Scrisoare testament a lui Caragiale către Vlahuţă!
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureşul de-a'ndaratelea către obârşia lor în creerii munţilor Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească - fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
„Frate Vlahuţă,
De ce să ne facem spaimă şi inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi.
Nu existăpe pământ speţă zoologica mai unitară decât a Regelui creaţiunii. Între un polinezian, antropofag şi cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul mai altminterea;
dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! 
Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele.
Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni…
Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel înca nu înţelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată. În fine, nu are înca destula îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu”binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de… „pierderea românismului”!
Să se piarza neamul românesc! – Auzi dumneata ! … Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindca un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?…
Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti…
Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. 
Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri… atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţ înainte de a fi legat rod… …
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureşul de-a’ndaratelea către obârşia lor în creerii munţilor Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa şi neamului românesc!
Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază ! Al tău vechiu,
Caragiale”
