Savanţii închisorilor: Opera de batjocură a marilor corupţi!!
O parte din zecile de cărţi scrise din închisoare în ultimii ani
După ce ieri v-am prezentat cum funcţionează mafia cărţilor scrise în puşcării şi cum se obţine eliberarea condiţionată pe baza unor cărţi plagiate sau scrise în bătaie de joc, astăzi vă propunem o incursiune prin „opera ştiinţifică“ a câtorva deţinuţi celebri.
Legile din România spun că un deţinut îşi poate reduce pedeapsa cu câte 30 de zile pentru fiecare carte scrisă în penitenciar şi considerată lucrare ştiinţifică. Are nevoie de recomandarea unui profesor universitar şi de o editură care să-l publice. Între coperţile cărţii poate să fie orice, pentru că legea e incompletă şi nu desemnează pe nimeni care să hotărască dacă respectiva carte este sau nu o lucrare ştiinţifică.
Odată cu intrarea în puşcării a marilor corupţi, această lacună s-a transformat într-o afacere profitabilă pentru toată lumea: profesorii sunt plătiţi să dea recomandări, editurile sunt plătite să publice, deţinuţii ies din închisoare mai devreme. Este ultima sfidare a celor care au căpuşat România ultimilor 25 de ani, trecuţi puţin pe la închisoare şi reveniţi în libertate cu privirea senină şi cu lucrări ştiinţifice trecute în CV.
Din uriaşa bibliotecă a ruşinii, cu sute de cărţi aşezate deja pe rafturile din ce în ce mai aglomerate, am ales câteva exemple. Citiţi şi vă minunaţi, fără a pierde din vedere acest adevăr: că legile statului care vă încasează taxele încadrează aceste tomuri de maculatură la categoria „lucrări ştiinţifice“.
Gigi Becali – cum se scrie o carte cu poze
Gigi Becali a scris în închisoare patru cărţi, graţie cărora s-a întors în libertate cu trei luni mai devreme. Este el însuşi şocat de această postură: „Dacă mi-ar fi spus cineva în tinereţe că voi scrie o carte, l-aş fi considerat nebun. Ideea că eu aş putea să stau ore întregi cu pixul în mână în faţa unor foi de hârtie mi s-ar fi părut o glumă proastă“.
Şi totuşi, pentru că legea îi permite oricărui deţinut din România să se transforme peste noapte în om de ştiinţă, Becali a luat pixul în mână şi a scris: „Aşa, tată, să pornim la drum“. Este una dintre puţinele propoziţii pe care le-a aşternut în prima sa operă, „Becali şi Steaua“, pentru că, odată pornit la drum, Gigi a cam lăsat pixul jos şi s-a hotărât să umple cele 263 de pagini ale cărţii cu poze, facsimile de ziar şi frânturi de text copiate din „Gazeta Sporturilor“.
Spre final se ajunge la dezacorduri grosolane şi la istorisirea expeditivă a unor meciuri obscure: „Vizitatorii din Norvegia avea o singură victorie din şase meciuri în cupele europene. Chipciu a punctat în minutul 21, Latovlevici a făcut-o în 37 şi ecuaţia calificării a fost rezolvată“. Toate acestea – sub înaltul patronaj al lui Friedrich Nietzsche, din care se citează la începutul lucrării.
Aşa arată o pagină din lucrarea ştiinţifică „Becali şi Steaua”. Autorul arată cum se despică un porc în partea dorsală
„Căci vrednic nu mă simt“
Gigi Becali se apucă apoi de a doua lucrare ştiinţifică („Muntele Athos, patria ortodoxiei“), sărind cu uşurinţă de la relatarea detaşată a cronicarului sportiv la stilul cucernic al pelerinului de la muntele sfânt: „De zeci de ori, cu frică de Dumnezeu, dar şi dragoste şi dorinţă de mărturisire, mi-am apropiat condeiul de foaie, dar m-am oprit, căci vrednic nu mă simt să scriu despre Locurile Sfinte şi atleţii lui Hristos, monahii“.
Până la urmă, Gigi se învredniceşte şi începe să-şi povestească vacanţele făcute pe la muntele sfânt: cum a ajuns, ce legături a avut (avion, şalupă rapidă, microbuz), ce a mâncat, câte milioane de euro le-a împărţit bieţilor părinţi. Mai nişte citate din psalmi, mai nişte poze generoase şi jumătate de carte e gata.
În a doua parte se face istoria aşezămintelor de pe muntele Athos, cu date istorice precise, dar fără a se indica nicio sursă. În niciuna dintre cele patru cărţi scrise de Gigi Becali nu există note de subsol, aşa cum cere o lucrare ştiinţifică. Avem un autor care admite că n-a avut niciodată răbdare să citească o carte, dar care ne copleşeşte cu uriaşul său bagaj de cunoştinţe, informându-ne, spre exemplu, că Biserica Protaton a avut de suferit, pe la anul 1210, din cauza piraţilor catalani şi a legatului papal care controla zona.
Coruptul care detestă corupţii
În a treia carte, „Becali şi politica”, Gigi scrie cam tot ce-i trece prin cap: despre familie, democraţie, corupţie, homosexuali, reţele sociale şi, bineînţeles, despre el: „Am fost de mic un lăudăros, oricât a încercat mama mea să mă corecteze. (…) Lăudăroşenia a crescut când vedeam cât bine am făcut şi că nu mă laudă nimeni. Şi uite aşa, mă lăudam singur“.
Ce e cel mai grav pentru o carte care a contribuit la eliberarea condiţionată a unui deţinut este că autorul sfidează justiţia şi clamează că a fost întemniţat pe nedrept, din ordin politic. „Democraţiile corupte nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Aceia care fură de la stat fură de la toţi semenii lor“, mai scrie Becali, el însuşi condamnat pentru corupţie în dosarul schimbului de terenuri cu MApN, în care a prejudiciat statul cu peste două milioane de euro!
Căutând să lămurească motivele pentru care a intrat în politică, Gigi Becali afirmă că s-a hotărât să facă acest pas după ce o voce divină i-a şoptit că este „predestinat să facă ceva mare“. Ajuns în închisoare, constată că s-a înşelat: „Acum, meditând la modul în care s-a sfârşit totul, îmi dau seama că acea voce care mi-a şoptit să intru în politică nu era vocea lui Dumnezeu. Era vocea Diavolului“.
Becali dă de pământ cu Fukuyama şi Huntington
Primele 40 de pagini din ultima „lucrare ştiinţifică“ a lui Gigi Becali („Becali. Parlamentul Europei şi Parlamentul României“) converg către o idee unică şi măreaţă: nedreapta persecutare a ciobanilor fără studii superioare. Sunt enumeraţi zeci de oameni cu faimă care au reuşit în viaţă fără facultate, de la Bill Gates şi Steve Jobs, până la Charlie Chaplin, Paulo Coelho şi Lady Gaga.
„Din cei 44 de preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii, nouă preşedinţi nu au avut studii universitare“, se încurajează Gigi Becali, care o trece la capitolul „fără studii“ inclusiv pe regina Angliei.
Se trece apoi la problema ciobanilor: „Păstoritul este o îndeletnicire intelectuală, spirituală. Ai o mulţime de timp, te gândeşti la multe lucruri, le întorci pe toate feţele. (…) Cei care mă cunosc bine ştiu că am şi partea cealaltă, liniştită, răbdătoare, de păstor, de clarvăzător care veghează asupra celorlalţi, a turmei. Îmi asum cu mândrie statutul de cioban, atât în sens material, cât şi în sens spiritual“.
De voie, de nevoie, am ajuns să scriu cărţi, ceva de neînchipuit pentru mine.
Gigi Becali în cartea „Becali şi politica“
Gigi Becali scrie că, după ce a renunţat la ideea de a începe o facultate – „era complicat să merg zi de zi la cursuri“ –, s-a hotărât să-şi angajeze un profesor personal de politică. S-a oprit la Dan Pavel, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti.
„Ceea ce îmi plăcea la el era că, indiferent de subiect, ştia să-mi explice atât de clar, încât după fiecare întâlnire cu el mă luminam la minte. A fost însă şi o relaţie tensionată, pentru că el mi-a făcut liste de cărţi pe care trebuia să le citesc, iar eu am respins categoric aşa ceva. Tot îmi spunea să citesc din Machiavelli, Giovanni Sartori, Alexis de Tocqueville, Fukuyama, Huntington, Robert Dahl şi alte asemenea chestii. Ţin minte că odată i-am aruncat cărţile de pe biroul meu, iar el şi-a dat demisia pe loc. De-abia l-am înduplecat să se răzgândească. (…) Până la urmă, tot venea cu cărţile după el, îmi citea cuvinte-cheie, fraze importante sau chiar pagini întregi, îmi sublinia pasaje cu carioca sau îmi printa tot felul de fragmente importante. Am căzut de acord că eu nu voi citi decât maximum câteva pasaje pe zi, în rest să îmi explice el. Aşa reţineam cel mai bine, când îmi explica. El să-mi povestească despre cărţi, să mi le explice, iar eu nu eram obligat să învăţ şi să ţin minte decât ceea ce îmi plăcea. Iar când înţelegeam acele idei mă simţeam inteligent, de fapt şi mai inteligent“.
Cartea continuă cu relatarea carierei politice a lui Gigi Becali, care după ce ajunge parlamentar european se plictiseşte repede şi se mută în Parlamentul României, unde se simte mai respectat. Urmează apoi gândurile de final. Şi opera ştiinţifică a lui Gigi Becali se încheie cu o constatare arogantă, o ultimă flegmă aruncată în obrazul celor care încă mai cred că scrisul unei cărţi înseamnă muncă, documentare şi inspiraţie: „Cu mult timp în urmă, un prieten îmi spunea să îmi notez gândurile. «Ce face?», întrebam eu. Şi râdeam de el. Acum, însă, i-am urmat sfaturile. Şi uite-aşa, într-un an am scris patru cărţi. Ceea ce mulţi scriitori nu reuşesc să scrie nici măcar într-o viaţă“.
Oricât m-ar bârfi cârtitorii mei, sunt un om care gândeşte. Un om care gândeşte mult.
Cristian Borcea – arta de a conduce clubul pe care l-ai furat
Condamnat la 6 ani şi 4 luni de închisoare în „Dosarul Transferurilor“, Cristian Borcea a scris şi el o carte în penitenciar. O „lucrare ştiinţifică“ în care autorul apare pozat cu ochelari de soare la ochi şi cu trabuc în gură. „Ce înseamnă de fapt această carte? Este încercarea mea de a-mi oferi experienţa, de a-i învăţa şi pe alţii ce înseamnă să conduci un club de fotbal în România. Ce este obligatoriu să faci, ce nu trebuie făcut niciodată“. Borcea scrie aceste rânduri din puşcărie, unde a ajuns tocmai din cauza modului fraudulos în care a condus clubul de fotbal Dinamo.
Cartea este intitulată pompos „Am fost preşedintele unui vis, Dinamo Bucureşti“. Sunt 150 de pagini în care un condamnat pentru spălare de bani se prezintă ca un guru al marketingului şi se lau dă că a salvat de la faliment clubul pe care l-a prejudiciat cu aproape cinci milioane de euro.
Se începe cu o istorie concisă a fotbalului românesc, pornind de la primul meci jucat la noi în ţară. „Venus, Doamne ce echipă!“, exclamă, la pagina 30, Cristian Borcea, microbist născut în anul 1970. Clubul de fotbal Venus Bucureşti s-a desfiinţat în 1948.
Lucrarea depăşeşte pe alocuri marginile gazonului şi intră, timid, şi în sfera culturală. Borcea inserează câteva citate din Regina Elisabeta a II-a şi din Oscar Wilde, apoi, pe aceeaşi pagină, se autodefineşte „cum se spune în limbaj de cartier – băiat de asfalt“. Nu lipsesc nici activităţile din tinereţe: vânzarea de butelii şi căratul de mărfuri din Turcia. „Aceşti ani au fost, de fapt, piatra de temelie a educaţiei mele ca om de afaceri“, scrie Cristian Borcea.
Borcea şi neuronii
Prin publicarea acestei cărţi, Cristian Borcea deschide totodată şi un nou curent în opera ştiinţifică de penitenciar: ridicarea în slăvi a confraţilor din puşcărie. Ioan Becali, considerat iniţiatorul şi principalul beneficiar al planului infracţional din „Dosarul Transferurilor“, are parte de câteva rânduri călduroase: „Omul care în perioada de tranziţie a fost singurul impresar din ţară. Un om care a ajutat enorm Dinamo şi fără al cărui sprijin nu am fi obţinut rezultate atât de bune. El ne-a ajutat să cumpărăm ieftin din ţară şi să vindem scump în străinătate“.
Însă mai mult decât orice, Borcea îşi ciopleşte conştiincios propria statuie, de la înălţimea căreia ne oferă lecţii patetice de manageriat sportiv: „A conduce un club de fotbal este o ştiinţă, aproape o artă. Pentru a păstori o grupare ai nevoie de toţi neuronii şi de toate legăturile pe care aceştia le pot crea. Îţi trebuie şcoală, sute de ore de studiu“.
Referitor la şcoală, autorul omite să precizeze că a trecut Bacalaureatul la 26 de ani, pe când devenise deja director de marketing la Dinamo. Borcea intrase în club ca băiat bun la toate. „Noi, fotbaliştii, l-am cunoscut pe Borcea drept şoferul lui Cornel Dinu sau cel care-i căra pardesiul“, povestea Florin Prunea în „Gazeta Sporturilor“. O legendă a clubului, Dinu îşi tachina şoferul cu astfel de cuvinte: „Măi, Cristi, ţie n-am ce să-ţi cer pentru că tu ai făcut liceul la Baloteşti“.
Mai târziu, după ce s-a îmbogăţit vânzând butelii, Borcea a sperat că mentorul său îl va privi cu alţi ochi. Un fost jucător dinamovist povestea în GSP: „L-a chemat pe «Mister» (n.r. – Cornel Dinu) convins că îl va da gata cu luxul casei sale. L-a plimbat peste tot, i-a arătat inclusiv băile, iar la final l-a întrebat: «Mister, ce părere aveţi?». Dinu i-a răspuns că totul e bine, dar lipseşte ceva. Borcea s-a înroşit şi a îngăimat: «Ce lipseşte, Mister?». Răspunsul l-a lăsat năuc: «Măi, Cristi, ai ditamai casa, dar nu găseşti în ea nicio carte»“.
Dinel Staicu – cinci cărţi într-o jumătate de an
În breasla scriitorilor din puşcării, un caz aparte este Dinel Staicu, fost miliţian comunist îmbogăţit în tranziţie. A scris până acum zece cărţi, cinci dintre ele în 2015! După cum ştiţi, ne aflăm abia la jumătatea anului.
Dinel are toate motivele să fie prolific, întrucât a fost condamnat la nouă ani de închisoare pentru fraudarea Transgaz. Dacă va continua să scrie în acelaşi ritm, va publica peste 50 de cărţi şi îşi va scurta aproape o jumătate din pedeapsă. Este o situaţie scandaloasă, cauzată de o lacună legislativă pe care nimeni nu se grăbeşte să o repare.
„Pandemia crizei capitaliste“, una din cele zece cărţi scrise de Dinel Staicu în puşcărie, este o odă închinată epocii comuniste. Autorul o mai numeşte „Biblia mileniului III“ şi susţine că a scris-o „după notele strict secrete ale lui Nicolae Ceauşescu“. Cartea vorbeşte între altele despre inutilitatea instituţiilor anticorupţie, a partidelor şi a votului democratic. Este, în esenţă, un delir conspiraţionist despre oligarhia financiar-bancară care conduce lumea şi care vrea să creeze un imperiu financiar global. Soluţia lui Dinel Staicu: „Omenirea, prin cetăţenii săi simpli şi lideri liberi aleşi trebuie să redefinească realitatea şi să abordeze un nou concept al autoguvernării micro şi macro“.
În finalul cărţii, Dinel Staicu cere ca „Nicolae Ceauşescu să fie aşezat pe eşafodul istoriei alături de Decebal, Ştefan cel Mare şi Vlad Dracul“ şi îşi încheie pretinsa lucrare ştiinţifică cu următorul mesaj: „Eu, anonimul controversat, dedic această lucrare în totalitate ex. Preşedintelui NICOLAE CEAUŞESCU care a condus remarcabil – ca şi gospodar – destinele României timp de 25 de ani către «Epoca de Aur» pe care nici el şi nici noi nu am apucat-o, totuşi, eu, ţărănuşul oltean îi datorez profundă recunoştinţă pentru cei 24 de ani de bursă şi învăţătură şi nu voi precupeţi nimic – indiferent cât voi fi arestat – să duc mai departe visele de aur ale semeţiei româneşti. Fie roata şi pătrată, tot se mai întoarce-odată!“.
Cum ar trebui să arate o lucrare ştiinţifică
Legea 254/2013 privind executarea pedepselor precizează că numai cărţile care intră în categoria lucrărilor ştiinţifice şi aduc un aport societăţii îi asigură autorului deţinut o scutire de pedeapsă, fapt care exclude cărţile de memorii sau creaţiile literare. Marian Popescu, preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, a explicat pentru „Adevărul“ că o carte care nu respectă normele unei lucrări de cercetare nu poate fi în niciun caz încadrată ca lucrare ştiinţifică.
„Caracterul ştiinţific al unei lucrări este dovedit de precizarea domeniului/temei/subiectului cercetat, de dovedirea cunoaşterii lucrărilor ştiinţifice consacrate domeniului/temei/subiectului până atunci, de precizarea metodei de cercetare, de discursul ştiinţific probat prin examinarea ipotezelor cercetării şi aşa mai departe“, ne-a declarat Marian Popescu.
Sursa: adevarul.ro
