Sanzienele și Istoria Sfinxului romanesc!
Incarcata de magie si farmec, sarbatoarea Sanzienelor, celebrata pe 24 iunie, implineste peste 5000 de ani! Nascuta dintr-un stravechi cult al soarelui, ea nu si-a pierdut coloratura pagana, desi este asociata cu o mare aniversare crestina: nasterea Sfantului Ioan Botezatorul.
Obiceiurile din Noaptea de Sanziene, practicate si astazi, mai ales in Maramures si Nordul Ardealului, dovedesc conservatorismul fantastic al traditiei romanesti populare, cu mult mai veche decat istoria.
Obiceiurile din Noaptea de Sanziene, practicate si astazi, mai ales in Maramures si Nordul Ardealului, dovedesc conservatorismul fantastic al traditiei romanesti populare, cu mult mai veche decat istoria.
Urmariti frumoasa poveste a Sanzienelor, relatata de un specialist in etnografie si folclor.
Cand marea preoteasa a Soarelui – tanara imparateasa Reskynthis – a plecat in Lumea Umbrelor, jalea sotului ei – imparatul Ion, mare preot al Lunii – a fost de nespus. Atat de mult a suferit imparatul incat si-a lasat palatul si sceptrul, plecand in munti spre a se reculege – gest fara precedent in traditiile autohtone.
Acolo, spun legendele, a pogorat pana in Taramul Celalalt, rugandu-se de zei sa-i redea sotia. Se mai spune ca ar fi reusit sa o aduca pana aproape de Lumea Alba, dar ca ar fi pierdut-o in ultima clipa. De atunci, Reskynthis a mai fost numita si Eurydike, adica „Readusa”, de unde romana pastreaza inca verbul a ridica si …Rodica.
Noua mare preoteasa a Soarelui a fost aleasa Salonai, sora mai mica a Eurydikei. Legea pamantului cerea ca imparatul, vaduv, sa o ia de sotie pe Salonai. Numai ca acesta, iluminat de o noua lege divina, a refuzat.
Traditia mai cerea ca marele preot al Lunii sa oficieze in fiecare an, cu marea preoteasa a Soarelui, hierogamia – adica „nunta sfanta”, pentru ca pamantul sa dea roade multe – dar imparatul a respins si aceasta ceremonie sacra, care implica actul sexual. Afrontul suferit de Salonai le-a maniat in asa masura pe celelalte preotese, incat acestea l-au cautat pe imparatul Ion-Orpheus in munti, l-au gasit si i-au taiat capul, pe care l-au aruncat in raul ce curgea prin apropiere: Naparis (Ialomita).
Temutele preotese mai purtau denumirile de Amazones („Femei Frumoase”), Sintiana („Femei Fermecate”), Zantiala („Doamnele Soarelui”) si Mainades („Dansatoare”).
Ele si-au spalat crima ingrijindu-se de cresterea si de educatia copiilor mici ai lui Ion-Orpheus si Eurydike: Musaius si Maria. Ajuns imparat, Musaius, zis si D-Ion-Ysos, adica „Fiul lui Ion”, le-a reabilitat si a asigurat supravietuirea ordinului lor sfant, ce fusese amenintat cu desfiintarea de adeptii lui Ion-Orpheus.
Ele chiar au imbratisat noua lege divina pe care o propovaduise imparatul si au luptat pentru impunerea ei. De atunci au fost asociate cultului marelui profet, iar sarbatoarea lor se tinea de ziua nasterii lui, la solstitiul de vara, mai ales ca ele slujeau Soarelui.
Ele si-au spalat crima ingrijindu-se de cresterea si de educatia copiilor mici ai lui Ion-Orpheus si Eurydike: Musaius si Maria. Ajuns imparat, Musaius, zis si D-Ion-Ysos, adica „Fiul lui Ion”, le-a reabilitat si a asigurat supravietuirea ordinului lor sfant, ce fusese amenintat cu desfiintarea de adeptii lui Ion-Orpheus.
Ele chiar au imbratisat noua lege divina pe care o propovaduise imparatul si au luptat pentru impunerea ei. De atunci au fost asociate cultului marelui profet, iar sarbatoarea lor se tinea de ziua nasterii lui, la solstitiul de vara, mai ales ca ele slujeau Soarelui.
In arta tracilor, aceste preotese erau reprezentate indeosebi ca Mainades („Dansatoare”), prinse in joc ca in vestita „Hora de la Frumusica”.
In amintirea jertfei imparatului, getii au sculptat in stanca, pe locul unde fusese ucis, un chip urias, caruia i-au zis Kog-a-Ion („Capul lui Ion”), iar muntele sacru a devenit, pana la împământenirea crestinismului aici, loc de pelerinaj pentru tot poporul de la Nord si de la Sud de fluviul Istros (Dunarea).
In amintirea jertfei imparatului, getii au sculptat in stanca, pe locul unde fusese ucis, un chip urias, caruia i-au zis Kog-a-Ion („Capul lui Ion”), iar muntele sacru a devenit, pana la împământenirea crestinismului aici, loc de pelerinaj pentru tot poporul de la Nord si de la Sud de fluviul Istros (Dunarea).
Astazi, acest chip cioplit este cunoscut sub denumirea de „Sfinxul Romanesc”.
A. Stoenescu
