„Să supravieţuieşti unei călătorii pe drumurile româneşti este un miracol“.
Prof.univ. Ciprian Mihal este director pentru Europa de Vest al Agenţiei universitare a Francofoniei la Bruxelles , fost ambasador în Senegal. După o vizită în România el a relatat experienţa trăită în ţara unde a fost profesor de filosofie, conf. univ. dr. la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
Iată cum descrie el România:
„La sfârşitul celor câteva săptămâni petrecute în ţară, mă întorc în Belgia cu două impresii puternice şi cu o constatare reconfirmată. Prima impresie vine din agresivitatea uluitoare a tuturor mediilor româneşti.
Nu am întâlnit nicăieri până acum, nici în Senegal, nici în Belgia sau în Franţa emisiuni atât de agresive, conversaţii atât de violente, voci atât de iritante sau isterice (masculine şi feminine), imagini atât de şocante, reclame atât de indecente, o prezenţă atât de obsesivă a mâncării în reclame şi a medicamentelor pentru reglarea fiziologiei după mâncare – şi peste toate foarte mult zgomot, ţipete, urlete, voci ridicate şi disperate.
Zappând de pe un canal pe altul, nu ţi-e dat să auzi o voce blândă, calmă, liniştitoare. False entuziasme şi false disperări, generice brutale, ritmuri muzicale haotice, televiziunea pare mai mult decât un opium al poporului, pare o condiţie ineluctabilă a isterizării unei populaţii fragilizate nervos.
Aceasta pare nerăbdătoare şi amnezică, obosită de atâtea bombardamente senzoriale şi incapabilă să proceseze informaţia, să deceleze între informaţie şi non-informaţie, să discearnă critic şi să-şi utilizeze mintea pentru a gândi ce se întâmplă în jur.
Televiziunile româneşti dopează şi droghează, stârnesc senzaţii şi afecte fără suport cognitiv, impun renunţarea la autonomia gândirii şi creează dependenţe umorale. Sentimentul de a se afla zi de zi în pragul unei catastrofe produce fără îndoială oboseală şi stres şi, mai ales, incapacitatea de a distinge între catastrofele reale şi cele simulate în studiourile de televiziune“.
Ciprian Mihal ma spune că pentru el, rămâne stupefiantă diferenţa între conduita pe şosele de la o ţară la alta. „După cele câteva sute de kilometri parcurşi în România, sentimentul pe care îl încerci este că ai avut noroc şi de data asta. A rămâne în viaţă după o călătorie pe drumurile româneşti este un miracol. Nu am putut să-l înţeleg pe tatăl din Timişoara, însoţit de soţia lui şi de cei doi copii, într-o rablă de Fiat, înverşunat să depăşească pe linie continuă pe o porţiune unde se circulă cu 100 km/h, pentru a rămâne apoi în coloană timp de o oră. Sau pe şoferul sucevean cu un Picasso vechi abia ţinându-se pe roţi din cauza numarului de pasageri, efectuând depăşiri de fiecare dată la limita impactului cu cel venind din faţă.
De unde acest instinct sălbatic, de unde această nebună rivalitate, suicidară şi criminală, care îi transformă pe şoferii români în brute inconştiente şi care te face pe tine, participant la trafic, o victimă potenţială?
A nu muri pe şosele româneşti este cu adevărat o minune care se produce în fiecare zi pentru unii dintre noi. Pentru alţii nu“.
Impresia unui turist care vizitează România este sumbră: sate, oraşe, drumuri, par încremenite în nedezvoltare. „Cu excepţia unor vile vopsite cu mult prost-gust şi a televiziunii prin cablu, în satele româneşti nu s-a schimbat mai nimic în treizeci de ani. Serviciile publice sunt ca şi inexistente, serviciile private sunt inegale. Administraţiile locale par paralizate şi dependente de ştabii corupţi de la judeţ, tinerii sunt plecaţi, iar bătrânii resemnaţi. Cartierele noi din marile oraşe, ca în Cluj (Baciu, Chinteni, Mărăşti), sunt un dezastru urbanistic. Iar şoselele, acelea pe care se manifestă bruta la volan, se dovedesc insuficiente şi insuficient întreţinute. Şoseaua care duce înspre şi străbate Maramureşul istoric nu a fost refăcută în întregime niciodată. Ea a fost doar cârpită la nesfârşit şi parcurgerea ei seamănă unei plimbări cu barca pe o mare învolburată, dar fără parapeţi pe serpentine.
Nu scriu toate acestea ca să idealizez Occidentul în comparaţie cu o Românie eşuată. Ci ca să arăt că cel puţin o parte din schimbările vitale de care are nevoie societatea românească depind de fiecare dintre noi. Înainte de a începe să ne plângem de guvern, să vedem ce e de făcut în imediata noastră vecinătate şi cu resursele noastre proprii. Reacţionând, protestând, revoltându-ne, refuzând compromisul şi participând la construcţia unei noi Românii“, încheie Ciprian Mihali.
