Românii trebuie să știe adevărul! ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN în prima linie în lupta cu cancerul iudeo-bolșevic (2)

Andrei Sofonea – un român incorigibil, despre ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN (2)
3 – Contemporan cu acest magnific Purișchevici a fost Pavel Crușevan, (în foto sus) boier din aceeași Basarabie – despre care Șalom Alehem scria că acolo este „raiul pe pământ!”, publicist, romancier, autor al cărții „Ce este Rusia?” A fost persoana care s-a încumetat să publice, pe banii și pe răspunderea sa, în 1903, „Protocoalele Sionului”.
Putem numi aceasta o prioritate românească?!… E de bine, e de rău?… Pentru mine, implicarea acestui Crușevan în publicarea Protocoalelor devine un argument că, din păcate, nu avem de-a face cu o diversiune a Ohranei țariste… Dar n-aș putea justifica de ce! Cert este că Pavel Crușevan a avut parte, ca răsplată, de o moarte violentă, cu elemente de omor ritual! Mormîntul i-a fost profanat etc…
4 – În această ordine de idei și fapte, este bine să știm, ca români, că în armata rusească a existat o formațiune de elită, regimentul Probrajenskii (Schimbarea la față), garda militară a țarului, înființat de Petru cel Mare. După anexarea abuzivă a Basarabiei, recruții basarabeni erau cei mai căutați pentru acest regiment. Principala condiție pentru cei recrutați: să arate falnici! Ca brazii!… Și să se poată conta pe loialitatea lor. Și-au meritat faima: Când țarul Nicolae al II-lea a fost detronat și, practic, arestat la domiciliu, acest regiment s-a dezintegrat, s-a desființat. Cu excepția soldaților basarabeni, care au rămas mai departe, de capul lor, în serviciul țarului… Este vorba aici de un gest de mare demnitate și noblețe, care a fost pe nedrept uitat.
Numai prin strămutarea țarului în altă localitate acești soldați au putut fi despărțiți de țar. (Nota bene: țarul a sfârșit împușcat, împreună cu toată familia, cum bine se știe. Ceea ce nu prea se știe este că executanții sinistrului ordin au fost soldați din Armata Roșie de naționalitate ungară și letonă. Printre criminali s-a aflat și Imre Nagy, viitor prim ministru al Ungariei…)
Adaug aici o informație primită de la dl Petre Burlacu, doctor în biologie, cu stagiu militar sovietic: când se prezentau la regiment noile efective de recruți, comandantul regimentului începea de obicei trierea și repartizarea recruților prin întrebarea: ”Care sunteți moldoveni?” …Ofițerii sovietici preferând mai ales pe moldoveni, să-i aibă în subordine!
În războiul din Afganistan, Armata Roșie s-a bazat cel mai mult pe moldoveni se pare: disciplinați, inteligenți, cu spirit de inițiativă, numărul moldovenilor a fost disproporționat de mare printre combatanții din Afganistan… Ceea ce, din fericire, n-a fost suficient pentru a asigura succesul militar sovietic!
5 – Generalul Turcu. Figură interesantă. În 1917 a plecat de pe frontul din România cu un grup de ofițeri ruși de origine basarabeni pentru a lupta împotriva bolșevicilor. A emigrat apoi în Occident, activ militant anti-sovietic în perioada interbelică. În al II-lea Război Mondial s-a alăturat armatei lui Andrei Vlasov. (Notă: numele Vlasov desemnează pe rusește un român, un vlah…)
Dacă se confirmă datele prezentate de domnul ANDREI SOFONEA – ceea ce nu m-ar mira deloc, și m-ar bucura nespus, s-ar confirma un vechi sentiment al meu, devenit în timp convingere: noi, românii, suntem poporul care am opus cea mai mare rezistență la răspândirea în lume a cancerului bolșevic. Noi, românii, am adus cele mai grele lovituri și deservicii cominternismului bolșevic. Nu întâmplător la București, în România și nu în altă țară, s-a produs pentru prima oară demolarea unei statui a lui Lenin… Moment astral, peste care, cu ajutorul cominterniștilor instalați fraudulos la putere în decembrie 1989, s-a trecut prea ușor cu vederea.
Dacă se va scrie un „raport” corect asupra relației românilor cu bolșevismul, acesta va consemna o sumedenie de priorități și excelențe românești. Începutul l-ar putea face Mihai Eminescu, cu al său poem „Împărat și proletar”, atât de lucid. atat de vizionar…
Ar urma acest capitol, scris de românii basarabeni, de a căror opoziție la bolșevism încă din perioada leninistă n-am știut chiar nimic. Un capitol care, prevăd, ne va oferi mari surprize și satisfacții.
Alt capitol l-ar constitui refuzul soldatului român, în Marele Război, de a pleca urechea la propaganda bolșevică și de a uita rațiunea prezenței sale în tranșee! Când în jurul său, de-o parte și de alta a frontului, toți soldații se aliniau la debandada abil manevrată de bolșevici, întorcând armele împotriva propriilor conducători, a țarului rus, a împăratului german sau austriac, soldatul român, adică țăranul român nu s-a pierdut cu firea și nu s-a lăsat amăgit de lozinci mincinoase. Vechi în istoria lumii, țăranul român știa că schimbarea domnitorilor este bucuria nebunilor… Știa cât este de amăgitoare. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău…
Anarhia și dezbrăcinarea cuprinsese toate armatele de pe frontul de Est. Mai puția armia română! Numai trupele românești au rămas în cazărmi și nu s-au dedat la acte de vandalism, de nesupunere militară și civică. În aceste condiții autoritățile chezaro-crăiești au apelat la Iuliu Maniu, lider spiritual al acestor trupe de feciori din Ardeal și Bucovina, și astfel s-a salvat Viena de la debandadă și vandalism. Aceiași români ardeleni au făcut ordine și la Praga. Iar oltenii, cum bine se știe, s-au ilustrat ca factor civilizator și de ordine la Budapesta, salvând Ungaria din îmbrățișarea cominternistă a banditului Bela Kuhn…

Curând după încheierea războiului, România este țara în care apare prima mișcare și primul partid politic cu orientare doctrinar anti-bolșevică, anti-comintern: legionarii.
În același sens, pentru perioada interbelică, vom înregistra și prestația lui Panait Istrati, unul dintre puținii și autenticii disidenți, care, primul, din interiorul intelectualității occidentale pro-sovietice, va dezvălui minciuna, demagogia și impostura bolșevică.
Într-o vreme când elita stângii occidentale se pusese în slujba Moscovei, generos stipendiată de aceasta – cum se va dovedi ulterior, românul Panait Istrati, autentic idealist, se dezmeticește primul și denunță minciuna bolșevică, din internaționalist înfocat devenind naționalist, adică redobândindu-și starea de normalitate intelectuală și spirituală…
Un caracter politic, ideologic, anti-bolșevic și naționalist a avut și războiul în care Ion Antonescu a decis să angajeze Țara. Nu a fost război, ci o cruciadă creștină anti-bolșevică!
Mai menționez rezistența din munți, de după 1944, unică în contextul est-european! A fost prima gherilă anti-bolșevică la nivel planetar!!!
Un capitol nou și cu totul neașteptat se prefigurează: rezistența la cominternism, la bolșevism, în interiorul …partidului comunist român! Fac astfel trimitere la un eveniment deloc mediatizat, ascuns cu grijă de mass media obedientă față de guvernanții de azi: apariția lucrării „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, a istoricului și politologului american Larry Wats. Principala revelație pe care o aduce acest destoinic cercetător: Nicolae Ceaușescu a dus într-adevăr și în mod indubitabil o politică independentă față de Moscova și de așa zișii aliați din Pactul de la Varșovia, o politică pe care aceștia au apreciat-o ca fiind contrară ideologiei pe care ei o deserveau, pe Ceaușescu considerându-l un trădător al ideii bolșevice. Se pare că chiar așa au stat lucrurile și că Ion Iliescu, dacă a spus vreodată un adevăr, apoi atunci l-a spus când l-a acuzat pe Ceaușescu în fața întregii Țări, a întregii planete, „că a întinat idealurile comuniste”. Aferim! Chiar asta a făcut Ceaușescu, în cea mai autentică tradiție românească, precum se vede din cele de mai sus. Dar despre asta cu altă ocazie, cât de curând…
Până atunci să ne aducem aminte de bancul care circula în urmă cu 30-40 de ani: Brejnev, Nixon și Ceaușescu în aceeași mașină. La un mment dat șoseaua se bifurcă. Șoferul întreabă încotro o luăm, luminățiile voastre? La stânga!, ordonă Brejnev. La dreapta!, zice Nixon. Iar Ceaușescu: „Semnalizează stânga și ia-o la dreapta!”… Astfel era intuit la acea vreme Ceaușescu de mentalul românesc colectiv, comunitar.
Revin la domnul ANDREI SOFONEA. Ne-a deschis, tot dînsul, o perspectivă neașteptată asupra lui Dimitrie Cantemir, pe care prea ne-am obișnuit să-l judecăm pentru greșeala de a se fi aliat cu muscalul împotriva turcului…
Se pare că nu am luat în calcul toate datele problemei. Eșecul de la Stănilești a fost pricinuit de trădarea unor aliați, prea puțin pomeniți în istorii…
Rolul cantemirilor în Rusia se pare că este un capitol încă nescris, oricum incomplet, din istoria comună a popoarelor noastre.
Ne-a semnalat domnul ANDREI și opera lui Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, operă scrisă în limba rusă, e drept, limbă în care a rostit la gimnaziul din Hotin, cuvîntarea „Slavă Moldovei”.
A tradus-o cineva în românește? Se pare că nu!
Contemporan cu Hâjdeu a fost Bantâș-Kamenskii, istoric și publicist.
Tot în limba rusă a scris și Alexandru Sturdza, teolog, autorul unei merituoase lucrări „În apărarea ortodoxiei”.
Ar trebui să ne intereseze și opera slavistului Polihronie Sârcu, autor în 1914 al volumului „Din viața românilor basarabeni”.
În sfârșit, tot de la domnul SOFONEA a căpătat viață, pentru noi, pentru mine, figura fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, măritată cu moștenitorul tronului rus.
A rămas în amintirea rușilor ca Elena Goloșanca. A fost ținta unor intrigi țesute de Sofia Paleolog, urmașa ultimului împărat bizantin, Constantin. Iată un destin care ar merita să intre în conștiința publicului cititor de istorii….
Atingem astfel un subiect pe care dl ANDREI SOFONEA deseori l-a adus în discuție: rolul nefast jucat de grecii refugiați în Rusia după căderea Constantinopolului, ale căror intrigi au adus pe tronul imperiului mulți țari păguboși pentru poporul rus, țari de origine ne-rusă. Ca și camarila aciuată în jurul acestora.
Îi mulțumesc domnului SOFONEA care, în ciuda suferințelor și vexațiilor – care au mers până la tortură!, îndurate de la autoritățile sovietice, kaghebiste, iată, este capabil să poarte în lume și pe meleagurile noastre o justă judecată asupra poporului rus, popor care – să nu uităm nicio clipă, ne îndeamnă domnul SOFONEA, a dat cele mai grele jertfe pe altarul bolșevismului atotbiruitor…
Pentru mine ANDREI SOFONEA este încă un caz, alături de românii din temnițele cominterniste românești, de ins pe care suferințele și nedreptățile îndurate l-au făcut să înțeleagă mai bine resorturile istoriei și ale comportamentului uman.
Să înțeleagă și să iubească mai mult ce e de iubit pe lumea asta.
Rezumând, pot spune că de ani de zile domnul ANDREI SOFONEA bântuie Bucureștiul ca purtător al unui mesaj surprinzător pentru noi, care suntem obișnuiți să ne gândim numai la suferințele Basarabiei, îndeosebi din anii bolșevismului, ai internaționalismului proletar.
Însuși domnul Andrei Sofonea a fost victima persecuțiilor kaghebiste, a torturii, printre altele fiind supus unor șocuri cu insulină care i-au dereglat grav sănătatea, cea trupească, dar nu și pe cea spirituală, sufletească…
Anume, din „basmele” domnului SOFONEA rezultă că românii din Basarabia, ca cetățeni ai Imperiului rus, în ciuda ponderii lor numerice neînsemnate, au pus o amprentă puternică asupra vieții din Rusia, în diverse chipuri, făcând cinste și onoare numelui de român, nume de care nu s-au lepădat nici când au avut de plătit cu viața pentru acest titlu de noblețe!

Nota bene: pe cât am putut, am evitat termenul comunism, apelând, pentru exactitate, la cuvintele bolșevism sau cominternism, mult mai potrivite pentru a denumi experimentul criminal în care a fost târîtă Rusia și țările „surori”.

Prima parte aici: Românii trebuie să știe adevărul! ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN în prima linie în lupta cu cancerul iudeo-bolșevic

Autor: prof.univ. dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us