„RUSIA NU VA FI NICIODATĂ A TREIA ROMĂ”
Într-una dintre cărţile scrise şi publicate de subsemnatul („Lacrimile Puterii” – 2008), aduceam în discuţie şi atrăgeam atenţia că lumea parcurge un drum periculos şi că este previzibil spre ce se îndreaptă.
Astăzi vedem clar: lumea a ajuns la confruntare primitivă: războiul. Din păcate am avut dreptate.
Acum, după 14 ani de la publicarea cărţii respective, încerc să explic ceva (…) în spaţiul limitat al unui articol de presă, a ceea intuiam în anii 2005-2008.
Rolul ideilor – chiar și false – este capital în geopolitică, întrucât ele sunt cele care explică proiectele și care determină alegerea strategiilor. Însă, cu condiția ca noi oamenii să raționăm și să reacționăm logic, nu sub influența emoțiilor și/sau stărilor emoționale.
Lumea se excită, se enervează și se inflamează foarte ușor. Și uite așa, de la Rațiune se ajunge la Agresiune și Violență. Un exemplu: În anul 1945 americanii și britanicii au bombardat orașul german Dresda; 25.000 de morți. Chiar dacă Germania nazistă era la 27 zile de capitulare, șeful propagandei naziste, Goebels, a mai adăugat un zero la sfârșitul numărului 25.000 și a rezultat 250.000. De morți. Ceea ce sigur era o știre falsă. Ziarele (mai ales cele de limbă engleză) au scris că Dresda a fost măcelarită … şi astfel opinia publică mondială a fost șocată. Urmările, nu le comentăm aici… ci doar vreau să subliniez cum se produc știrile false. Acesta a fost primul mare exemplu de minciună servită publicului. Apoi a început perfecționarea acestui instrument perfid de manipulare în masă… Astăzi, de ce nu ar fi la fel?!?…
De ce ar fi altfel?!?… Reportajele și corespondențele de front și de război se fac din studiourile de televiziune, din redacții și sedii de presă bine utilate, echipate cu logistică dar și cu regizori mai mult sau mai puțin pricepuți. Contează doar efectul… realitatea mai puțin.
Fuga după senzațional este factorul care interesează… profitul. Lumea a mai asistat la evenimente mondiale transmise în direct pe canalele de televiziune: revoluția română (1989), atentatele teroriste din SUA (2001), pandemia mondială a coronavirusului (2000-2022), iar astăzi, de ce omenirea nu ar viziona și un război în direct?!?… Este cel din Ukraina. Al ideologilor Putin, Lavrov, Șoigu, Gherasimov… & comp. indivizi duri, năpraznici, groaznici… dar nu demenți. Exclus așa ceva. Fac referire la faptul că riscul unui război nuclear este doar unul fictiv, iruar inducerea în mentalul mulțimilor că așa ceva s-ar putea întâmpla este o înșelăciune, o manipulare și o deturnare… însă este o metodă folosită de “cei buni” dar și de “cei răi”.
Riscul cel mare îl reprezintă probabilitatea crescândă ca un război religios la scară planetară să devină o realitate. Un “exemplu” îl reprezintă Biserica Ortodoxă a Rusiei, condusă de conspirativul episcop patriarh Chiril, care a binecuvântat armata invadatoare a lui V.V. Putin, în acțiunea de război/omor/crimă împotriva unor frați creștini ortodocși din Ukraina, acest fapt arătând că de la Petru cel Mare până astăzi biserica rusă nu reprezintă decât un instrument de influență în mâna clasei politice de la Kremlin. Oamenii au libertatea de a crede în orice… sau în nimic. Este alegerea lor, şi a lumii în general. Normal și mai ales sănătos ar fi ca oamenii să creadă și să fie convinși de credința lor, după o analiză făcută cu discernământ, comparând mereu lucrurile trăite, prin filtrul logicii. În plan concret, cam 77% din ceea ce se aruncă publicului ca și informație este un fals, o minciună, o știre toxică și eronată, fabricată în mod intentionat. Când este vorba de drame, chestiunea ia forme penale…. Nu se poate ca X sau Y să se joace cu sentimentele oamenilor, şi mai ales cu vieţile oamenilor. Însă, există entități ale mass-media care practică falsul (bine mascat), încercănd să prezinte publicului minciuni drept adevăruri.
Nu este normal, sănătos, elegant și decent ca o parte din presa scrisă, vorbită, televizată și distribuită prin canale internet să incite spiritele (uneori prea inflamate), să deturneze adevărul şi realitatea vieții. Se încearcă mereu să se pună impotrivă creştini contra evrei, musulmani contra hinduși, laici contra credincioși și invers … adică oricine împotriva oricui. Aici este marele pericol. Un război religios se poate aprinde oricând, ca urmare a manipulărilor unor interese perfide.
Toate aceste exagerări, manipulări influenţează în mod negativ mentalul colectiv. Prezentarea unor false realităţi ca fiind lucruri adevărate şi reale conduc la devierea percepţiei corecte asupra vieţii. Se cunoaşte foarte bine că în situaţii de confruntări, de conflicte, de război, toate forţele beligerante procedează şi pun în practică o multitune de tertipuri pentru a păcăli inamicul şi a obţine un presupus avantaj.
Puterea livrează întotdeauna mulţimilor “adevărul” pe care îl consideră necesar pentru ţinerea în frâu a acestora. Publicul naiv va lua mereu drept adevăr ceea ce în realitate este o crasă manipulare. Se dau mereu alte subiecte pentru ca atenţia să fie deturnată de la alte aspecte posibil mai interesante şi care pot deveni periculoase. Mass-media nu este omogenă.
Un adevăr din China este văzut altfel în America, sau în Rusia, sau în Brazilia, sau în Egipt, sau în Spania, sau în Maroc, şamd. Şi viceversa. Ipocrizia unor state este ridicolă, frivolă şi cinică, şi cu atât mai mult toxică. Lipsa de carte şi lipsa cunoaşterii realităţii reprezintă marile pericole pentru generaţiile viitoare.
Faţa hidoasă a minciunii se va vedea în fapte care vor conduce la revolte, mişcări sociale, spasme sociale, revoluţii sociale; toate acestea ducând lumea spre anarhie şi haos. Lumea poate deveni un coşmar, un iad chiar, dacă mintea nu va gândi logic şi curat, dacă inima nu va iubi sincer, dacă spiritul va fi încătuşat şi dacă omul va deveni o fiinţă fără valoare şi lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Că sigur Omul, el pe el nu se repectă.
Toate acestea conduc la un război psihologic. Acesta este folosit de multă vreme şi se rezumă la răspândirea informaţiilor demoralizatoare şi eronate în tabăra inamicilor. Încă este utilizat şi funcţionează cu succes. În condiţiile actuale este mult mai uşor de purtat cu ajutorul internetului. Însă mai trebuie luat în considerare un aspect al războiului informaţional. Acesta este definit în mare parte de modul în care se folosesc informaţiile ca arme împotriva trupelor inamice. Tehnologia de care este nevoie într-un război informaţional include radarele de bruiere sau transmisiile radio (prin difuzarea multor “zgomote” electronice), dar şi reţelele de intruziune de înaltă tehnologie, viruşi, atacuri DDOS, care încetinesc anumite zone ale internetului.
Războiul informaţional nu este ceva nou, numai că astăzi există multe tehnologii care sporesc capacităţile, dar şi numărul ţintelor pe care se doreşte a fi atacate. Sporirea capacităţilor şi dependenţa de software şi hardware au crescut nevoia militarilor de a percepe ţintele războiului informaţional ca făcând parte din planurile de război. Căci dacă nu se va face acest lucru, o va face duşmanul.
Dependenţa tot mai mare de echipamentul electronic şi de internet a făcut ca războiul informaţional să nu mai fie doar un aspect al războiului, ci principalul aspect. Asta poate face diferenţa între viaţă şi moarte.
Mama Rusia, Tata URSS şi fiul Putin
Suntem în epoca în care punctul de vedere naţional nu mai prevalează asupra ideilor universal-relgioase. Dar nu şi în cazul Rusiei, care nu acceptă noua conştiinţă europeană. Ruşii, prin ţarul Alexandru I (1777-1825) au avut un plan de reorganizare europeană (1804), în spiritul afirmării tuturor statelor (mici şi mari), plan ce urma să fie pus în practică după înfrângerea lui Napoleon. A fost singura perioadă în care Rusia a vrut o pacificare a Europei, printr-o federalizare modernă a ţărilor europene, după condiţiile confuze care au urmat prăbuşirii napoleoniene. Anii de glorie ai Romanovilor au apus în 1917, prin abdicarea ţarului Nicolae al II-lea şi venirea la putere a lui Lenin şi a bolşevicilor. Au urmat Stalin, Hruşciov, Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov, Elţîn, Putin & Medvedev.
Declanşarea Războiului Rece a împiedicat realizarea unei lumi multipolare.
În perioada 1945-1990 dorinţa de hegemonie a celor două blocuri antagoniste (Est şi Vest) a fost o piedică mult prea puternică.
De-abia în 1990 condiţiile au devenit mai prielnice. În anii ’90 noua ordine mondială avea în centru O.N.U. Carta de la Paris (1991) a reunit Vestul şi Estul prin intermediul OSCE şi prin instituţionalizarea cooperării între ţările membre. Valul respectiv s-a oprit curând, o data cu decizia N.A.T.O. de a se extinde spre est (1996) şi cu intervenţia în Kosovo (1999).
Lupta pentru resurse este cea care domină politica internaţională. Fiecare putere tinde să acţioneze unilateral. Numai Uniunea Europeană promovează o abordare multilaterală fiind adevăratul “far călăuzitor” la nivel mondial. Statele Unite se rezumă la o abordare unilateral contraproductivă. Statele Unite au fost un campion al domniei legii până când au devenit singura superputere. Puterea lor politică tinde să apună, chiar atunci când puterea lor militară e dominantă.
În timpul Războiului Rece opoziţia dintre Est şi Vest a creat un concept nou – bipolarismul (existenţa a două blocuri concurente). În 1990 această lume a dispărut, dar întrebarea care persistă este: “cum e distribuită puterea astăzi?”. Statele Unite deţin o oarecare hegemonie, dar există şi alţi centri de putere.
În cadrul N.A.T.O. deciziile sunt luate la Washington, deşi formal există consultări între toţi membrii. În cadrul O.N.U. deciziile sunt luate cu o majoritate de voturi. Există însă şi diferende între marile puteri, membre ale Consiliului de Securitate, care conduc, dar nu domină, şi statele mai mici, care domină, dar nu conduc.
Anii ’90 au marcat o deteriorare a securităţii internaţionale, după cum au arătat-o intervenţiile din Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak. Distribuţia puterii trebuie, însă, analizată sub două aspecte: (a) între state şi (b) în interiorul statelor. Între state, S.U.A. sunt puterea dominantă din punct de vedere militar (o forţă egală cu a următoarelor nouă puteri luate împreună). Realizarea Scutului Anti-Rachetă (NMD) reflectă dorinţa de a menţine supremaţia militară fără precedent a S.U.A. şi modul de acţiune unilateral, ceea ce a iritat formidabil Rusia.
China este principalul competitor al S.U.A. din punct de vedere statal (geopolitic).
În Europa, Uniunea Europeană este principalul actor alături de o Rusie slăbită.
Statele Unite nu pot beneficia în întregime de forţa lor militară pentru a fi un hegemon.
În lume există mai mulţi poli de putere, avem o lume regionalizată. Statele Unite sunt cea mai mare putere militară, dar din punct de vedere politic se bazează pe ajutorul puterilor regionale.
Dezvoltarea puterii unilaterale a S.U.A. ar duce la reapariţia vechilor diviziuni geopolitice din trecut pentru că ceilalţi actori se vor simţi ameninţaţi. Ceea ce se va întâmpla în cazul Rusiei şi al Chinei depinde însă de ceea ce se va întâmpla în Vest.
Prin extinderea N.A.T.O., Rusia a fost exclusă din procesul de cooperare cu restul Europei. În momentul creării unui sistem democratic intern există mai multe şanse pentru un sistem internaţional fără violenţă, prin predominanţa “soft power” asupra “hard power”. De aceea, viitorul democraţiei în Rusia este capital pentru relaţia Rusiei cu restul lumii.
Suntem martorii apariţiei unei noi lumi în care peisajul internaţional este modelat neîncetat de puternice interese economice şi în care naţiunile lumii se confruntă cu problema capitală a identităţii.
În timpul crizei din Golf (1990-1991) preşedintele Bush a vorbit despre stabilirea unei noi ordini mondiale bazate pe o cooperare americano-sovietică şi o mai mare încredere acordată legilor internaţionale şi organizaţiilor internaţionale.
Când americanii şi trupele aliate au triumfat în războiul din Golf în 1991 şi U.R.S.S.-ul s-a prăbuşit, lumea a devenit unipolară, având S.U.A. ca hegemon. Nu numai atât, dar în decembrie 1991 s-a întâmplat imposibilul, când preşedintele Boris Elţîn a spus că Rusia ar fi de acord să intre în N.A.T.O.
S-a terminat un război rece şi au început altele două. Prima luptă a fost o continuare a ţărilor capitaliste de a submina ţările comuniste rămase, inclusiv China. Al doilea război se baza pe creşterea tensiunilor din cadrul alianţei vestice.
Victoria Occidentului în războiul rece a avut, în final, un gust amar.
Practic, prin această aşa-zisa victorie, ia sfârşit epoca de pace gestionabilă în mod “paşnic”, în care toate conflictele presupuneau raportarea la dimensiunea Est-Vest, dominantă. Acum devin dominante două riscuri majore: descurajarea nucleară şi proliferarea incontrolabilă a terorismului internaţional. După terminarea războiului rece este reluată competiţia pentru spaţiu si pentru recrearea zonelor de influenţă. A fost recuperată dimensiunea naţională, în timp ce nu dispar marile ideologii globale.
Două forţe domină viitorul lumii:
* progresul economic enorm al Chinei şi al Sud-Estului Asiei şi
* explozia demografică a lumii a treia.
Globalizarea are anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară şi ecologică, ce implică diverse riscuri şi beneficii. Înţelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacţiunile dintre ele pot fi distructive şi pot crea noi riscuri, pericole şi ameninţări la adresa securităţii.
Universul este cuprins de o adevărată revoluţie; nimeni nu este “menajat” de transformările prezentului. Din timpuri străvechi, legea selecţiei naturale a separat lumea în două segmente: unul al celor puţini şi puternici care se impun pe orice cale şi cu orice preţ şi celălalt, al celor numeroşi, care doresc, dar nu deţin suficiente mijloace pentru a putea să domine. Economia mondială este guvernată după aceeaşi lege. Sunt mulţi cei care încearcă să ajungă în vârful ierarhiei însă puţini reuşesc. Se pare că cel mai adesea, noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii împart lumea în bogaţi şi săraci, învinşi şi învingători, puternici şi slabi în funcţie de posibilităţile de acces la ele.
Creată după dezmembrarea U.R.S.S., Federaţia Rusă nu este – geopolitic vorbind – nici continuatoarea Uniunii Sovietice, nici a Imperiului Ţarist de până în 1917. Nici sistemul politic actual, nici frontierele şi nici zona geopolitică înconjurătoare nu au un precedent în istoria Rusiei. Federeţia Rusă este un stat nou, care funcţionează într-un sistem radical schimbat al relaţiilor internaţionale.
Colapsul blocului sovietic din Europa Centrală şi de Est constituie, probabil, cea mai amplă ruptură din istoria modernă. Sistemul bipolar al războiului rece a fost înlocuit subit de o realitate geopolitică complet nouă şi volatilă, marcată de hegemonia americană (din anii ’90) şi declinul vizibil al statului rus din epoca Elţîn.
Odată cu Putin, Moscova şi-a reafirmat ambiţiile de superputere, generând astfel multiple tensiuni într-o lume practic nouă.
În această lume nouă, care este rolul Rusiei?
Ce obiective îşi propune şi prin ce mijloace le-ar putea atinge?
Pornind de la noile realităţi geopolitice, politica externă rusă a înregistrat în ultimii ani o serie de modificări fundamentale. Preşedintele Putin a înţeles că, pe lângă armamentul performant, Rusia mai are două atuuri strategice: petrolul şi gazele naturale.
Ambiţia lui Putin este să transforme “Gazprom” în cea mai mare companie mondială în domeniu, concentrând controlul asupra celor mai importante sectoare ale economiei. Petrolul şi gazele naturale au devenit instrumente magice ale noii influenţe strategice ale Rusiei, care au plasat-o în centrul puterii mondiale.
Rusia şi-a focalizat atenţia asupra “vecinătăţilor apropiate” (fostele republici sovietice), unde se află într-o concurenţă dură cu supraputerea americană, infiltrată prin N.A.T.O. (în Europa) şi prin bazele S.U.A. în Asia Centrală. Moscova a observat că – dincolo de perdelele de fum portocaliu din spaţiul ex-sovietic – în ţări ca Georgia şi Ukraina puterea a fost acaparată de grupări de interese, aflate în conjuncţie cu unele grupări occidentale.
Kremlinul a învăţat repede “lecţia ukraineană”. Şi a înţeles că are doar două metode de contraatac: manipularea unor clanuri mafiote împotriva altora şi politica energetică. Rusia a mai observant că interesele sale sunt mult mai uşor de atins, speculând divergenţele economice şi politice tot mai mari dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite. De pildă, în cazul Ukrainei (vecinătate apropiată), S.U.A. încurajează intrarea Ukrainei în N.A.T.O., în timp ce U.E. refuză să o accepte prea curând în structurile sale.
Politica energetică a Moscovei a făcut ca “vecinătatea apropiată” să devină preocuparea principală a geopoliticii Rusiei postsovietice, aflată în poziţia de arbitru în acest spaţiu al concurenţei dintre S.U.A. şi U.E. după destrămarea Uniunii Sovietice.
Pentru ruşi, destrămarea bruscă a U.R.S.S., în decembrie 1991 (cu tot ce a urmat, până la criza rublei din 1998 – care a lăsat pe drumuri milioane de ruşi) este cu siguranţă evenimentul cel mai important al generaţiei actuale. Dispariţia imperiului sovietic (care părea o culme a stabilităţii) şi vidul politic care a urmat au determinat apariţia a trei tipuri de conflicte cu valenţe geopolitice în cadrul fostei U.R.S.S:
Cel etnic, în Caucaz, Moldova, Tadjikistan şi Cecenia
Lupta pentru controlul resurselor energetice şi economice, în spaţiul Mării Negre, acolo unde Statele Unite au intervenit din plin
Încălcarea flagrantă a drepturilor omului în Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan, Asia Centrală şi Caucaz
Momentul de faţă impune retragerea Rusiei din rolul de lider, “ajustarea” politicii sale şi recunoaşterea rolului preponderent al Statelor Unite în Eurasia.
Rusia trebuie să recunoască această “realitate dură”, dacă doreşte să mai aibă un viitor. Şi să se concentreze asupra rezolvării diferitelor probleme locale etnice, economice, politice sau teritoriale. Fără să mai viseze să joace un rol în Eurasia. Pentru că acest rol nu mai există practic. Rusia ar trebui să accepte un rol global mai mic, să continue politica de “retragere” din faţa colosului american, şi să încerce să se integreze în spaţiul occidental. Dacă vrea să supravieţuiască.
După trei secole de “expansionism” şi “imperialism” a intervenit inevitabilul declin al imperiului. Care nu se mai poate salva de la totala dezintegrare decât făcându-şi o altă identitate.
Aşa cum a reuşit, în secolul trecut, Marea Britanie, fost mare imperiu colonial. Un exemplu care trebuie urmat şi de Rusia.
Romică-Adrian VLAD
Distribuie pe rețelele tale sociale
Delirezi amice. China si Rusia sunt puterile care se ridica in Eurasia. Colosul American este in declin accelerat.