din Europa. În teritoriile cucerite de Napoleon Bonaparte au fost aplicate legi inspirate din revoluția franceză, care au asigurat dezvoltarea lumii moderne. După înfrângerea lui Napoleon, forțele conservatoare, întrunite în Congresul de la Viena în 1814-1815, au alcătuit Sfânta Alianță, având ca principal obiectiv restabilirea echilibrului european pe baza principiului legitimității. Împărații și regii s-au unit pentru ași apăra în comun privilegiile împotriva dreptului națiunilor la propria lor libertate. Pe de altă parte s-a înregistrat o puternică presiune a popoarelor pentru eliberarea lor de sub dominația străină și constituirea de state naționale proprii, independente.
Din această confruntare, între 1820 și 1914 au apărut pe harta Europei un număr de 12 state, între care Grecia, Belgia, România, Italia, Germania, Serbia, Muntenegru, Bulgaria.
La sfârșitul Primului Război Mondial (1917-1919) s-au constituit – pe baza principiului drepturilor popoarelor la autodeterminare promovat de Woodrow Wilson – alte 14 state independente, precum Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Noua realitate geo-politică a fost confirmată prin tratatele de pace din 1919-1920. Datele concrete arată că în secolul naționalităților harta Europei s-a modificat radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) a 26 de state independente.
Românii s-au înscris în acest flux european. În mai puțin de șase decenii au realizat: Unirea Moldovei cu Muntenia și constituirea statului național România (1859); proclamarea și cucerirea independenței (1877); reunirea Dobrogei (1878); unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei (1918).
Marea Unire nu a fost rezultatul unei conjuncturi și cu atât mai puțin al „generozității” Marilor Puteri, ci al unei lupte îndelungate și tenace a românilor din întreg spațiul în care ei constituiau majoritatea populației. Acest fapt a fost subliniat de unele dintre cele mai importante personalități politice și culturale ale vremii. Astfel, Ion I. C. Brătianu s-a adresat în ziua de 14 decembrie 1918 delegației de ardeleni care a adus la București actul Unirii Transilvaniei cu România cu aceste cuvinte:
„De o mie de ani vă așteptăm și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată. Sunt clipe în viața unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generații, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute și sute de ani a stat sub urgia soartei celei mai cumplite, fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie”. Această credință a animat poporul român secole de-a rândul, chiar atunci când era nevoit să treacă prin situații grele, precum politica vizând distrugerea ființei sale naționale promovată de guvernele de la Sankt Petersburg, Viena și Budapesta.
Alexandru Vlahuță în poezia Triumful așteptării, publicată în ziarul „Românul” din Arad la 10 aprilie 1910, reliefa această realitate: „Nebiruit e omul ce luptă cu credință!/ El știe că pe lume nimic zadarnic nu-i;/ Că dincolo de truda și jertfa clipei lui,/ În taină, vremea țese la sfânta biruință;/ […] Drum greu a fost. Dar… iată!/ În valuri de lumină, chemat de dorul mării,/ Un fluviu nou vestește Triumful Așteptării”.
Prin realizarea Marii Uniri din 1918 au fost înlăturate hotarele trasate pe pământul românesc de stăpâniri străine, s-a deschis calea vieții comune la care locuitorii săi au râvnit secole de-a rândul. Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre” – putea să scrie plin de satisfacție în 1922: „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară/ Brâu împletit din lacrimi și din sânge/ Veriga ta de foc nu mă mai strânge/ Și lanțul tău a încetat să doară”.
Unitatea național-statală a fost opera întregului popor român – oameni politici, cărturari, militari, țărani, meseriași, negustori etc., etc. N. Iorga avea să aprecieze în 1928, când se împlineau 10 ani de la Marea Unire, că: „A fost atunci voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit – și de speranțe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a minunii, de la general și de la fruntaș ardelean până la ultimul ostaș și țeran, omagiul recunoștinței noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg, de oriunde și din toate veacurile, martir și erou”.
Faptele arată că românii au fost în secolul naționalităților – ca de altfel de-a lungul întregii lor existențe – un factor activ în istoria Europei și a lumii. Ei și-au adus propria contribuție la afirmarea dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea de state naționale. Ei au făurit România întregită în hotarele sale firești.
