Scrisoarea Reginei Maria către fiul său, Rege Carol al II-lea al României!
La împlinirea a 75 de ani de la Plecare, cînd dezveleam bustul replică a Militei Pătraşcu la Balcic, aveam să spun: „Maria, Unica Regină a României Mari”.
Pentru ea, Batalionul de Onoare desfăşurat la Cotroceni, la trecerea sicriului a dat ultimul onor cu baionetele în Pământ, aceasta semnificând:”ne îngropăm cu tine, Maiestate!” Ştiau de ce!
Iată încă o dovadă de Măreţie Regală!
General(r.) dr. Mircea CHELARU
Sinaia, 25 decembrie 1925
Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu?
Ce poate să-i spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu trebuia să o completezi.
Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înşeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudătorii goi și lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul poate să dorească într-un moment de înnebunire.
A iubi înseamnă să încerci să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de muncă și de plăcere. Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce nu pot înţelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului?
Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, atunci, într-adevăr ești nedemn să porți făclia.Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce pentru cine? Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil.
Erai nădejdea noastră, comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate.
Numai imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu îți poți da seama niciodată cât de hidos este faptul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată, chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii? Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu.
Atunci m-am ridicat ca o tigroaică, apărându-și puiul îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință.
Dacă socotești că viață îți datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, să faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă.
Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina, trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.
PS.
Ruperea în cele 9 paragrafe cât şi sublinierile, îmi aparţin. Am încercat să fac această delimitare în text pentru a explora mai bine ideile unei Regine devotate Ţării şi ale unei mame în suferinţă de suflet. A învins Regina, a învins Datoria unei Suverane demne. Redau acestă scrisoare-monument pentru recompunerea unei lecţii de Istorie a demnităţii Naţionale. Poate vor înţelege ceva din ea, vremelnicii de azi, prădători de Ţară şi distrugători de Neam!
