Șase ambasade din țări prietene plătesc 140.000 de TFL-iști să iasă în stradă. Fiscul nu-i taxează?!

140.000 de „cetăţeni reformatori”, „restarteri” plătiţi să pună sub presiune regimul de la BucureştiPeste o sută de mii de „soldaţi fără uniformă”, fonduri externe asigurate de cinci state cu scopul de a schimba „starea de fapt” din România. În folosul cui?
Mirosul urât, emanat la scurmarea mizeriei din templul acelora care se autointitulează „Sfinţii luptători împotriva corupţiei”, a invadat spaţiul public românesc şi a condus la decopertarea unor fapte mai vechi, mirositoare şi ele, care s-au vrut încorporate, cel puţin de faţadă, imensului val anticorupţie. Fapte reprobabile dar, ca urmare a nepăsării noastre ancestrale, acoperite imediat de uitare. Între acestea, şi programul „Restart România”.

Ambasadorul S.U.A. la Bucureşti anunţa în anul 2012 că se hotărâse „restartarea” României. La initiativa ambasadei S.U.A., câteva dintre misiunile diplomatice din Bucureşti participau la un program intitulat „Restart România”. La cea dată, acoperită de cuvinte frumoase, de aspiraţii entuziasmante şi slogane democratice, acţiunea de mare amploare „Restart România”, coordonată şi plătită de S.U.A., Marea Britanie, Germania, Spania şi Canada, se afla în plină desfăşurare. Ea avea ca scop atragerea cât mai multor tineri autohtoni la acţiuni menite să atace „mentalitatea corupţiei” şi să modifice „starea de fapt” din România. Naivi, dar şi nepăsători, în 2012 nu am reacţionat în niciun mod. Apoi, am uitat. De ce ar fi fost necesară o ripostă? Pentru că, intervenţia din exterior în scopul de a modifica ordinea de drept dintr-o ţară, indiferent de muzicalitatea rezonanţei metodelor utilizate, este asimilată pretutindeni pe mapamond ca un atentat la siguranţa naţională ori ca o tentativă de lovitură de stat.

Pare o concluzie forţată, prea dură? Cum altfel s-ar putea numi organizarea şi susţinerea de către cinci ambasade acreditate în România a unor „programe” prin care cei nemulţumiţi de situaţia din ţară sunt plătiţi, încurajaţi şi îndemnaţi la luptă împotriva „stării de fapt”? „Programe” la care, conform declaraţiei ambasadorului S.U.A. la Bucureşti, fuseseră deja atraşi şi plătiţi 140.000 de tineri? Semnificativ, ori numai cu titlu de amănunt neimportant, pentru cei mai puţin informaţi ar trebui precizat că în anul 2012 Armata Română era practic desfiinţată, în mare parte şi cu „sprijinul” determinant al unora dintre statele enumerate mai sus. Concret, din aproape 400.000 de militari activi în 1990, România mai avea, aşa cum are şi azi, circa 70.000 de soldaţi, ofiţeri şi generali. Pare incredibil, dar toată Armata României, stat aflat la răscrucea intereselor marilor puteri mondiale, nu umple un stadion… De două ori mai mulţi „soldaţi” erau deja înrolaţi în „armata de tineri” plătită cu banii ambasadelor prietene!

Cine erau ei, soldaţii fără uniformă? Ne lămurea domnul ambasador Gitenstein: „acei cetăţeni reformatori” care „folosesc internetul pentru a ataca ceea ce dumneavoastră (adică noi, românii! – n.a.) numiţi mentalitatea corupţiei […] acei cetăţeni reformatori care fie au trăit în străinătate şi s-au întors pentru a-şi lansa propriile firme, fie lucrează pentru companii occidentale sau sunt activi pe internet”. Cu cei 140.000, botezaţi cu tandreţe de ambasada S.U.A. „restarteri”, România trebuia repornită. De ce, repornită? Ne spunea tot Excelenţa Sa care, referindu-se în mod public la „starea de fapt” din România şi la necesitatea de „restartare” a acesteia, afirma: „Naţiunile care eşuează sunt cele ale căror instituţii sunt slabe sau manipulate, cele în care statul de drept este banalizat”. Am putea concluziona că dl Gitenstein, un excepţional cunoscător al realităţilor româneşti, constatase şi ne spunea pe ocolite că România a eşuat, avea instituţii slabe, iar statul de drept se banalizase. Ca urmare, în contradicţie totală cu Convenţia de la Viena care impune diplomaţilor „respectarea legilor ţării de reşedinţă şi neamestecul în treburile interne ale acesteia”, domnul ambasador a hotărât să scoată statul de drept din banalizare şi să readucă la linia de plutire ţara asta eşuată. Cum? Prin iniţierea programului „Restart România” la care a cooptat alte cinci ambasade pentru a plăti 140.000 de „cetăţeni reformatori”. O întreagă armată! „Armată” cu misiunea ca, prin efort comun cu ambasadele, să pună umărul pentru a schimba „starea de fapt” în statul suveran Republica România! Totul, numai şi numai din prietenie şi respect.

Întrebări rămase fără răspuns
Iată câteva întrebări, logic justificate, care ar merita răspuns deşi nu se oboseşte nimeni să le desluşească:
– Ale cui interese erau deranjate în 2012 de mersul spre democraţie, nu totdeauna lin, al ţării noastre?
– Cui nu-i convenea „starea de fapt” din România?
– Prin ce metode se măsurase legitimitatea sau nelegitimitatea ordinii de drept din ţară şi cine era cel investit să decreteze colapsul „stării de fapt” peste capul conducerii alese a statului român suveran?
– Pentru ce era nevoie să fie atraşi, organizaţi şi plătiţi, sute de mii de tineri în scopul „restartării” unei Românii care, membră N.A.T.O. şi a Uniunii Europene, îşi urma calea proprie spre democraţia deplină?
– Se oprise ţara, eşuase, iar noi habar nu aveam? Dacă da, cine, ce o oprise şi pentru ce? Iar dacă unor ţări prietene şi aliate li se părea că România a „eşuat”, cine sau ce le-a oprit să recurgă la colaborarea deschisă cu regimul legal existent în loc să plătească o adevărată armată clandestină cu scopul de a „restarta”, mai pe faţă, mai pe ascuns, ţara? – Şi, poate nu în ultimul rând, unde se afla în tot acest timp Serviciul Român de Informaţii?

Desigur, programele care să ducă la „restartarea” unei ţări „eşuate” nu se elaborează singure. Evidenţa a peste 150.000 de oameni şi a nu se ştie câte zeci sau sute de O.N.G.-uri subordonate acestei idei, planificarea, asigurarea logistică şi desfăşurarea acţiunilor care implică zeci de mii de oameni din locaţii diferite, necesită nu numai resursă financiară, ci şi umană. Logic, ar rezulta că în structura ambasadelor cu pricina au fost desemnaţi pe termen lung specialişti, chiar şi structuri specializate răspunzătoare de bunul mers al acţiunii. Prin urmare, ne putem întreba: „Restart” se întâmplă numai în România, ca idee nouă, spontană şi izolată? Nu a existat precedent? Nu cumva programe de tipul „Restart” au mai fost aplicate şi în alte ţări? Cum ar fi Libia sau Ucraina, ca să dăm numai două exemple dintre statele unde, în ultimul decenu, „starea de fapt” de a fost schimbată „din interior” cu sprijin extern?
El, Programul, se aplică pentru întâia oară în România? Sau şi acel Decembrie 1989 a fost urmarea unui alt plan „Restart România”? Unul cu linii de derulare un pic deosebite, implicând şi alţi contributori externi, dar tot cu angrenarea a sute de mii de „restarteri” („cetăţeni reformatori”) plătiţi, asiguraţi logistic… et cetera?
Iată cât de periculos este şi în câte direcţii te poate îndrepta o iniţiativă de genul „Restart România”! Şi-a asumat dl. Gitenstein implicaţiile reale pentru S.U.A. ale unei acţiuni de o asemenea natură desfăşurate în ţara de acreditare? A luat în calcul Excelenţa Sa consecinţele gravelor încălcări ale Convenţiei de la Viena comise la ambasada S.U.A. de la Bucureşti? Dacă nu, locul său nu era acolo. Dacă da, atunci fie a fost un inconştient, fie nu i-a păsat întrucât rolul său se reducea la executarea unui ordin. Iar, în România, cine ar fi avut curaj să-i judece faptele?

Stupefiant, emblematic pentru comportamentul iresponsabil al celor care conduc ţara, este şi faptul că întreaga acţiune menită să schimbe „starea de fapt” din România a fost validată prin prezenţa fizică a prim-ministrului român abia instalat în funcţie. Deloc nesemnificativ, se sărbătorea „Ziua Independenţei” (Ziua Naţională a S.U.A.) când ambasadorul Gitenstein a găsit de cuviinţă să anunţe lansarea cu succes a programului „Restart România”. Program care, de necontestat, limita (ori persifla, prin scopurile sale?) suveranitatea României. Aflat acolo, pe podiumul festivităţii, alături de ambasadorul S.U.A., modest şi aproape invizibil, premierul n-a schiţat niciun gest de protest… Prin jocul ironic al sorţii, tăcutul premier de atunci a devenit mai apoi acel prim-ministrul care trei ani mai tîrziu, zgomotos de această dată, era obligat să demisioneze cu întregul guvern la presiunea acelor „cetăţeni reformatori”, plătiţi cu banii celor cinci ţări organizatoare ale programului cu pricina. Era alungat prin forţa demolatoare tocmai a „cetăţenilor reformatori” asupra existenţei cărora nu avusese nimic de obiectat în iulie 2012 şi nici după!

Mai puţine enigme?
După cinci ani de frământări sociale soldate cu imense pierderi economice şi de credibilitate pe plan extern, ne putem explica acum cât de „spontane” erau (şi mai sunt încă) marşurile şi protestele „cetăţenilor reformatori” aflaţi în solda unor state care ne voiau binele. Bine, făcut cu forţa! Ne explicăm de ce valul de proteste era organizat, aproape în totalitate, online. Programul „Restart România” avea drept câmp de bătălie declarat internetul! Ne putem dumiri, abia acum, de ce în public se vehiculau cifre apropiate de suta de mii atunci când era vorba de numărul participanţilor la demonstraţii. Era firesc. „Armata” lor avea, nu-i aşa, 140.000 de „soldaţi”! Înţelegem mai bine azi câtă „indignare civică” poate induce banul şi de ce unii „protestatari” sfidau în stradă gerul, vântul sau ploaia. Trebuia respectat contractul. Altfel, adio plată!

Privind faptele prin perspectiva implicării directe a celor cinci state cu o mare influenţă în U.E. şi în N.A.T.O., implicare inclusiv pecuniară, dispar dubiile în ceea ce priveşte organizarea aproape militară a demonstraţiilor de stradă, nu mai reprezintă o enigmă de unde veneau banii necesari „recuzitei”, nu ne mai întrebăm de ce protestatarii aveau asigurată cazare şi masă gratuite, ori de unde proveneau laserele scumpe cu care se afişau lozinci „mobilizatoare” pe faţada sediului guvernului. Vedem mai clar motivul adevărat al sfielii jandarmilor şi ne explicăm mai lesne lipsa de fermitate a administraţiei centrale şi locale: conduita noastră de slugă fricoasă şi linguşitoare, mentalitate cultivată cu succes până în cele mai înalte sfere ale statului.

Alte câteva întrebări legitime. De data aceasta, cu răspuns previzibil
Ce s-ar fi întâmplat dacă, prin absurd, în anul 2012 ambasadorul român la Berlin ar fi plătit 140.000 de „cetăţeni reformatori” nemţi pentru a lupta împotriva ordinii de drept din statul german întrucât România, ţară U.E., nu mai putea tolera „starea de fapt” din Republica Federală Germania? Care ar fi fost urmările pentru România dacă ambasadorii noştri ar fi procedat identic în S.U.A., Canada, Spania sau Marea Britanie? Aceste acţiuni ar fi fost apreciate ca reprezentând dovada că românii sunt preocupaţi de unitatea Uniunii Europene şi că, în postură de aliaţi fideli ai Americii, noi dorim o mai bună ordine de drept în S.U.A.? Cum ar fi reacţionat guvernele statelor respective şi câte zile ar mai fi rezistat ca ambasadori trimişii României în acele ţări? Cât timp, ca ţară, am mai fi continuat să avem legături diplomatice cu acele state?
Ca să ajut în aflarea răspunsurilor, menţionez că România nu este o colonie. România este, juridic, un stat suveran al Uniunii Europene cu aceleaşi drepturi ca Germania, Spania şi celelalte 25 de state membre. De asemenea, subliniez că România are, ca membru al N.A.T.O., un parteneriat strategic bilateral cu S.U.A. şi dispune de drepturi egale în alianţă cu Canada şi Marea Britanie.

Post-scriptum
– Respect faptul că mii de români au participat la protestele antiguvernamentale din îndemn lăuntric, firesc şi onorabil, fără să fie parte a „armatei de restarteri”. Fără a fi plătiţi. Nu despre ei este vorba în scrierea de faţă.
– Verbul „a restarta” nu există în Dicţionarul explicativ al limbii române. Cuvântul reprezintă un englezism, neasimilat oficial în limba română, pe care l-am utilizat bazându-mă pe înţelegerea şi bunăvoinţa dumneavoastră.

Teo Palade
Restart România

Share on Facebook

Tweet

Follow us