Urmează o dictatura unde va domni o singura lege:cea a capitalului, a competiției care pe care, a exploatării pe fata!.
Desi se vrea un transperant care sa ascunda de privirile curioase afacerile familiei prezidentiale, arestarile la comanda, insistenta cu care presedintele cere capul lui Nastase, ororile savarsite de Monica Macovei in numele democratiei, arestarea intempestiva a lui Becali nu este decat o perdea transparenta ce lasa la vedere destul ca poporul sa-si dea seama ca de cealalta parte a perdelei Traian Basescu, secondat de familia sa, face scena desfacerii picioarelor din Basic Instinct invitand magistratii, serviciile secrete, politia, guvernul, parlamentul, sa se repeada in mijlocul peisajului. Basca desele apropouri la gaozari la ale caror dosuri pare-se ca jinduiesc fratii Basescu.
Da, ne vom repezi sa consumam stirea arestarii lui Becali, dar nu in contextul arestarii imbogagatitilor ilegali, ori a persoanelor care vor sa faca legea fiindca au bani. Oricata aversiune avem pe miliardarii de carton, consumam arestarea cu lehamite, cu speranta ca este ulrima data cand un cetatean din tara asta, fie el si imbogatit in conditii dubioase (nu mai dubioase decat familia Basescu), este luat pe sus si incatusat, fiind anchetat pana in miez de noapte, atata timp cat criminalii de la Brasov sunt liberi, cand puscariasi acuzati crima si tentativa de omor se plimba la misto pe strazi. Sper sa fie pentru ultima oara cand un cetatean este anchetat in stil comunist, pentru a fi eliberat din lipsa de probe. Daca nu sunt probe, atunci de ce sunt oamenii saltati cu mascati? E altceva un flagrant, o perchezitie la domiciliu, o cercetare, identificarea de probe pentru comiterea de infractiuni grave. Dar cand astfel de descinderi sunt motivate de un telefon la 112 de acum patru luni, e ciudat! Daca i-ar salta pe toti in acelasi mod, incepand cu magicienii care au volatilizat flota, ar fi ceva. Dar cand se actioneaza la comanda presupunandu-se ca poporul il va considera pe presedinte drept Eroul de la Termopile nu tine. Ori toti, ori niciunul!
Altfel, rezultatul poate fi cu totul si cu totul diferit fata de asteptarile prezidentiale. De pilda oamenii stransi la Parchet s-ar putea inmulti, s-ar putea uni, ar putea sa ceara insistent demisia lui Basescu si cine stie? Revolutia s-a iscat de la arestarea lui Laszlo Tokes! Si ca sa concluzionam:
1.Am vazut tot ce era de vazut legat de familia prezidentiala
2. Stim ca Basescu a cerut capul lui Nastase
3. Stim ca Macovei denigreaza tara
4. Stim ca Geoana candideaza
5. Nu suntem de acord cu arestarea lui Becali asa cum s-a facut (daca la momentul comiterii ueni infractiuni s-ar fi actionat imediat, ar fi fost OK, acum e circ, mult prea mult circ in raport cu painea ce se imputineaza.
P.S. Sunt voci (si nu de gaozari) care sustin ca Becali este partener de afaceri cu Mircea Basescu.
Motto
„Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!… Ion Coja
Așadar, zeci de mii de români au înfundat Piteștiul și Gherla, Aiudul și Canalul… Sute de mii de ani de suferință absurdă, mai absurdă ca moartea!… Torționarii neamului românesc i-au sortit exterminării lente, prin suferințe fizice cumplite și prin degradare morală, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”!
Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secătui sufletește înainte de a-l termina fizic!… Ținta predilectă: credința strămoșească a românului în Domnul nostru Iisus Hristos!
Numai că a existat un răspuns – pe care l-aș numi omenesc înainte de a-l numi românesc, un răspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: în spațiul concentraționar românesc, adică în temnițele comuniste, românii siliți de teroarea istoriei să-și petreacă cu lanțuri la picioare anii cei mai frumoși ai tinereții, au găsit motive să aducă pentru această șansă și onoare mulțumire și cuvinte de glorie Mântuitorului Iisus Hristos, tovarășul lor de suferință, antemergătorul lor!…
Nicăieri în spațiul încăput sub cizma bolșevică, cominternistă, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea și profunzimea trăirii religioase din temnițele comunismului ateu, din care s-a prefirat până la noi, cu valoare de document fără pereche, poezia detenției, scrisă în temnițele din Republica Populară Română…
E un fel de a spune „scrisă”, căci regimul bolșevic nu le-a admis academicienilor, savanților și poeților încarcerați accesul la hârtie și creion.
Toată poezia detenției – capitol eminamente românesc în rezistența anti-comunistă planetară, a trăit și a supraviețuit numai pe căile oralității, motiv în plus să apropiem această poezie, această literatură fantastă, această reacție eminamente românească să o legăm de magnifica Mioriță, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie și una de variante culese pe întreg spațiul românesc!
Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorița, cât de bine se potrivesc pentru camarazii din Țară ai lui Mircea Eliade! Încarcerați cu maximă duritate, unii exterminați, cu toții supuși unui regim de dezumanizare, deținuții noștri politici au avut harul și voința de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferința lor și a Neamului într-un act liturgic, de sfințire a omului, în felul acesta transfigurându-și moartea și însăși starea nedemnă de robie a întregului Neam într-un moment istoric de grație…
Comportamentul în temniță al camarazilor și camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu ori Petre Țuțea sau Aspasia Petrescu Oțel, a dat un sens absurdului însuși. Iar acest sens a însemnat în fond dejucarea proiectului demențial și diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului însuși, au conceput sistemul politic și penitenciar din România…
Românii, deținuții politici din România, au introdus un sens mântuitor, un logos în haosul și arbitrarul acelei lumi concepută în dispreț și ură față de om, față de Cel Ce ne-a împrumutat chipul Său. Au știut să transfigureze infernul concentraționar într-un spațiu binecuvîntat de Dumnezeu! Într-o gură de rai…
L-am întrebat pe părintele Radu Leonte din Sibiu, arestat în seara nunții sale, în iarna lui 1941, și întors la soția sa abia în septembrie 1964, l-am întrebat cu teamă, cu sfială, cum e, părinte Leonte, să stai în temniță 24 de ani?…
Și mi-a răspuns cam așa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, căci abia după aceea pricepi care este câștigul tău că te afli acolo…”
De ce oare, când am primit acest răspuns, mi s-a părut unul mioritic?!… Mioritic în totului tot…
Resimțindu-l ca pe dovada de eșec al teroarei cominterniste!
* * *
Așadar, ciobănașul mioritic când află că i se dorește moartea, că uciderea sa este deja plănuită, nu pune mâna pe par, nici măcar nu fuge, nu dispare „englezește” de la fața locului. Ci rămâne locului, și-și acceptă soarta „românește”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta însă s-ar putea să aibă dreptate!
Comportamentul mioritic, al ciobănașului, este, da, tipic românesc! Numai că este cazul să se știe și să se înțeleagă că în acest mod tipic românesc nu se comportă numai ciobănașul nostru arhetipal.
Dacă este să numim mioritic sau tipic românesc acest comportament, atunci trebuie să se știe că la fel de mioritic, de „românește”, reacționează Însuși Iisus Hristos când află ce i-a pregătit Iuda și sponsorii Iudei. Căci în loc să se depărteze de primejdie, să părăsească grădina pierzaniei în graba cea mai mare, El Își adună mai aproape învățăceii și le ține predica cea mai înălțătoare, învățătura cea mai adâncă, lauda cea mai aprinsă adusă Domnului, vieții adevărate! Sfidând moartea și forțele întunericului, ale răului și ale minciunii! Exact ca în Miorița, oameni buni!…
Tot după tipicul mioritic, românesc – nu eu i-am zis așa!, se defășoară alt moment de răscruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al morții lui Socrate. El, omul cel mai ințelept, cel mai priceput în a descifra tainele minții omenești și ale lumii în care trăim, a fost condamnat la moarte de concitadinii săi, prin acuzațiile aduse de niște neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat în modul cel mai democratic cu putință: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca și Iisus, de altfel!
…A avut Socrate nenumărate ocazii să se sustragă pedepsei capitale și n-a făcut-o. În ajunul morții, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca să-și consoleze amicii de plecarea sa din această lume, le-a ținut „predica” sa cea mai emoționantă, mai tulburătoare.
El, Socrate, care peste câteva clipe urma să bea cucută din cupa izbăvitoare, și-a încurajat prietenii vorbindu-le până la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnată de Platon în vestitul dialog Phaidon.
E greu de precizat și de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru românii de noi! Miorița, Evanghelia sau Phaidon? Ceea ce putem preciza, în termenii propuși de nedemnii noștri preopinenți – nedemni nedemnii, dar teribil de băgăcioși cât mai în față!, este că atât Iisus, cât și Socrate, adică atât omul cel mai curat din câți au existat, cât și omul cel mai înțelept, puși în fața morții, au avut un comportament, da, mioritic!
Un comportament tipic românesc!…
Nu s-au temut de moarte, au preamărit norocul de a viețui pe această lume totuși trecătoare, înșelătoare, în drum spre certitudinile de Apoi…
Iar dacă am pomenit de comportamentul românesc al românilor confruntați cu „teroarea istoriei”, în postura de deținuți politici în temnițele cominterniste, nu putem să nu ne aducem aminte că mulți dintre acei deținuți diafani erau tineri din Frățiile de Cruce, adică chiar la vârsta ciobănașului mioritic.
Nu fusese departe de această vârstă nici Căpitanul, în 1938, când, avertizat asupra intențiilor criminale ale regelui sperjur, este sfătuit să plece pentru o vreme din Țară. Care dintre noi, oamenii obișnuiți, nu regretăm că acest sfat nu a fost urmat de Căpitan?!
Regretăm și nu înțelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reacționat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobănașului matricial, aidoma lui Socrate și Iisus: nu a întors spatele morții, evitând-o, depărtându-se de ea, ci s-a lăsat în voia altui instinct, superior, instinctului pe care îl naște în tine conștientizarea sinceră, profundă, autentică a valorii vieții, a valorilor sufletești legate de condiția divină a ființei umane… A ta, cititorule!
Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem să-i spunem, al Căpitanului în fața morții e întregit de felul cum, alături de ceilalți 13 camarazi, și-a trăit ultimele clipe, horcăind pe gâtlejul sugrumat cuvinte de laudă Domnului, Slavei divine, cerești!
…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, încercăm să ne punem în postura personajului și aprobăm sau repudiem purtarea insului, ne identificăm sau nu cu fapta sa. Reacția ciobănașului, chiar așa cum a fost ea imaginată de ceata de colindători, este o reacție posibilă, totuși. Dovadă, cum am arătat, faptul că regăsim această reacție, acest comportament și la alții… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus și Socrate, printre alții, nu mulți! De aceea nu e de mirare că unii dintre noi nu înțeleg, nu-și pot asuma comportamentul ciobănașului sau al lui Socrate… Nu înțeleg, dar cei mai mulți, printre care și subsemnatul, simt că le scapă înțelegerea acelor fapte și trăiesc, cu onestitate, sentimentul limitării înțelegerii…
Nimic nu este mai reconfortant decât bunul simț al celor săraci cu duhul, deficitari la capitolul înțelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai târziu, la un nivel sau altul, fiecare însă atingem un asemenea prag al înțelegerii și ne împăcăm cu fatalitatea: nu suntem programați de Marele Softist să pricepem chiar totul!… Unii mai mult, alții mai puțin, dar niciunul totul!…
Ce te faci însă cu obrăznicătura care face din propria sa limitare cheia înțelegerii acestei lumi, etichetând drept lipsă de consistență, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal mărginită, de a se pune în pielea altuia, de a-l înțelege pe Celălalt?! Nu mă văd capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobănașului mioritic în fața morții, dar când iau cunoștință de acest model îmi dau seama că, dacă aș fi avut puțin mai mult noroc la naștere, mi-ar fi plăcut să mă fi înzestrat Dumnezeu cu un caracter atât de puternic…
Nu mă reped, în apărare prostească de sine, să declar că tot ceea ce eu nu înțeleg sau nu sunt în stare să fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant…
Cum fac toți neisprăviții care, de câțiva ani post-decembriști încoace, vor să facă pedagogie națională cu noi, oferindu-ne modelul neîmplinirii lor înfumurate! Dacă, dintre aceștia, mai e careva recuperabil, îl sfătuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, să mai citească o dată, dacă deja a făcut-o vreodată, Apologia, adică Apărarea lui Socrate și textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidon, să mai citească o dată și Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugăciunea pentru unitatea om-Dumnezeu, iar după aceea să citească sau, în cel mai bun caz, să recitească Miorița, eventual în vreo două-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu văd cum ar reintra în normalitate. În normalitatea ființei umane în ipostaza ei românească!…
Iar tuturor celor de față cititori le aduc la cunoștință că în hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorița a fost atât de prezentă în mintea românașilor noștri, mioritici până la Dumnezeu!, încât unul dintre ocnași, nu de capul său, ci mereu cercetându-și camarazii de extaz penitenciar, făcând deci din acel text un soi de operă colectivă, anonimă, s-a încumetat să imagineze continuarea baladei!
Da, există o continuare a Mioriței! Nu romanul Baltagul, care este și el așa ceva, dar în alt fel, ci un text poetic, în metru popular, să semene cât mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a încumetat cineva să se măsoare cu Miorița!… Cred că numai spațiul binecuvîntat al temniței, al suferinței nedrepte, putea cuiva să-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioriței, dar și inspirația, de natură cert divină, de a produce un text care să facă față comparației cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioriței… Iar acel ocnaș nu a făcut-o ca să schimbe cu vreo iotă destinul și comportamentul mioritic al ciobănașului, ci pentru a răspunde la o întrebare, extrem de justificată: cum le-a fost asasinilor după? Cum de i-a mai răbdat pământul?… ntrebarea aceasta și-a pus-o Radu Gyr și a scris drept răspuns Balada unui plai de munte.
Ce s-a întâmplat cu asasinii ciobănașului nostru mioritic?, se întreabă așadar Radu Gyr și dă la această întrebare un răspuns, adică un text, o baladă, care îl situează cert printre marii poeți ai lumii. Iată primele catrene:
„Pe-o sprânceană de lumină,
Lâng-o lacrimă de rai,
Verde culme carpatină
Rotunjește dulce plai.
Iar în plaiul stânei goale,
Lângă strunga fără oi,
Crăngi cu umeri frânți de jale
Se cutremură din foi.
Fluier vechi nu mai îndrugă
nu mai latră câini pândari.
Singuri munții duc în glugă
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburdă-n târlă iezii,
Nici plăpânzii miei priori.
Doar pe cearcănul amiezii
Urcă ulii rotitori.
Ulii suie, frunza sună,
iar în iarbă-ntins amar
ba e somn, ba rugăciune,
tînăr leș de pecurar.
A rămas dormind pe-o rână,
în culcuș de voievod,
pe-un crâmpei de rai cu stână
unde brazii plâng prohod.”
Și așa mai departe… Una din capodoperele limbii române… Ale spiritului mioritic.
Nu voi destăinui soarta celor doi tovarăși cu suflet de Iudă… Cititorii acestor rânduri să meargă la text! Mâna pe carte!… (Volumul Balade.)
…Important este că s-a găsit un spirit mioritic, Radu Gyr, care să-și pună întrebarea, la care a imaginat un răspuns pe puterea minții sale. Iar și mai important este că în acest același spațiu mioritic, când vestea că a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tăriile lumii în care ei se știau trăitori, poporului ăstuia de români mioritici fiindu-i cu neputință să înțeleagă asemenea faptă, ei, românii de odinioară, românii arhei, și-au pus într-un târziu întrebarea: oare ce s-a întâmplat cu ucigașii Mântuitorului, cu ucigașii Celui Care S-a oferit suferinței ca să ne mântuiască pe noi de păcate?
Cu ce cumplită pedeapsă, pe măsura crimei făptuite, justiția divină i-a pedepsit pe criminalii cei mai fără de suflet din istoria Universului?…
Da, românii și-au pus această întrebare la care au imaginat și un răspuns, un răspuns mai mioritic decât toate Miorițele lor. Un răspuns pe care nechemații preopinenți nu au nici o șansă să-l imagineze ori să-l înțeleagă…
Închipuindu-se magistrați, judecători în dosarul uciderii lui Iisus Hristos, românii, mioritici în tot ce fac, au mai făcut una cu care să scandalizeze componenta năucă, lucidă și pragmatică, a planetei: în imaginarul românesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnați ucigașii cei mai nenorociți a fost ca ei să nu mai moară niciodată. Să trăiască veșnic! Și punct!…
Aceasta a fost pedeapsa dată de Dumnezeu! De Dumnezeul românilor, dacă nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…
Logica strânsă a acestui răspuns: numai așa, trăind la nesfârșit, și asistând la „marșul glorios al lui Iisus pe pământ” (apud Țuțea), li se vădea acelor nefericiți eșecul crimei lor!… Dimenisunile netrebniciei lor…
Mai departe, interpretarea „sentinței” e la înde…mintea fiecăruia, cum îl taie capul pe fiecare…
După al meu: pedepsiți să nu mai moară niciodată? Pedepsiți cu viață veșnică?… Așadar, viața ca pedeapsă!…
O idee des întâlnită la românii mioritici. La maică-mea, bunăoară! Dar n-am luat-o în serios! …Sau la dl Arghirescu, gazda mea din studenție, de pe str. Lt.Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasă cu Paul Ionescu, erou al primului Război Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar când eu îi uram să atingă suta, nu-mi mulțumea, dând din cap compătimitor: ce-o fi fiind în capul acestui băiet?!… Dimineața, când era destul de liniște ca să-l aud prin perete, prindeam rugăciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ți-am greșit de mă lași să trăiesc atâta?! De ce nu mă iei, Doamne?!… Pentru care grele păcate, Doamne, mai trăiesc?… Răsunau cunoscut în mintea mea aceste vorbe… Atât cât reușisem eu să mă conectez până atunci la mentalul comunitar românesc. Românesc pentru că mioritic. Și invers!…
Când viața este o pedeapsă, o probă de încercare, menită să te pregătească pentru altă viață, abia aceea adevărată, pui alt preț pe viață și pe toate cele din preajmă-ți, atât de amăgitoare!…
În septembrie 1989 mă aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistică. M-am împrietenit oareșicât cu un romanist suedez, i-a plăcut comunicarea mea și mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede și la politică. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus întrebarea incomodă pentru un român naționalist: de ce românii nu dau niciun semn că ar fi capabili să se răscoale împotriva sistemului comunist?
De ce acceptă mai departe dictatura ceaușistă?!… Adică, se subînțelegea, din lașitate și oportunism se comportă românii atât de jalnic, de jenant!…
M-am pomenit, aproape instinctiv, fără să judec prea mult răspunsul, susținând altă explicație: forma cea mai comună și mai naturală (sic!) de lașitate este teama de moarte. Românii sunt un popor care în istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotrivă, au înfruntat-o cu destulă dăruire, alții îi zic seninătate… Și suedezul cel hiperborean s-a arătat cunoscător: religia dacilor, Miorița, Brâncoveanu, la care eu am adăugat rezistența anticomunistă din munți, pe cât de eroică, pe atât de „ineficientă”, despre care informatul meu coleg nu știa nimic, nimic…
Iar eu am continuat: gestul de a te ridica împotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care îți pune în pericol viața. Dar pe lângă pericolul de a-ți pierde viața în confruntarea pe care o declanșezi, mai apare și pericolul ca tu să iei viața cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce în postura nedorită nicicum de a ucide… Pentru român, nimic nu poate fi mai cumplit decât să se vadă cu mâinile înroșite de sângele omuciderii…
Mai bine rabdă nedreptatea decât s-o înece în sânge! Românul știe că pentru opresor există o plată inevitabilă și îl lasă, mai de grabă, „în plata Domnului”…
Eram eu însumi mirat de cele ce spuneam și vag mi s-a făcut rușine pentru ușurința cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam în ele? Nu știu. Ce știu este că atunci le-am gândit, aceste explicații, pentru prima oară. Mai ales ideea că românii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieți, dar ezită atunci când s-ar putea să fie aduși în situația de a lua ei viața cuiva, oricât i-ar fi acela de adversar!…
…Câteva luni mai târziu, în decembrie același an 1989, aveam să constat cu uimire și îndurerat că avusesem tare multă dreptate… Mii de tineri mioritici, fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale au ieșit în fața tancurilor, în fața nevăzuților teroriști, nu ca să ucidă pedepsitor sau răzbunător – căci nu aveau pe cine, cât mai ales ca să-și arate, lumii întregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-și astfel credința că Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…
Noi, românii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu există un asemenea popor… Iar a fi ori a reacționa în spiritul baladei Miorița nu înseamnă a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o trăire profundă a propriei condiții umane mult mai complexă, mai subtilă, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atâta doar aș adăuga: a reacționa „în legitimă apărare”, instinctual, la violență răspunzând prin violență, înseamnă să te situezi pe linia de conduită a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat și …recomandabil în viața de toate zilele, oamenilor obișnuiți. Alde mine, alde mata, cititorule…
Uneori însă, când atitudinea ta angajează o miză mult superioară destinului individual – cazul lui Socrate și Iisus, a avea reacția „potrivită”, cea așteptată, înseamnă a accepta degradarea mizei, a semnificațiilor legate de persoana-ți. Înseamnă să aparții acelei lumi din care vin și cei care îți vor moartea. Este și cazul Căpitanului, care, dacă s-ar fi pus la adăpost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al său și al Mișcării. Ciobănașul nu purta un mesaj anume, pe care să putem spune că l-a salvat prin comportamentul său cristic, mioritic. Dar camarazii săi colindători, cu o intuiție sufletească teribilă pentru niște simpli țărani, punându-l pe ciobănaș să ia această atitudine, conferă morții sale un mesaj, un răsunet care acoperă vaietul de jale matern, devenind mister inițiatic la nivelul conștiinței unui popor întreg! Căci, a nu se uita, balada Miorița, din toate creațiile folclorice românește, are cea mai bună răspândire, cele peste o mie de variante acoperind dens întreg arealul românesc.
Un detaliu cum nu se poate mai mișcător: Prima oară, dacă nu mă înșel, Miorița a fost culeasă într-un sat ardelenesc, de români secuizați, de ceangăi. Un text în limba maghiară, așadar. Bieții oameni nu mai vorbeau românește, uitaseră și religia părinților, trecând, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepădaseră de „mesajul” mioritic, salvându-l chiar și așa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim și de cel mai mare preț…
În încheiere, aș zice că genul proxim și ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, și el atât de românesc, numit a-ți fi rușine de rușinea celuilalt… Nu știu dacă există și în alte limbi, ca expresie curentă. Acest sentiment mă încearcă destul de des.
Este un sentiment și un comportament la care eu unul am acces. Căci celălalt, comportamentul propriu zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot românul! Ci numai celor dintre noi puțini și aleși… Binecuvîntați de Dumnezeu!
Când printre noi se ivește unul, să ne bucurăm de norocul neamului nostru de-a-l odrăsli mai departe pe ciobănașul carpatin…
Dar să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne pună cât mai rar în situația de a scoate la lumină, din adâncul ființei noastre etnice, ce a mai rămas din mioritismul nostru ancestral…
Mai pune-i, Doamne, și pe alții la încercare!
Ion Coja
Post scriptum: Decembrie 1989 și tot ce a urmat, adică situația în care ne aflăm de 20 de ani, nu cumva este un alt moment în care Istoria dă în noi, românii, cu tot ce apucă și ne pune din nou în cumpănă cu pieirea?! „Românul nu piere!”, ne asigură un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba asta nu există la alte popoare. Adică vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamțul sau bulgarul… Dovadă că destinul nostru istoric ne-a pus mereu la încercare. Ne pune, iată, din nou! Numai că de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul și țara pare a fi mai bine pusă la punct. Nu au neglijat niciun detaliu!…
Deformarea și denaturarea mesajului care ne vine din adâncul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din această strategie. O strategie care mizează nu numai pe cozile de topor, ci și pe imbecilii cu certificat de naștere românesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici în Parlament, nici în Guvern, nici în Universități sau Tribunale, la Televiziuni și tot felul de redacții, peste tot dăm de ei…
Autor: prof.univ.dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
Prea cuvioase părinte stareţ,Cuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi,
Am venit de departe la acest praznic al Adormirii Maicii Domnului cu bucuria în suflet că voi asista la sfînta liturghie de la Mânăstirea Petru Vodă încununată cu predica, atât de aşteptată şi de dorită de dumneavoastră toţi, a părintelui stareţ Justin.
Iată însă că Sfinţia Sa a găsit de cuviinţă să pună pe umerii mei nevrednici sarcina de a vă vorbi eu despre frumuseţea şi însemnătatea marii sărbători care ne-a adunat pe toţi aici, în acest sfînt lăcaş de traire şi simţire românească, ortodoxă. Pentru mine, această postură cu totul neaşteptată este momentul cel mai înălţător, mai presus de orice închipuire a mea, cu care bunul Dumnezeu mă răsplăteşte mult peste ceea ce aş fi putut gândi că mi se cuvine. Trag nădejde să nu dezamăgesc pe nimeni cu cele ce are a vă spune despre Maica Domnului nu un teolog, ci un profesor de limba română…
Multe se mai pot spune despre Sfânta Fecioară Maria, despre rolul şi însemnătatea Maicii Domnului pentru edificarea noastră sufletească, a tuturor creştinilor. Eu am să mă opresc asupra unui subiect oarecum bine cunoscut dumneavoastră, dar asupra căruia, ca şi mine, nu v-aţi oprit niciodată să insistaţi şi să-l analizaţi sub toate aspectele sale. O vom face acum, împreună, întrebându-mă ce poate să însemne vestita proorocire potrivit căreia România va deveni cândva „grădina Maicii Domnului”.
La această proorocire făcea trimitere Papa Ioan Paul al II-lea atunci când, coborînd din avion la Bucureşti, s-a aplecat şi a sărutat pământul românesc, explicând că pe acest pământ ştie Sanctitatea Sa că se va ridica „grădina lui Dumnezeu”.
Această proorocire a fost făcută cu mulţi ani în urmă de un mistic indian. Avem toate motivele să ne aplecăm asupra ei şi să o cercetăm cu toată seriozitatea. Procedând metodic, va fi să ne punem câteva întrebări şi să căutăm cu bună credinţă răspunsul cel mai potrivit, mai adecvat. Prima întrebare care se naşte în mintea noastră este următoarea: Ce motive avea Maica Domnului să ne aleagă pe noi, românii, pentru această onoare? Ce anume o putea face pe Sfînta Fecioară să ne răsplătească cu atâta generozitate? Merităm noi, românii, atâta graţie divină? Care sunt faptele părinţilor şi strămoşilor noştri pentru care Maica Domnului ne hărăzeşte un destin aparte? Atât de deosebit?
….Vă împărtăşesc din capul locului părerea, convingerea mea, ca bun cunoscător al istoriei Neamului Românesc, că nu sunt puţine faptele românilor care cu siguranţă au plăcut mult dinaintea Maicii Domnului. Voi enumera numai câteva, cu precizarea, iubiţi credincioşi, că acestea sunt fapte pentru care fiecare dintre noi trebuie să se simtă mândru şi fericit că este român, şi să mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut român, pe aceste meleaguri binecuvîntate. Fac această precizare deoarece azi, noi, românii, prea suntem din toate părţile atacaţi, agresaţi în demnitatea noastră de români, asaltaţi de neprieteni preocupaţi a slăbi şi distruge temeiurile încrederii noastre în viitorul românesc, doar-doar ne vom lepăda de românismul nostru, funciar şi fără de leac! Vă va fi mai uşor să rezistaţi acestor presiuni perfide şi veţi avea ce să le răspundeţi obraznicilor, ştiind cele ce urmează:
Aşadar, voi încerca să fac un scurt inventar, un pomelnic al câtorva dintre faptele şi împrejurările prin care noi, românii, ne-am singularizat în istorie, deosebindu-ne de alte neamuri prin gesturi care vor fi atras asupra noastră atenţia şi milostivenia Fecioarei Maria.
Încep cu Sfîntul Andrei, pentru care, dintre apostoli, e de crezut că Maica Domnului a avut un plus de iubire şi preţuire, doar a fost primul dintre oameni care a recunoscut în Iisus esenţa divină a înfăpturii şi a făptuirii Sale. Iar în faptul că apostolului Andrei i-a revenit misiunea de a duce cuvîntului Domnului în ţinuturile dunărene am putea vedea un semn, căci cuvîntul său a rodit şi a dat naştere unuia dintre puţinele popoare creştinate încă din acele timpuri apostolice.
Nu avem nici un document scris despre cum a fost primit Apostolul Andrei de strămoşii noştri daco-geţi, dar avem documentul lingvistic, mărturia limbii române, care a păstrat amintirea sfîntului apostol prin denumirea Indrea sau Ândrea, dată în popor lunii decembrie, luna în care este prăznuită naşterea Mântuitorului, adică Începutul! Avem dreptul să deducem din acest cuvînt, Ândrea, veritabilă nestemată a limbii române, că strămoşii noştri l-au iubit şi cinstit pe Apostolul Andreas aşa cum se cuvenea. Suntem singurul popor creştin care păstrăm amintirea creştinării noastre prin tradiţia vie a graiului străbun, tradiţie de două ori milenară! Mai veche decât amintirea bădiţei Troian, a împăratului Traian întemeietor de Ţară, este amintirea sfîntului Ândrea, întemeietor de viaţă sufletească nouă! Amintire păstrată nu prin texte scrise, aflate în biblioteci sau sipete, ci prin cuvîntul viu şi roditor în sufletul fiecărui purtător al graiului românesc.
Un alt moment de istorie românească pe care Maica Domnului negreşit îl cunoaşte este martiriul Brâncovenilor. Este mare păcat că acest episod glorios din istoria românilor şi a creştinătăţii nu este nici pe departe atât de binecunoscut cum ar merita să fie în toate zările lumii! Mai întâi v-aş invita să încercaţi a vă imagina ce a fost în mintea sultanului care l-a pus pe Vodă Constantin Brâncoveanu să aleagă între credinţa sa în Iisus şi viaţa sa şi a celor patru feciori ai săi. Acel nevolnic de sultan atotputernic era ferm convins că Brâncoveanu va ceda, că voievodul român se va lepăda de credinţa străbună şi va trece la religia musulmană. Era atât de sigur încât a făcut un veritabil spectacol din acest moment al renunţării la Iisus Hristos şi i-a invitat să asiste la biruinţa Islamului asupra Crucii pe toţi ambasadorii de la Constantinopol, majoritatea reprezentanţi ai unor state europene, creştine. A convocat, cum am spune noi azi, toată mass media, toate televiziunile, pentru un „show” cum nu se mai văzuse.
Mai mult, ca batjocura să fie deplină la adresa creştinătăţii şi a Domnului nostru Iisus, a fost aleasă ca zi a acestui moment de ruşinare a creştinătăţii însăşi ziua de 15 august, adică ziua Sfintei Marii, a Adormirii Maicii Domnului. Intenţia sultanului de a lovi astfel în inima credinţei creştine se făcea şi mai limpede.
Ştim cu toţii ce a urmat. Constantin Vodă Brâncoveanu şi feciorii săi domneşti au stricat petrecerea păgânului şi a invitaţilor săi, românii de ei nu au abjurat, nu s-au lepădat de Iisus Hristos şi nici de Maica Sa. Au murit pe rând decapitaţi, ultimul pierind Brâncoveanu după ce a asistat la uciderea copiilor săi… O asemenea tragedie, un asemnea martiriu nu se mai cunoaşte în toată istoria întregii creştinătăţi, a întregii omeniri, indiferent de religie… Am mai spus-o: din păcate nu ne arătăm vrednici să cinstim cum se cuvine amintirea şi pilda acestui moment de excelenţă românească şi creştină.Vom înţelege mai bine valoarea martiriului brâncovenesc întrebându-ne ce s-ar fi întâmplat dacă Vodă accepta să se turcească, dacă Vodă ar fi cedat, aşa cum mizase sultanul, sultan care credea că îl cunoaşte bine pe Brâncoveanu, căci Brâncoveanu nu era un ascet, un mistic, un om cu aspiraţii la sfinţenia vieţii sale, ci era un om de lume, era foarte bogat, îi plăceau petrecerile, hainele scumpe, mâncarea bună, vinurile alese, băute mai ales în muzici lăutăreşti vestite în toată Europa. La curtea sa era multă eleganţă şi rafinament de influenţă italiană, florentină, plăcerile vieţii erau preţuite şi cultivate. Nici măcar o clipă sultanul nu se îndoise de scenariul său mizer! Şi răspund la întrebarea pusă: dacă Brâncoveanu s-ar fi lepădat de credinţa sa, asta ar fi însemnat o pată de ruşine pe obrazul întregii creştinătăţi, dar mai ales pe obrazul nostru, al neamului românesc, căci ar fi pus pe noi stigmatul veşnic al laşităţii, al inconsistenţei şi superficialităţii sufleteşti la nivel etnic, şi ar fi făcut de ocară numele de român pentru toţi vecii! …Insist asupra faptului că nu am fost vrednici să-l cinstim cum se cuvine pe marele voievod, dar totodată afirm convingerea mea că acolo sus, în tăriile cerului, Maica Domnului s-a cutremurat de puterea credinţei Brâncovenilor, a lăcrămat pentru cumplită durerea mamei care are de dus la îngropăciune cinci feciori în floarea vârstei, în pârgul anilor lor tinereşti! Cunoştea bine Maica Domnului această durere… Care va fi fost atunci a întregului neam românesc.
Aceleaşi, ale mamei de la al cărei sîn moartea smulge feciorul cel drag, sunt şi lacrimile vărsate de măicuţa cea bătrînă, cu brîul de lînă, care îl caută pe mândrul ciobănaş mioritic. Îi aud pe mulţi folosind azi anapoda cuvîntul mioritic, prin comportament mioritic înţelegând ei, prosteşte, că ar fi vorba de lipsa voinţei de a te apăra, de a răspunde cu bravură şi curaj provocărilor vieţii.
Comportamentul ciobănaşului are un sens mult mai adânc, dinaintea morţii el vede şi mai bine cât de frumoasă este lumea de care a avut parte, perspectiva morţii dă valoare şi mai mare capacităţii de a te bucura de viaţă! Comparaţi comportamentul ciobănaşului mioritic, al românului pot zice, cu textul evanghelic, textul despre reacţia lui Iisus când află că a sosit ceasul trădării, ceasul când va fi dat morţii nelegiuite. Ce face Iisus? Nu părăseşte locul, nu se depărtează de cei care îi vor moartea, nu se ascunde, nu fuge, nu încearcă „să scape”, nu scoate sabia!, ci îşi adună învăţăceii şi le ţine ultima şi cea mai cutremurătoare prelegere, predica cea mai lungă şi mai cuprinzătoare, încununată prin teribila rugăciune a lui Unu, pentru unitatea om-Dumnezeu. Este mare asemănarea dintre comportamentul cristic şi cel mioritic! Sunt convins că Maica Domnului va fi aflat cu mare mângâiere a sufletului povestea oiţei năzdrăvane şi se va fi înduioşat de suferinţa măicuţei de ciobănaş, minunându-se ce neam de oameni sunt cei care au făcut din această poveste oglinda sufletului lor… Căci să nu uităm că în Maica Domnului oamenii, creştinii, şi în mod special românii, o văd nu numai pe mama Domnului, ci însăşi esenţa maternităţii, mama eternă, a fiecăruia dintre noi.
La aceste cuvinte, gândul mă duce spre Mihai Eminescu. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că poetul din care noi am făcut eroul naţional, este autorul unor poezii închinate Maicii Domnului deosebit de frumoase. Nu le cunoaşteţi, iubiţi credincioşi, deoarece în şcoala pe care am făcut-o sub comunişti, ca şi în şcoala de azi, aceste poezii nu sunt puse la dispoziţia copiilor noştri. Dar pentru cunoscători este bine ştiut că dintre miile de poezii închinate Maicii Domnului în toate limbile pământului, în toate marile literaturi ale lumii, poeziile lui Eminescu sunt cele mai frumoase, mai mişcătoare, mai adânc însufleţite de o înaltă trăire creştină.…Cunoaşteţi în schimb poezia O, mamă, dulce mamă… Tot cuvîntul dulce îi vine poetului când spune Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, ceea ce ne îngăduie să conchidem că Eminescu pentru mamă-sa şi România nutrea un sentiment identic, concluzie care ne îndeamnă să spunem că în mentalitatea românească a fi bun român presupune să fii şi bun creştin. Una fără alta nu se poate!
Profit de ocazie pentru a corecta o informaţie greşită primită de noi toţi în şcoală cu privire la Mihai Eminescu: Iubiţi credincioşi, Eminescu nu a murit nebun, atins de o boală ruşinoasă, ci a murit cu zile, ca victimă a iubirii sale pentru Ţară, propriu zis ca un martir al credinţei într-o soartă mai bună la care neamul său românesc avea dreptul…
Îngăduiţi-i, dascălului de limba română care vă vorbeşte, ca în „inventarul marilor performanţe sufleteşti ale Neamului românesc” să introducă un cuvînt, cuvîntul omenie. Azi toată lumea se străduie să înveţe o limbă străină sau mai multe. Vă asigur, pe toţi cei de faţă, că în nici una dintre limbile pământului nu o să găsiţi un cuvînt echivalent pentru omenie al nostru! Sau pentru verbul a omeni! Cuvîntul om are în limba română o familie de derivate şi compuse mai numeroase şi mai interesante decât în orice altă limbă! Ce înseamnă asta altceva decât o mai mare dragoste şi un mai mare respect la români pentru fiinţa omului, cea zămislită după chipul Domnului?! Respectul faţă de om fiind nedespărţit de respectul şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru Fiul Domnului şi Maica Sa preacinstită!
S-ar putea scrie o Istorie a Omeniei Româneşti… Cu numeroase şi variate capitole. Un astfel de capitol ar fi despre cum s-au purtat românii ca învingători pe câmpul de luptă. Cum s-au purtat cu adversarul înfrânt! Ar fi un capitol vast care ar începe cu legendarul Dromichete şi ar ajunge la al II-lea Război Mondial, când românii au avut ocazia să demonstreze faţă de prizonierii ruşi sau anglo-americani, faţă de populaţia civilă din teritoriile ocupate în Est sau în Vest, cât de autentică şi de activă este omenia românească. Însuşi Stalin, cât era el de insensibil la suferinţa umană, a simţit nevoia să se adreseze cu mulţumiri şi laude armatei române care, ca armată de ocupaţie în Ucraina şi alte teritorii din Estul Uniunii Sovietice, se purta exemplar de omenos, de creştineşte.
În acest sens, aici, în acest sfînt lăcaş şi în această zi sfîntă, vreau să pomenesc şi să omagiez numele unui mare campion al Omeniei româneşti, un nume care, din păcate, nu vă spune mult, deoarece guvernanţii noştri de ieri şi de azi au mari interese să ascundă adevărul despre profesorul George Alexianu.
George Alexianu, aşa se numea cel pe care mareşalul Ion Antonescu l-a desemnat să administreze Transnistria. Trebuie să ştiţi că la acea dată teritoriul sovietic ocupat de Germania şi aliaţii ei a fost împărţit în 8(opt) guvernăminte.
Acestea au fost administrate care de ucraineni, care de polonezi, de germani etc. Printre guvernatori a fost şi un român, George Alexianu, guvernator al Transnistriei din 1942 până în 1944, Transnistria însăşi fiind administrată de funcţionari români, de armata română. Ei bine, la sfârşitul războiului, din dispoziţia lui Stalin, toţi guvernatorii acestor teritorii ocupate au fost arestaţi şi deferiţi tribunalului poporului, cu indicaţia ca aceşti guvernatori să primească pedeapsa capitală dacă se va găsi măcar un singur abuz, o singură nedreptate comisă de acel guvernator împotriva populaţiei civile. Din cei unsprezece acuzaţi, zece au fost găsiţi vinovaţi şi ridicaţi în ştreang la sfârşitul procesului public. Unul singur a fost găsit nevinovat, adică nu s-a aflat localnicul rus sau ucrainean ori evreu care să depună mărturie împotriva acelui guvernator, reclamând un abuz sau vreo nelegiuire. Acel guvernator fără pată şi fără de păcat a fost George Alexianu, românul care a făcut atâta onoare neamului românesc şi de care azi nimeni nu pomeneşte aşa cum se cuvine ca despre un mare erou al Istoriei Omeniei Româneşti!
…Contează atât de mult cum îţi trăieşti viaţa! Cu farmec şi demnitate! Şi fiecare popor a dezvoltat un stil de viaţă etnic propriu, inconfundabil. Dar contează şi cum mori! Noi, românii, avem şi un fel propriu de a muri, de a trăi cu demnitate şi seninătate clipa despărţirii de această lume a aparenţelor înşelătoare. La Paris, două românce, au scris o carte intitulată Cum se moare în Carpaţi. Una dintre autoare este fiica unui român de mare ispravă, Dumitru Bacu, camarad de suferinţă la Aiud al preacuviosului nostru stareţ Justin Pârvu. La Aiud a fost un loc binecuvîntat de Dumnezeu, unde românii care au murit au făcut din moartea lor un moment de triumf al adevărului, al valorilor spirituale eterne, ruşinându-i şi reducându-i la zero, la neantul nefiinţei, pe prigonitorii lor.
La fel au murit în decembrie 1989 sute de tineri români, ieşiţi în stradă fără par, fără pistoale, numai cu braţele goale să înfrunte fiara apocaliptică. Cu noi este Dumnezeu!, au strigat acei copii minunaţi în faţa tancurilor şi în faţa unei Europe uimite şi minunate de disponibilitatea pentru sacrificiu arătată de feciorii noştri! Nu se poate ca sacrificiul lor, al celor mai curaţi dintre copiii noştri, să nu fi mişcat sufletul Maicii Preacurate, confirmându-i că bună alegere a făcut pentru „locaţia” grădinii Sale…Precum vedeţi, acestea mai sus prezentate, dar şi altele, sunt motive temeinice pentru a face veridică prezicerea referitoare la Grădina Maicii Domnului. Dar vă rog să reţineţi că acestea sunt şi motive de îmbărbătare a noastră, a fiecărui român, încredinţându-ne că avem suficiente motive să fim mândri că suntem români, să fim recunoscători lui Dumnezeu că am avut norocul să ne naştem români! Un noroc mai mare nici că se putea!…
Trec la a doua întrebare pe care o ridică „ipoteza” misticului indian: Da, aşa o fi! Maica Domnului are de gând să facă din România grădina sa, arătând astfel cât de mult ne iubeşte!… Dar de la intenţie până la faptă mai e de aşteptat. Iar deseori, în timp, se pot ivi şi motive de răzgândire, de renunţare la proiectul iniţial. Cu alte cuvinte, mă întreb, nu cumva există, oferite tot de noi, de români, motive pentru ca Maica Domnului să sufere din pricina noastră, să se întristeze de răutăţile şi fărădelegile noastre şi să-şi întoarcă de la noi privirile îndurerate de spectacolul oferit de nevrednicia noastră? Nu cumva suntem noi, românii, nu numai făptuitorii unor isprăvi nemaipomenit de frumoase, ci şi făptaşii unor crime şi uriciuni dezgustătoare, cutremurătoare? Din păcate avem motive serioase să ne punem şi această întrebare: prin care fapte ale noastre s-ar putea să pierdem „simpatia” şi milostivenia cerească? Iar răspunsul ne pune în faţă un lung inventar de păcate bine ştiute de noi toţi.
Un asemenea păcat este legat de tinerii pomeniţi mai sus, cei asasinaţi în decembrie 1989. Peste o mie! Pentru nici unul dintre ei nu a fost pedepsit ucigaşul! Or, se ştie din vechime că sângele vărsat, mai ales sângele nevinovat, cere, sub ameninţarea blestemului, găsirea şi pedepsirea ucigaşilor. Câtă vreme asasinii nu vor fi pedepsiţi, sufletele celor morţi nu-şi pot afla odihna pe lumea cealaltă şi ne ţin sub cumplit blestem! Cum să nu ne meargă rău în această ţară în care criminalii, ucigaşii acelor copii, sunt bine cunoscuţi de toată lumea, dar în loc să-i pedepsim, noi îi răbdăm să-i vedem cocoţaţi în fruntea bucatelor?! Ba, o dată la patru ani, le mai dăm şi votul nostru, liber exprimat! Cum să ne mai iubească cineva când aşa de puţin ne pasă de acei copii minunaţi, de suferinţa părinţilor lor?!…
Ţara asta românească a dat nu numai martiri şi eroi, ci a dat şi mari criminali. Cel mai criminal dintre cei ce au făcut umbră pământului românesc a fost, negreşit, regele sperjur şi infam Carol al II-lea. Din dispoziţia sa au fost ucişi sute de tineri, fruntaşii unei generaţii care a dat omenirii un Mircea Eliade, un Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Sute de tineri care au fost smulşi din familiile lor şi fără nici un fel de judecată au fost împuşcaţi şi lăsaţi să zacă în praf şi noroi la răscruce de drumuri, ca să se ştie cum se pedepseşte în România iubirea de neam şi de ţară, iubirea de Hristos! Pentru aceste crime scelerate regele Carol al II-lea a fost răsplătit de guvernanţii noştri post-decembrişti care s-au îngrijit să-i repatrieze nevrednicele ciolane şi să-l înmormânteze ca pe un mare voievod la Curtea de Argeş, pângărind sfîntul lăcaş cu trupul mâncat de păcatele cele mai grele ale celui mai odios personaj din istoria neamului românesc! Victimele sale au fost sute de tineri legionari, în frunte cu mândrul lor Căpitan! Despre ei se spun în continuare minciunile şi acuzaţiile nedrepte cu care Carol a încercat să-şi justifice crimele! Nu ne învrednicim să acceptăm adevărul despre viaţa de jertfă pe care au dus-o legionarii! …Iubiţi credincioşi, asupra acestui subiect nu insist decât cu acest detaliu, care trebuie să-l cunoaşteţi: nu numai Carol sceleratul i-a urît pe legionari! Legionarii au fost urîţi de moarte şi de însuşi criminalul criminalilor: Hitler! Care chiar a încercat să-i asasineze pe legionarii refugiaţi în Germania în iarna anului 1941. De ce i-a urît Hitler pe legionari? Pentru că ştia că legionarii, prin patriotismul lor categoric, necondiţionat, şi prin creştinismul autentic în care trăiau, puteau să-l împiedice în visul său dement de a face din România o anexă la marele imperiu nazist! Sunt convins că acest detaliu – Hitler i-a urît şi i-a prigonit pe legionari!, vă va face să reconsideraţi capitolul acesta din istorie şi să nu mai vorbiţi cu uşurătate despre camarazii lui Mircea Eliade şi Petre Ţuţea…
Un alt capitol de istorie neplăcut Maicii Domnului îl constituie crimele comuniste, pe care nu suntem în stare să le identificăm corect şi să le pedepsim. Acceptăm minciuna prezidenţială care amestecă cele bune cu cele rele, minciuna că regimul comunist criminal a durat din 1944 până în 1989! Ca fost membru al Partidului Comunist Român, din care au făcut parte peste 3 milioane de români, vă asigur că acest partid a avut o politică criminală numai în anii când structurile sale au fost dominate de comuniştii alogeni veniţi de la Moscova. În timp şi mai ales după 1964, PCR a început să se afirme ca un partid al românilor şi caracterul său românesc s-a întărit de la an la an! Pentru această politică, de subordonare a partidului comunist faţă de interesele naţionale, pentru aşa zisul său naţional-comunism, Nicolae Ceauşescu a fost pedepsit de asasinii săi cominternişti cu o moarte cumplită. O moarte şi ea nedreaptă, criminală, pe care nicicum nu o legitimau greşelile şi păcatele lui Ceauşescu, nu puţine, ce-i drept… Rămasă şi această crimă nepedepsită! Însă păcatul cel mai greu cu care am îndurerat inima Maicii Domnului după decembrie 1989 sunt sutele de mii de avorturi la care s-au dedat ,anual, femeile noastre. Ne va fi tare greu să răscumpărăm vreodată această fărădelege la care femeile noastre au fost şi sunt încurajate de o legislaţie anticreştinească şi antiromânească.
Îngăduiţi-mi, fraţi creştini, să vă relatez în acest context o întâmplare pe care o cunosc în chip nemijlocit: este vorba de o fetiţă, nepoata unei foste studente, o fetiţă de trei anişori. În urmă cu câteva luni, întreaga familie privea la televizor un program muzical. La un moment dat s-a anunţat că urmează să cânte o anume Daria, Daria şi nu mai ştiu cum. La auzul anunţului, fetiţa de trei ani s-a iţit dintre jucăriile sale spunând: „Pe mine mă cheamă Daria!” Mamă-sa a rămas fără grai câteva clipe, apoi şi-a revenit din uluială şi a povestit celor de faţă: când era însărcinată în trei luni a avut o discuţie cu bărbatul ei, ce nume să-i pună fetiţei? S-au oprit la numele Daria, găsindu-l frumos şi potrivit, iar câteva zile aşa au ştiut că o va chema pe fata lor, Daria. Apoi s-au răzgândit şi s-au decis asupra altui nume, Flavia, cum o cheamă şi azi pe fetiţă. Ce deducem din această întâmplare? Deducem că în mod certamente sigur există o memorie intrauterină, că în pântecele mamei fătul are o viaţă sufletească, că este om încă din clipa concepţiei, iar nu o simplă excrescenţă anatomică. Deducem că atunci când o femeie avortează de bună voie, ea ucide o fiinţă umană înzestrată cu toate atributele umanităţii. Să nu ne amăgim că ar fi vorba de altceva!
…Am ajuns şi la a treia întrebare pe care o ridică premoniţia că în România va fi cândva „grădina Maicii Domnului”… Textul acestei proorociri este niţel ambiguu. Căci ce este România? Am putea spune că România este o adresă. O adresă la care azi locuim noi, românii. Dar, mă întreb, vom mai locui,vom mai fi aici şi atunci când în România va fi să fie grădina Sfintei Fecioare? Nimic din proorocire nu ne dă asigurarea că în Grădina Maicii Domnului se vor desfăta românii. Facem această remarcă mai ales în măsura în care nu sunt puţini voitorii de bine ai acestei Românii care de ani de zile atrag atenţia asupra unui proces declanşat imediat după 1990: de-românizarea României! Diluarea caracterului românesc al României, al vieţii pe care o ducem în România, al populaţiei! Sunt câteva milioane bune de români care au părăsit România, în căutarea unei slujbe! Nu au nici un motiv să se întoarcă, dimpotrivă, în România scade mereu oferta unui loc de muncă, şansa unui trai în demnitate!…Scade cifra demografică prin avorturi, prin practicarea metodelor anticoncepţionale, prin descurajarea vieţii de familie. Cu ochii mei am văzut o emisiune la televizor despre caravanele medicale organizate de Guvern, trimise prin toate satele, cu dublul scop de a le învăţa pe mamele ţigănci cum să-şi îngrijească copiii pentru a reduce mortalitatea infantilă atât de mare printre ţigani, şi cu scopul de a le învăţa pe femeile românce… felurite tehnici contraceptive, adică să le înveţe pe românce cum să nu facă copii! Aceasta este înalta menire pe care şi-a asumat-o Ministerul Sănătăţii din România!…
Tot în zilele noastre post-decembriste, pentru prima oară în istorie, în România numărul deceselor este mai mare decât al naşterilor. Se prevede ca, în aceste condiţii, pe la mijloc de secol populaţia României să ajungă la 15 milioane. Dar ne întrebăm, dintre aceştia câţi vor mai fi românii? Ne punem această întrebare căci cu prea mare uşurinţă s-a acordat cetăţenie românească la peste un milion de străini! Iar partea tragică este că aceşti străini au profitat de aşa zisa privatizare şi s-au făcut stăpâni pe cele mai frumoase şi mănoase proprietăţi din România. Cele mai importante unităţi de producţie industrială sunt azi proprietate străină. Străinii au venit, dar nu ca să construiască fabrici noi, ci ca să ia pe mai nimic fabrici şi uzine ridicate prin sudoarea şi truda biet românului. Întinse terenuri agricole sunt azi proprietatea unor străini. Iar faptul că aceste terenuri sunt lăsate de pârloagă, nelucrate, te duce cu gândul la intenţii dintre cele mai ticăloase ce se ascund în mintea acestor noi proprietari! În termeni expliciţi, ne paşte primejdia ca România să fie palestinizată, să cadă victimă unei politici criminale de diminuare şi eliminare a elementului etnic românesc!
Iubiţi credincioşi,
Am fost senator între anii 1992 şi 1996. Deseori am avut sentimentul că pierd vremea în Senat şi mănânc degeaba salariul plătit de dumneavoastră. Dar în final am reuşit să justific prezenţa mea în Parlament prin strădania pe care am depus-o pentru a împiedica legiferarea vânzării pământului către străini. Mă laud cu această ispravă! Am fost singur la început, dar nu mi-a fost deloc greu să-i dezmeticesc pe ceilalţi colegi de partid – eram senator PDAR, sau din alte partide, ca să se întrunească o largă majoritate care a respins propunerea de a se permite străinilor să cumpere terenuri, proprietăţi imobiliare.Din păcate, primul lucru pe care l-a făcut preşedintele ales în 1996 a fost să repună în discuţie modificarea legii şi la presiunile sale Parlamentul a votat înstrăinarea pâmântului românesc!…
Oameni buni, când Neagoe Basarab afla că un român şi-a vândut moşia părintească unui străin, scotea bani din vistieria ţării sau din propria sa pungă şi răscumpăra acel pământ! Eu nu-l condamn pe străinul care jinduieşte la pământul nostru, ci îl condamn şi-l blestem pe românaşul nostru, ajuns mare politician, care trădează tot ce are mai sfînt un om şi se face unealta duşmanilor noştri! Printre cei care ne guvernează tare mulţi s-au făcut în ultimii ani unelte ale străinilor! Ale trădării de Neam şi Ţară! Tare mulţi…
O altă ţintă agresată de inamicii noştri este statul român. Zilnic statul este atacat şi acuzat că este un prost gospodar, un proprietar neglijent! Încă un pas şi guvernanţii noştri ar fi gata să accepte… desfiinţarea statului român. Deja statul român şi-a pierdut multe din atributele suveranităţii şi ale independenţei, iar toată suflarea gazetărească se căzneşte să demonstreze că acesta este un mare câştig al democraţiei!Oameni buni, în lume trăiesc câteva sute de popoare, dar marea lor majoritate nu au fost capabile să-şi edifice un stat. Statul, statul naţional îndeosebi, este o mare ispravă a societăţii omeneşti. Noi, românii, ne-am învrednicit să ne organizăm în state de sine stătătoare încă din zorii veacului al 14-lea. De atunci şi până azi poporul român duce o existenţă statală neîntreruptă! State cu o vechime neîntreruptă cum este statul român nu mai găseşti în Europa decât câteva, le numeri pe degetele unei singure mâini. Mai veche decât statul român este numai Biserica! Biserica a ajutat mult la constituirea statului român şi amândouă, Biserică şi Stat, au făcut istorie împreună. Legătura dintre Stat şi Biserică a slăbit mult în epoca modernă, ca efect, unul din nefericitele efecte ale Revoluţiei Franceze. Cu gândul la viitorul nostru românesc afirm necesitatea urgentă ca între statul român şi Biserică să se întindă noi punţi de conlucrare, pentru a anula efectele separării statului de Biserică! Această separare este extrem de primejdioasă atât pentru stat, cât şi pentru Biserică! Pentru Neamul românesc!
Iubiţi credincioşi,
Vă spuneam că Maica Domnului este mama creştinătăţii, a fiecăruia dintre noi. Vă fac o mărturisire: eu când, copil fiind, priveam acasă icoana Maicii Domnului, aveam impresia că o văd pe propria mea mamă, ţinând în braţe pruncul pe care ştiam că mama îl pierduse înainte de a mă naşte eu! Poate de aceea, acum, aici, vorbindu-vă dumneavoastră despre Maica Domnului nu pot să nu mă gândesc la măicuţa mea, mai ales că, pentru a vorbi din faţa altarului bisericesc, canonul mi-a impus onoarea nemeritată de a mă veştmînta în odăjdii bisericeşti. Sunt convins că din înaltul câmpiilor de verdeaţă cereşti, de unde deseori m-am simţit vegheat şi întărit de ochiul mamei, acesta mă cercetează acum cu bucurie şi cu sentimentul stenic al împlinirii. Căci biata maică-mea aşa mă dorea, preot, să mă fac popă la ea în sat şi să mă însor cu… Nu, nu cu Ileana Cosânzeana, ci numai cu moaşa satului… Avea mama socotelile ei! Am şi eu o mare bucurie în suflet că am vorbit într-un asemenea loc sfinţit de vrednici monahi şi preoţi, de pelerini ca dumneavostră. Va fi clipa cea mai deosebită din viaţa mea, oricât de mult aş mai trăi. Mai presus nu se poate.
De aceea vă mulţumesc tuturor, preacuviosului părinte stareţ Justin Pârvu, voievodul Ortodoxiei Româneşti cum atât de inspirat îi zic poporenii, mulţumesc monahilor care m-au acceptat în strană şi m-au ajutat să pregătesc această predică, şi vă mulţumesc dumneavoastră, pelerini ca şi mine la acest sfînt lăcaş, că aţi avut răbdare să mă ascultaţi. Iertare dacă am greşit, iar dacă am spus şi ceva bun şi frumos, adevărat, lui Dumnezeu să-i mulţumim şi Maicii Domnului.
Doamne, ajută! Mânăstirea Petru Vodă,
Prof. dr. Ion COJA
NOTA
La momentul publicării „PREDICII” s-a adăugat un
Cuvînt lămuritor
Domnule profesor ION COJA, s-a întâmplat un lucru extraordinar în ziua de 15 august, la Mânăstirea Petru Vodă: în faţa a sute de credincioşi, predica despre Maica Domnului aţi ţinut-o dumneavoastră, un laic, un mirean. Povestiţi-ne, vă rog, ce este de povestit.
Vă povestesc cu mare plăcere. Vineri, 14 august, am ajuns spre seară la Petru Vodă, ca pelerin, însoțit de preotul Teofil Bradea. Aveam promisiunea unei întâlniri cu părintele stareţ, cerusem favoarea unei discuţii amănunţite şi o aşteptam pentru a mă lămuri într-o chestiune deosebit de importantă pentru mine, dar şi pentru alţii. Spre seară călugării, mai exact fraţii monahi Ieremia şi Teodot, m-au poftit la slujba de prohodire a Maicii Domnului. Eram rupt de oboseală, dar am mers, în strană alături de monahi. M-am văzut cu părintele stareţ preţ de o clipă numai, cât am sărutat Crucea din mâna sa. La sfârşitul slujbei, un călugăr a venit la mine şi mi-a transmis din partea Părintelui Justin că eu voi ţine predica de a doua zi!…
Nu mi-a venit să cred urechilor, abia când am înţeles că nu este o confuzie am întrebat: „Despre ce să vorbesc?”
Mi s-a răspuns: „Ce vreţi dumneavoastră să spuneţi despre Maica Domnului!”
De când vă cunoaşteţi cu părintele Justin Pârvu?
Eu îl ştiu de mulţi ani, din citite şi auzite, dar am stat de vorbă o singură dată în primăvara lui 2009, vreo zece minute, nu mai mult, când i-am cerut binecuvîntarea pentru candidatura mea la preşidenţia României. Nu vreau să spun vorbe mari, dar gestul părintelui a fost pentru mine gest împărătesc, ca împăraţii din basme a procedat, punându-mă la încercare, să vadă dacă sunt vrednic să cer mâna domniţei!
Despre ce domniţă este vorba?
Eh, vorbesc metaforic, în parabole!… Cert este că s-a mirat şi părintele Teofil Bradea: aşa ceva nu mai văzuse nici sfinţia sa. Tot părintele Bradea mi-a explicat că totuşi este canonic corect ce se întâmplă: eu am primit astfel un soi de delegare de funcţie, am fost înălţat Hipodiacon, singurul grad bisericesc accesibil unui laic, ceea ce presupune că pot să predic, dar, ca o onoare şi obligaţie, numai în veştminte preoţeşti. Le-am îmbrăcat a doua zi cu mare emoţie şi sper că nu le-am făcut de ruşine.
Cum au primit predica credincioşii adunaţi la mânăstire?
Nu ştiu, la predica ortodoxă nu se aplaudă… Trag nădejde că din ce mi-au spus după slujbă unii şi alţii, necunoscuţi, am dreptul să consider că am trecut încercarea la care m-a supus părintele stareţ Justin Pârvu.
Înţeleg că intenţionaţi să publicaţi predica.
E promisiunea pe care le-am făcut-o câtorva credincioşi care regretau că nu au putut să înregistreze predica. Las deoparte modestia, ar fi falsă în situaţia de faţă. Acolo, la Petru Vodă, am trăit un moment de graţie, iar ce am vorbit a fost şi din această stare, prin care un om normal, ca mine, nu trece vreodată.
Mulţumesc Maicii Domnului şi părintelui stareţ pentru clipele trăite deunăzi. Nu am fost emoţionat decât la început, la miez de noapte, când am primit însărcinarea. După aceea, după ce m-am decis asupra subiectului, cum anume să-l dezvolt, ce anume să spun, am dormit liniştit, un somn de pomină, şi mi s-a umplut inima de o linişte şi o mulţumire din care mai gust şi azi. Şi, probabil, toată viaţa mea!
București, decembrie 2009
Predica de la Petru Vodă „România, grădina Maicii Domnului”!
Joe Biden este prins în capcana cauzată de propria-i slăbiciune
Având în vedere minciuna și deformarea faptelor care au făcut în mod obișnuit parte integrantă a relatărilor despre ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, ultimele câteva săptămâni au fost totuși șocante în ceea ce privește modul în care un standard abisal de scăzut al adevărului poate fi redus și mai mult.
Privind evoluțiile în mod obiectiv, cineva vine cu o serie de fapte.
În primul rând, Israelul nu a fost în război nici cu Siria, nici cu Iranul în primele săptămâni din aprilie. Iranul nu atacase niciodată Israelul înainte de acel moment, iar Siria a luptat ultima dată cu Israelul cu peste 50 de ani în urmă, în 1973.
Israelul, cu toate acestea, a asasinat în mod regulat oficiali și oameni de știință iranieni și a bombardat frecvent Siria din 2017, crescând ritmul la atacuri săptămânale și uneori chiar zilnice în ultimele șase luni, paralele cu luptele din Gaza.
Un atac deosebit de devastator a avut loc pe 29 martie,când armata israeliană a lansat lovituri masive împotriva unui depozit de arme din provincia nordică Alep a Siriei, care a ucis cel puțin 40 de persoane, majoritatea soldați sirieni. Atacurile aeriene au produs o serie de explozii care au ucis și șase luptători libanezi Hezbollah.
La trei zile mai târziu, pe 1 aprilie, un atac foarte dăunător și neprovocat a fost îndreptat împotriva Consulatului General al Ambasadei Iranului, care se afla într-un cartier de lux din Damasc, capitala Siriei. Clădirea a fost complet distrusă de rachetele trase de pe avioane F-35 care trecuseră peste granița cu Siria din Israel, ucigând diplomați iranieni, precum și generalul de brigadă Mohammad Reza Zahedi și adjunctul lui Zahedi, generalul Haji Rahimi, precum și generalul de brigadă Hossein Amirollah, șeful statului major al forței al-Quds din Siria și Liban.
Ulterior, Siria a confirmat că au fost ucise în atac 13 persoane, inclusiv șase sirieni și un milițian libanez Hezbollah. Atât Iranul, cât și Hezbollah au jurat răzbunare.
Conform Convenției de la Viena, atacarea unei misiuni diplomatice este considerată o crimă de război majoră, dar nu a existat nicio condamnare a incidentului venită din partea SUA și a Europei de Vest. În loc să facă ceea ce este corect aplicând presiuni asupra Israelului să nu mai atace vecinii săi și, prin urmare, să prevină un război major în Orientul Mijlociu, președintele Joe Biden și-a repetat angajamentul că Statele Unite își vor considera „de fier” angajamentul de a garanta securitatea Israelului dacă Iranul. va riposta. Acest lucru a garantat Israelului că orice acțiune întreprinsă de acesta va fi susținută de Washington.
Administrația Biden a votat în mod previzibil, împotriva unei rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U., elaborată de Rusia și China, pentru a condamna atacul israelian asupra consulatului iranian, care a fost o încălcare clară a dreptului internațional și un act de război comis de Israel.
S.U.A. și-au exprimat votul de vetó „nu” după ce „diplomații au spus că S.U.A. le-au spus colegilor din consiliu că „multe dintre faptele despre ceea ce s-a întâmplat luni la Damasc au rămas neclare”. Ceea ce era de fapt neclar a fost ceața care înconjoară în general echipa de politică externă și securitate națională Biden, deoarece era destul de transparent cine era agresorul în ceea ce privește mijloacele, motivul și rezultatul.
Când Iranul a ripostat pe 13 aprilie, a efectuat o lovitură moderată atent calibrată împotriva țintelor militare menite să provoace daune, dar să nu provoace un număr mare de victime. Se pare că a lovit mai multe baze aeriene de la care bombardierele israeliene și-au început atacul asupra Damascului, precum și un centru de informații al Forțelor Aeriene Israeliene din fostele înălțimi ale Golanului sirian.
Nimeni nu a fost ucis în ciuda celor 300 de drone și rachete estimate care au fost lansate, majoritatea fiind interceptate de Israel și aliații săi. Dar atacul a trimis totuși un mesaj de la Teheran că data viitoare ar putea fi mult mai rău, atât imediat în timp, cât și „considerabil mai sever” decât a fost răspunsul său de sâmbătă seara .
Iranul susține, de asemenea, că a încercat să prevină o escaladare avertizând S.U.A. despre planurile lor, care vor fi transmise Israelului, că urmează o represalii „controlate”. Pentagonul a negat că i s-a spus ceva, ceea ce ar putea însemna că secretarul Apărării Lloyd Austin dormea din nou la biroul său.
Nemulțumit de rezultat, Israelul a ripostat în mod inevitabil vineri, lovind o bază aeriană importantă lângă Isfahan și, pentru a se asigura că nimeni nu a fost ratat, ținte atât în Irak, cât și în Siria.
Surse militare iraniene afirmă totuși că exploziile puternice auzite de locuitorii locali au fost apărarea antiaeriană iraniană care trăgea în unele obiecte zburătoare, probabil drone. Potrivit New York Times și alte mass-media accomodatoare, lovitura a fost un avertisment că Israelul ar putea pătrunde în spațiul aerian iranian și nu a intenționat să provoace daune grave.
Se pare că Pentagonul a fost informat cu puțin timp înainte de acțiunea israeliană. Represaliile împotriva Iranului se află acum în așteptare, dar este clar că Netanyahu nu va fi descurajat de considerentele electorale din Statele Unite pentru un potențial răspuns contra-contrac.
Și cum se încadrează Statele Unite în poveste?
Răspunsul Casei Albe la atacul iranian asupra teritoriului israelian a fost inevitabil complet diferit de răspunsul anterior necritic la atacul Consulatului General al Israelului, și anume condamnarea Iranului și repetarea obișnuitului slogan „Israelul are dreptul să se apere” și sfințenia aranjamentul „de fier”, de apărare.
De asemenea, Biden a încercat să se acopere împotriva revenirii politice din cauza linsului de pantofi ai primului ministru israelian Benjamin Netanyahu la viitoarele alegeri din noiembrie, făcând cunoscut că a vorbit și l-a sfătuit cu Netanyahu, recomandându-i să nu efectueze represalii, pe care Washingtonul nu le-ar putea susține, deoarece ar putea/ar duce la o escaladare majoră.
Netanyahu, fără să se teamă de nemulțumirea lui Biden, a respins sfatul, iar el și cabinetul său de război au precizat că lucrează la un răspuns, precum și la stabilirea unui calendar pentru invadarea Rafah în sudul Gazei, împotriva căruia Biden îl recomandase abținere.
Casa Albă și-a finalizat acțiunea față de abaterea lui Netanyahu prin vetó-ul unei rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U. din 18 aprilie, care ar fi susținut statutul de membru deplin al .O.N.U pentru statul Palestina, demonstrând că darea cu piciorul palestinienilor este întotdeauna o modalitate bună de a menține favoarea israeliană!
Votul a fost de 12 (inclusiv Franța, Japonia și Coreea de Sud) pentru, două abțineri (nerușinatul Regat Unit și, surprinzător, Elveția) și un veto american.
S.U.A. au insistat că ridicarea statutului diplomatic al Palestinei poate fi obținută numai după negocieri între Autoritatea Palestiniană și Israel. Ambasadorul S.U.A. la O.N.U., Linda Thomas-Greenfield, a ridicat în mod absurd o altă obiecție: „În acest moment, palestinienii nu au control asupra unei părți semnificative a ceea ce se presupune că ar fi statul lor. Este controlat de o organizație teroristă”. Ea se referea la Hamas, dar comentariul este mai corect aplicabil Israelului.
În orice caz, o notă de la Casa Albă scursă a dezvăluit anterior că Biden se opune aderării depline la O.N.U. și a statutului de stat pentru palestinieni fără aprobarea Israelului, ceea ce, desigur, nu va avea loc.
Deci avem Israelul drept agresor împotriva a două țări care nu au fost declarate dușmane și nu au atacat statul evreu în niciun fel de mulți, mulți ani. Dar când Israelul i-a atacat, comitând o crimă de război majoră, Joe Biden și compania au preferat să se spele pe mâini și să bolborosească, păstrându-și vituperarea pentru Iran, când acesta a organizat un contraatac deliberat ușor ca avertisment. Asta se numește ipocrizie, a întoarce lucrurile pe cap pentru a oferi răspunsul pe care cineva dorește să-l vadă și se aplică în egală măsură și lui Biden care acuză rușii de „ocupație ilegală” în Ucraina, în timp ce Israelul furtul înălțimilor Golan din Siria și confiscarea în curs a Cisiordaniei. rămâne necontestată de Washington. Și respingerea împotriva Iranului este puțin probabil să se diminueze foarte curând, deoarece Congresul S.U.A. este controlat de evrei. Congresmanul Steve Scalise, liderul majorității G.O.P. House, a anunțat acest fapt. „În lumina atacului nejustificat al Iranului asupra Israelului, Camera va trece de la programul său legislativ anunțat anterior săptămâna viitoare pentru a lua în considerare legislația care sprijină aliatul nostru Israel și ține Iranul și împuterniciții săi teroriști la răspundere. Camera Reprezentanților este ferm alături de Israel și trebuie să existe consecințe pentru acest atac neprovocat”.
La Senat, senatorul Tom Cotton din Arkansas pledează pentru pedepsirea Iranului, lovind posibilii săi prieteni din S.U.A., atacând fizic oamenii care manifestă în sprijinul palestinienilor. Cotton a spus: „criminalii pro-Hamas ar trebui să fie atacați de cetățeni furioși care iau lucrurile în propriile mâini” și îi confruntă pe infractorii, susținând utilizarea forței împotriva demonstranților pașnici. Dar există și povestea din spate a motivului pentru care Israelul i-a atacat probabil pe iranienii din Siria, în primul rând. Eu și un număr de alți observatori, imediat după atacul israelian, am presupus că statul evreu a organizat o provocare deliberată exagerată pentru a atrage Washingtonul în războaiele sale.
La fel ca în cazul atacului Hamas din 7 octombrie în Gaza, despre care Israelul cunoștea pe deplin și l-a lăsat să se întâmple, Netanyahu a căutat să creeze o situație în care să determine Iranul să fie forțat să riposteze pentru a-l forța pe Biden „de fier” să-și protejeze „aliatul” luând direct asupra Iranului.
Obiectivul Israelului rămâne distrugerea Iranul uiașa cum îi distruge pe palestinieni! Atacul a fost făcut pentru că Israelul a devenit probabil conștient de faptul că este considerat cel mai mare stat paria din lume datorită genocidului său din Gaza, pentru a include recent uciderea îngrozitoare a sute de palestinieni în spitalul Al-Shifa din Gaza, precum și asasinarea vizată a șapte angajați ai unei organizații de caritate care aducea alimente celor înfometați din cauza blocării de către Israel a intrării proviziilor de ajutor. Și, de asemenea, pentru că Israelul nu își câștigă de fapt războiul împotriva Hamas, a trebuit să schimbe narațiunea către ceva diferit.
Aceasta ar fi folosirea tehnicii sale onorate de timp de a se face din nou „victima” în confruntarea cu un nou inamic puternic, Iranul, ceea ce ar face ca problema relațiilor publice proaste cu lumea din Gaza să fie parțial atenuată.
O schimbare în poveste ar aduce, de asemenea, probabil cu ea ajutorul așteptat din partea Statelor Unite și a aliaților săi europeni pentru a face munca grea în uciderea iranienilor. Și trucul pare să fi funcționat, previzibil. Prim-ministrul Marii Britanii, Rishi Sunak, s-a confruntat recent cu solicitări de a întrerupe transporturile de arme către Israel din cauza numărului devastator de morți în Gaza, dar lunea următoare a putut saluta avioanele de război britanice care au doborât unele drone iraniene trimise de Iran să atace Israelul. A fost un exemplu grăitor al modului în care Israelul a fost capabil să rezolve ecuația în Orientul Mijlociu.
În fața unui baraj de rachete iraniene mediatizat intens, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franța și alții s-au grăbit să-i ajute pe israelienii care de fapt declanșaseră conflictul. De asemenea, Statele Unite intenționează în prezent să crească presiunea asupra Iranului printr-o serie de noi sancțiuni dure pregătite de secretarul Trezoreriei, Janice Yellen, afirmând că „Trezoreria nu va ezita să lucreze cu aliații noștri pentru a folosi autoritatea noastră de sancțiuni pentru a continua să perturbe activitatea malignă și destabilizatoare a regimului iranian”.
Yellen nu a făcut nimic atunci când Israelul a comis o crimă de război majoră în atacul său asupra Consulatului General al Iranului din Damasc și nici nu a susținut sancțiunile împotriva genocidului israelian din Gaza. Ea este, desigur, evreică. Mai mult ajutor pentru statul evreu așteaptă încă un vot al Congresului pentru aprobarea celor 14 miliarde de dolari aflate în curs de desfășurare, raportul Washington, afirmând că ajutorul total al S.U.A. pentru Netanyahu din acest an va depăși probabil 25 de miliarde de dolari „în costuri directe legate de sprijinul său fervent. pentru Israel.”
În acest moment, dilema pentru guvernul SUA va fi că trebuie să depună toate măsurile pentru a sprijini Israelul sau să se confrunte, printre altele, cu represaliile din partea Lobby-ului Israelului care lucrează prin donatorii și resursele mass-media pentru a-l învinge pe Biden în noiembrie. Și există în periferiile minții cuiva posibilitatea sumbră ca Israelul, dacă este respins de „aliații” săi, să-și folosească arsenalul nuclear secret pentru a arunca în aer Orientul Mijlociu și, probabil, o mare parte din zonele adiacente din Europa și Asia.
Există povești care circulă deja care sugerează că reactorul nuclear israelian de la Dimona ar fi putut fi o țintă iraniană și că Israelul se pregătește chiar acum să elimine site-uri de cercetare nucleară iraniană. Netanyahu dă lovitura în timp ce o Casa Albă zăpăcită privește. Israelul a montat o capcană, iar Joe Biden a pășit direct în ea.
Autor: Philip M. Giraldi,
Preluare: www.unz.com
Sursa: Art-amis.ro
Nota
Philip M. Giraldi, editorialist, comentator și consultant de securitate american.
Așa cum era de așteptat SBU-ul ucrainean, desprins din FSB-ul rusesc, este la fel de sălbatic și de sângeros precum fratele său mai mare rus. Este încă o dovadă că ucrainenii sunt un popor sălbatic și primitiv, cum spunea marele poet rus Pușkin, care n-ar trebui niciodată primit în Europa civilizată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cei mai bestiali gardieni din lagărele naziste de exterminare a evreilor erau cei ucraineni, care-i întreceau în cruzime pe gardienii SS-iști sau pe criminalii din Eisatzgruppen, brigăzi ale morții în care ucrainenii se înscriau de bună voie pentru a ucide evrei în spatele frontului din Est.
Recent, șeful acestui serviciu de informații criminal, Vasil Maliuk, a dezvăluit public că asasinarea celor care nu sprijină Ucraina și se manifestă public împotriva acestei țări și în favoarea Rusiei, sunt ținte legitime pentru asasinate. Filosofi, jurnaliști și politicieni ucraineni, dar și lideri politici din estul ocupat al Ucrainei, au fost asasinați, iar în cazul lui Dughin i-a fost asasinată fiica, pentru a avertiza că nici familiile acestora nu sunt ocolite de omoruri. Acest aspect al principalului serviciu de informații ucrainean violează toate tratatele internaționale și ar trebui să anuleze recenta invitație pentru aderare a acestei Rusii ucrainene la UE și, evident, la NATO, precum și punerea sub acuzare la Curtea Penală Internațională a regimului Zelensky.
Listele negre avute în vedere de SBU conțin și personalități publice din țări vecine, sau din alte țări europene sau din SUA, care nu sprijiină Ucraina și se manifestă public împotriva continuării războiului în Ucraina cu ajutor occidental.
Români patrioți, care condamnă anexările și crimele Ucrainei, sunt vizați
Din România, Simion, Șoșoacă, dar și filosoful Andrei Marga, sunt trecuți pe aceste liste ale morții din Ucraina și pot fi asasinați oricând în deplină impunitate față de instanțele românești și internaționale, în concepția tiranului Zelensky și a slugii sale criminale, generalul Maliuk.
Statul criminal de la nordul României, având pe conștiință sute de mii de români în urma deznaționalizării forțate din perioada bolșevică, nu ezită să-și exhibe crimele, pretextând că sunt îndreptățite de război. Sfidarea publică adresată întregii Europe și întregii Americi de către SBU are scopul de a înfricoșa adversarii Ucrainei, chiar și cei declarativi, având la bază ordinul lui Zelensky, fără de care generalul Maliuk n-ar fi îndrăznit să dezvăluie public crimele Ucrainei. Este de așteptat ca toți congresmenii americani care au blocat sprijinul financiar pentru Ucraina în Congresul SUA să fie trecuți pe listele negre de asasinate ale SBU, inclusiv Donald Trump.
Cert este că o parte importantă din ajutorul financiar acordat de Occident Ucrainei servește la finanțarea SBU și, în consecință, la finanțarea asasinatelor personalităților publice, ucrainene sau ale altor țări, vizate de acest serviciu de informații.
Care este foarte probabil să fi sprijinit recentul atac terorist din Rusia, cum afirmă rușii, pregătindu-se evident de altele. Este de asemenea extrem de probabil ca însăși ISIS și Al-Qaida să primească finanțări de la Zelensky pentru a ataca și alte ținte civile rusești.
Șeful spionilor militar ucraineni recunoaște asasinarea unor persoane vinovate doar de a fi vorbit împotriva Ucrainei
Dezvăluirea a fost făcută de șeful agenției, generalul-locotenent Vasil Maliuk, într-un interviu acordat postului național de televiziune ICTV, luni 25 martie. Este pentru prima dată când un șef de servicii secrete, aflat în funcție, devoalează acest gen de operațiuni. Implicațiile declarațiilor lui Maliuk ar putea fi majore.
Sky News, CNN, The Independent, The Kiev Post au prezentat pe larg afirmațiile șefului SBU. Cu toate acestea, interviul pare că nu a avut prea multe consecințe, având în vedere că la această oră Maliuk se află încă în funcție.
El a susținut că procesul se desfășoară după cum urmează: înainte de a planifica și executa un asasinat, conducerea SBU cooperează cu agențiile de aplicare a legii și de informații la nivel național, pentru a identifica ținta și a confirma că aceasta a fost responsabilă de activități de război calculate pentru a ucide sau răni ucraineni.
Autoritățile civile își dau acordul ca SBU să asasineze numai după analizarea corespunzătoare a informațiilor.
Șeful SBU a devoalat că una dintre cele mai importante tentative de asasinat a fost cea din 20 august 2022, împotriva filozofului politic rus și apropiat aliat al lui Vladimir Putin, Aleksandr Dughin. Complotul a eșuat când propagandistul pro-Kremlin a schimbat mașina cu fiica sa, Daria Dughina, a fost ucisă în urma unei explozii montată în mașină.
Ucraina a negat atunci orice implicare în acest asasinat.
Cu toate acestea, în octombrie 2022, New York Times și The Wall Street Journal titrau că Ucraina se face vinovată de asasinarea Dariei Dughina. Iată că doi ani mai târziu, Vasil Malik recunoaște că în spatele acestei morți stă statul ucrainean, așa cum Moscova acuza în acel moment, potrivit preluării din Cotidianul.
Din cele de mai sus rezultă că ucrainenii n-ar avea nicio probleme să asasineze în deplină impunitate și români care nu sprijină Ucraina și care vorbesc liber despre necesitatea suspendării ajutorului oferit de România acestui dușman istoric al națiunii române, inclusiv autorul acestui articol.
Libiu Mateescu
Mesaj integral – Putin, către nație: „Crimă premeditată, atac împotriva Rusiei și a poporului nostru”!
„Mă adresez astăzi dumneavoastră în legătură cu un act terorist îngrozitor și sălbatic, care a luat viața a zeci de oameni pașnici și nevinovați – compatrioții noștri, inclusiv copii, adolescenți și femei. Medicii se luptă pentru a salva viețile victimelor aflate în stare critică. Sunt convins că vor face tot ce le stă în putință, și chiar mai mult, pentru a păstra viața și sănătatea tuturor celor răniți.
Îmi exprim recunoștința sinceră față de echipajele de ambulanță, echipele de ambulanță aeriană, forțele speciale, pompierii și salvatorii, care au depus toate eforturile pentru a salva vieți și a salva oameni din focurile de armă, din epicentrul de foc și fum, prevenind pierderi și mai mari.
Nu pot să nu recunosc ajutorul oferit de cetățenii obișnuiți care, imediat după tragedie, nu au rămas indiferenți sau apatici, au acordat primul ajutor și au transportat victimele la spitale, lucrând alături de medici și de personalul agențiilor speciale.
Vom oferi sprijinul necesar tuturor familiilor ale căror vieți au fost afectate de această atrocitate oribilă, răniților și sinistraților. Îmi exprim cele mai profunde și sincere condoleanțe tuturor celor care și-au pierdut apropiații. Întreaga țară, tot poporul nostru este îndurerat împreună cu voi.
Declar ziua de 24 martie zi de doliu național.
Măsuri suplimentare antiteroriste și antisabotaj au fost introduse la Moscova, în regiunea Moscovei și în toate regiunile țării. Prioritatea noastră principală acum este de a-i împiedica pe cei care se află în spatele acestui masacru sângeros să mai comită o altă crimă.
În ceea ce privește investigarea acestei crime și rezultatele acțiunii operaționale de căutare, putem spune în prezent următoarele. Toți cei patru autori, care au fost direct implicați în atacul terorist, toți cei care au tras și au ucis oameni, au fost găsiți și arestați. Aceștia au încercat să fugă și se îndreptau spre Ucraina, unde, potrivit informațiilor preliminare, pe partea ucraineană le fusese pregătită o ”fereastră” pentru a trece frontiera de stat.
În total, 11 persoane au fost reținute. Serviciul Federal de Securitate și alte agenții de aplicare a legii lucrează cu sârguință pentru a identifica și demasca rețeaua de complici din spatele acestor teroriști: cei care le-au asigurat transportul, au planificat rutele de evadare de la locul crimei și au pregătit ascunzători cu arme și muniții.
Organele de anchetă și de aplicare a legii nu vor precupeți niciun efort pentru a stabili toate detaliile acestei infracțiuni. Cu toate acestea, este deja clar că ne confruntăm nu doar cu un atac terorist planificat cu atenție și cinism, ci cu o crimă în masă premeditată și organizată împotriva unor oameni pașnici și lipsiți de apărare.
Autorii au țintit cu sânge rece și în mod deliberat cetățenii noștri, inclusiv copiii noștri, cu intenția de a-i ucide de la mică distanță. La fel ca naziștii care au efectuat masacre în teritoriile ocupate, au plănuit să organizeze o execuție demonstrativă, un act sângeros de intimidare.
Toți autorii, organizatorii și autorii acestei crime vor fi pedepsiți în mod corect și inevitabil, oricine ar fi și oricine i-a condus. Subliniez încă o dată: vom identifica și vom aduce în fața justiției fiecare individ care se află în spatele acestor teroriști, cei care au orchestrat această atrocitate, acest atac împotriva Rusiei și a poporului nostru.
Înțelegem ce înseamnă amenințarea teroristă. În acest sens, ne bazăm pe cooperarea cu toate statele care ne împărtășesc sincer durerea și sunt gata să își unească cu adevărat forțele în lupta împotriva unui inamic comun, terorismul internațional și toate manifestările sale.
Teroriștii, criminalii, acei indivizi inumani care nu au naționalitate și nu pot avea una, se confruntă cu una și aceeași perspectivă sumbră – pedeapsa și uitarea. Ei nu au niciun viitor.
Datoria noastră comună acum, împărtășită de camarazii noștri de arme de pe front și de toți cetățenii țării noastre, este să rămânem uniți ca unul singur.
Sunt încrezător că o vom face, pentru că nimic și nimeni nu poate zdruncina unitatea și voința noastră, determinarea și curajul nostru, puterea poporului unit al Rusiei. Nicio forță nu va putea să semene semințele otrăvitoare ale discordiei, panicii sau dezbinării în societatea noastră multietnică.
Rusia a trecut de mai multe ori prin cele mai grele încercări, uneori insuportabile, dar a ieșit și mai puternică. Și așa va fi și acum”.
Sursa: en.kremlin.ru/
„Dragă tovarășe, vă raportez, cu sinceritate, că superiorii domniei voastre
de peste balta Atlanticului vă învață numai prostii !!
Dacă dorești să cunoști istoria adevărată și reală asculta, te rog, cuvintele mele, pe ritm de manele, ca să îți intre bine în cap !!!
Sănătate maximă!
Sursa: cotidianul.ro
SUNTEM CONDUȘI DE PSIHOPAȚI?
„Multă lume gândește că este o întâmplare faptul că indivizi nebuni pot intra în politică.Nu este o întâmplare, este un sistem, un program, o școală care a fost constant dezvoltată de-a lungul deceniilor, cel puțin de 50 de ani, stare recunoscută cu întârziere.
Totul a fost conceput și realizat în serviciul Globalismului.Toți au fost cu grijă selecționați. Cei care erau bine structurați, în cunoștință de cauză, integri, inteligenți, puternici, care nu puteau fi manipulați, au fost din start excluși.Căutările au fost pentru cei slabi, maleabili.
Teorie: conceptul de Inconștiență, individuală sau colectivă este foarte important pentru că toată manipularea prin asta se face.
Trei elemente principale au fost utilizate și folosite riguros în ultimii 3 ani: observarea experimentală, repetiția și controlul.
Strategiile folosite:
1. divertismentul;
2. crează o problemă și propune o rezolvare pe care vrei s-o realizezi;
3. impunerea măsurilor nepopulare, gradual, nu în mod brusc;
4. impunerea măsurilor nepopulare pentru viitor în cazul apariţiei unor evenimente dure, cu impact major (pregătirea populației cu 2-3 ani în avans pe teme privind războiul, pandemii – populația trebuie obișnuită că Moartea este un lucru necesar!);
5. infantilizarea populației prin sectorul publicitar și educaţie deficitară;
6. folosirea Emoției în locul Gândirii: nu fi critic, nu gândi, renunță la convingerile tale, la analiza ta;
7. încurajarea Mediocrității (a cărei victime suntem de cel puțin 50 de ani). Aceasta este strategia cea mai importantă a Centrelor de informare și formatoare, unde sunt aleși „lideri” personaje mediocre, obediente (servile, slugi) urmând a fi propulsate în politică;
8. convertirea Revoltei umane în Culpabilitate, sufocarea revoltei prin culpabilizarea oamenilor spre a-i face slabi și vinovați, spre a nu se mai revolta vreodată;
9. atitudinea Marelui Inchizitor (exemplificat de Dostoevski), acela care vede și știe tot: noi vă cunoaștem mai bine decât vă cunoașteți voi înșivă, voi nu știți, noi știm ce vă trebuie, nu vă îngrijorați, nu vă gândiți la sănătatea voastră, noi știm ce trebuie făcut pentru ea, noi știm de câte doze aveți nevoie, 5-8-10, noi vom decide pentru voi (evident că vă vom omorî, aici nu este nicio problemă);
OMS-Marele Inchizitor!
Este o IPOCRIZIE MAJORĂ, în numele Sănătății, în numele Umanității, în numele Filantropiei (și cunoaștem o grămadă de „filantropi” care sunt de fapt psihopați mascați), că un ong va gândi și va decide în locul nostru, când în fapt strategia globaliștilor este doar de a ne ANIHILA! Acestea au fost și sunt manipulările politico-mediatice la adresa maselor din toată lumea.Pentru a înțelege ce sunt PSIHOPAȚII, trebuie precizat câteva date despre MORALĂ.Toți filozofii în Etică: Epicur, Socrate, Platon, Aristotel…,Bergson, Kant, Sartre…se pot clasa în 2 categorii :
1.DEONTOLOGIE/ETICĂ (nu trebuie sacrificați inocenții);2.UTILITARISMUL, care precizează că toți oamenii sunt egoiști prin natura lor (Thomas Hobbes) și caută să-i distrugă pe ceilalalți. Când trebuie să alegi, o faci între BINE și RĂU, aici nu există relativism.
În Deontologie, conceptul de BINE este mult mai important decât cel de UTIL.Avem BINELE de-o parte și UTILUL de cealaltă parte; ce este BINE poate fi UTIL, dar ce este UTIL, nu este obligatoriu și BINE.Pentru Pentagon este foarte util să bombardeze diverse țări ( exemple: dezvoltarea traficului de arme, îmbogățirea fără justă cauză); pentru B.Gates este foarte util să vândă seruri otrăvitoare pe care le numește fals vaccinuri. El va câștiga foarte mulţi bani, dar în schimb, pentru noi, este un lucru criminal. Ce este UTIL este rar să fie și BINE (valabilă și viceversa).
Ce este UTILITAR poate fi și PATOLOGIC.
În patologie vorbim despre bolnavi inocenți și bolnavi răi. Utilitarismul este apanajul societăților manipulatoare, a societăților de astăzi, globaliste, al finanțelor speculative, al capitalismului nesănătos care cultivă personajul PSIHOPAT.Psihopatul este profilul preferat, cultivat, promulgat și susținut.Toate sistemele ideologice au avut prototipul personajului preferat: naziștii au preferat rasa superioară, supraomul nazist, comuniștii, noul om comunist, societățile de astăzi (Davos, BigPharma, Cartelurile Bancare), psihopatul.
Se conturează 3 tipuri de diagnostic:
1. NEVROZELE – bolnavii sunt conștienți de boala lor și trăiesc în realitatea zilei;
2. PSIHOZELE AFECTIVE – bolnavii suferă de tulburări emoționale și beneficiază de tratament;
3. PSIHOPAȚII – bolnavii pierd contactul cu realitatea. Grupul PSIHOPAȚILOR este cel cu tulburări de caracter manifestate din mica copilărie, greu de diagnosticat și foarte dificil de tratat, câteodată netratabili.Sunt conștienți de ceea ce fac, știu că fac rău celorlalți, premeditat, bine gândit, pot fi Inteligenți, nu pot interioriza niciodată Morala, Etica, nu au empatie, nu au emoții, nu au sentimentul de vinovăție, nu au niciodată rușine, nu au scrupule, se servesc de ceilalți în mod egoist și utilitar, spiritualitate zero.
Dacă acceptăm termenul de bolnavi, aceștia sunt bolnavii RĂI.Nu este un grup pe care să-l tratăm în Centre de Terapie, este un grup patologic în care dezvoltarea cognitivă, până la vârsta aproximativă de 6 ani, poate fi alterată.Partea genetică și educația pot avea partea lor de contribuție.
Când sunt diagnosticați se poate decide doar între izolare sau condamnare. PSIHOPATUL este tipul preferat de societățile manipulatoare, totalitate, ale marilor finanțe, de astăzi.Dacă psihopații sunt inteligenți, dacă au un factor cognitiv ridicat, se vor dirija spre meseriile care pot duce spre puterea de dirijare, de a se servi de alții, adesea în politică.
Dacă inteligența lor nu este suficientă, factorul cognitiv nu este prea mare, din păcate, din acest grup se triază asasinii, criminalii în serie, zugrumatorii de copii.
Un psihopat inteligent va deveni un politician, un psihopat prost va deveni un criminal în serie. În Psihopatologie sunt recunoscuți prin faptul că nu se pocăiesc niciodată de relele făcute, din cauza lipsei sentimentului de culpabilitate, iar câteodată sunt chiar mândri de actele săvârșite.
Amintiți-vă de de mândria inculpaţilor din Procesul de la Nuremberg. Copiii care chinuie animalele, dacă nu sunt luați în atenție și nu se ia atitudine imediat pentru a li se atenua agresivitatea astfel încât structura caracteriologică să nu devină psihopatică, la vârstă adultă vor face același lucru cu o ființă umană.
Dacă sunt inteligenți este dificil să-i diagnostichezi de la început, iar dacă acest lucru se va întâmpla este important să-i împiedicăm să urce pe scara socială, să ajungă la putere.
Nefiind diagnosticați, acești indivizi urcă rapid spre poziții de responsabilitate. Ajunși la putere este foarte dificil să-i anihilăm, avem deja destule exemple.Strategia de a ajunge la această societate manipulatoare și totalitară durează de cel puțin 50 de ani.
A fost un program bine studiat, premeditat și aplicat. A avut 2 părți:
1. alegerea personajelor de această factură și eliminarea tuturor celor care nu sunt psihopați, bine integrați și structurați, inteligenți, competenți, puternici, curajoși, cu un ego echilibrat. Ei au fost selecționați din școli și facultăți, promovați prin burse, stagii, programe ca tânăr om de afaceri, tineri lideri, guverne din umbră etc. cu scopul de a fi propulsați ulterior în politică și alte funcții foarte înalte.
Profilul celor care dețin funcții înalte: nu prea urâți, foarte docili, ușor de manipulat, avari, ambițioși, fără cunoștințe aprofundate, în aparență simpatici, fără cultură, fără spiritualitate, adesea complexați sau perverși. Au toți cam același profil (Trudeau, Macron, Zelensky etc.), iar în Cartelul Bancar cunoaștem toți copiii Rothschild, același profil.
2. instalarea în funcții înalte.Toate alegerile prin vot sunt trucate, cine ar crede că ucrainienii au ales un asemenea idiot, se înșală. El a fost instalat, la fel ca cei din Muntenegru, Serbia, Canada, SUA etc.Vom continua cu exemple contemporane: Kushner, Solana, George Bush Jr, Joschka Fischer, Jack Lang, regele Belgiei, Bertrand Delanoe, Laurent Fabius și fiul, Coroana engleză, prințul Andrew, Clintonii, N.Sarkozy, Bertrand Levy, Biden, Trudeau, Bill Gates, Jeffrey Epstein, K.Schwab, von der Leyen.”
Autor: Cristian Panait Dumitriu
Sursa: facebook.com
Fiecare om are temerile sale în viață, fiecare are un exemplu despre ceea ce înseamnă „o viață ratată” și cum să te ferești de ratarea propriei vieți. Pentru mine este de-a dreptul obsedantă tema vieții trăite în minciună.
Am un exemplu pe care l-am mai dat: au fost oameni care s-au născut și au murit în comunism. Acei oameni s-au născut într-o minciună și au murit în aceeași minciună, iar viețile lor par, din punctul meu de vedere, vieți irosite, deturnate brutal de un regim bazat pe minciună și susținut de minciună.
Toate viețile care au trecut prin acel regim nefast arată precum călătorii unor trenuri tranzitând un tunel întunecos. Intri în el, ai impresia că trece repede, dar la un moment dat simți că te apucă disperarea deoarece nu mai vezi „luminița speranței”, cea care vestește că negura e pe cale să se destrame.
Nu trebuie însă să ne oprim la comunism deoarece, în realitate, trăim de-o istorie în minciună. De cel puțin trei sute de ani o minciună a fost atât de repetată încât, în ochii majorității oamenilor, a devenit adevăr fundamental.
Este vorba de Revoluția Franceză. De trei secole elevii sunt spălați pe creier în ceea ce privește așa-zisele binefaceri ale acelei revoluții, despre „schimbările sociale benefice”, despre „progresul societății” ca efect al evenimentelor de atunci s.a.m.d.
Există, desigur, numeroase cărți care tratează cât se poate de corect subiectul Revoluției Franceze, dar cine să le mai citească după ce școala și-a făcut „datoria” de a îndobitoci omul, prezentându-i o minciună pe post de adevăr?
Și cine să le mai înțeleagă la adevărata valoare atâta timp cât microbul a pătruns în literatură, muzică, în artele vizuale, practic în tot ce mișcă.
Cei care însă se apleacă asupra studiului acestei pecingini a istoriei rămân înmărmuriți de macabrul evenimentelor de-atunci, de dimensiunea înfiorătoare a minciunii care se tot propagă. La un moment dat îți devine imposibil să înțelegi de unde s-a putut revărsa o atât de mare barbarie și cum de a fost posibil un asemenea eveniment?
Văzând cât de sângeroasă a fost acea perioadă îți vine, natural, să ascunzi copiilor respectivele evenimente pentru a nu le strica frumusețea copilăriei.
Dar ce te faci atunci când constați că diavolul este prezentat la școală în culori atât de vibrante, de fascinante, încât copiii ajung să-și ia ca modele criminalii istoriei? Hotărât lucru, trebuie să iei măsuri, trebuie să găsești o cale de a le spune adevărul și, în același timp, să le ascunzi totuși atrocitățile comise atunci pentru a nu le stârni repulsia față de rasa umană.
Am rămas plăcut surprins când am primit cartea lui G.A. Henty, „Sub domnia terorii”. Sincer să fiu nu aveam habar de existența lui Henty. Scuzată să-mi fie necunoașterea, dar efectiv nu știam cine e. Cartea am luat-o, desigur, la recomandarea domnului Ninel Ganea, editorul. Am o foarte mare admirație pentru munca pe care o face la Contramundum și de aceea, cu toate că nu știam cine-i autorul, am fost curios să o răsfoiesc. Mai ales pentru că domnul Ninel Ganea îmi spusese că este un roman menit a le prezenta copiilor realitatea despre Revoluția Franceză, fără a le arunca însă în față toate acele crime oribile care efectiv le-ar putea deteriora psihicul.
Eram curios cum e posibil așa ceva. Și uite-așa, o curiozitate s-a transformat într-o noapte în care nu am putut să adorm decât spre ora 3 dimineața, atunci când am terminat ultima pagină a cărții.
Rar mi-a fost dat ca o lectură să mă cotropească într-un asemenea hal. Romanul e scris atât de frumos, acțiunea decurge atât de captivant încât nu-mi pot imagina cum ai putea lăsa din mâini o poveste atât de bine șlefuită.
Iar în ceea ce privește menirea cărții, anume prezentarea realității istorice, pot spune că autorului i-a reușit la modul sclipitor. Cititorul înțelege atât de bine teroarea acelor zile încât ajunge parcă să fie martor al evenimentelor. Tocmai aici e meritul uimitor al lui Henty deoarece te face să tremuri fără a-ți aduce cadavrele în fața ochilor. Înțelegi cruzimea celor de la manetele revoluției fără să le vezi direct ticăloasele acțiunile demne de niște sub-oameni.
În mare, cartea prezintă aventurile unui tânăr englez, Harry, care este trimis de tatăl său în Franța Revoluției, la solicitarea marchizului de St. Caux. Acesta dorea ca, prin aducerea tânărului englez, să-și educe copiii în spiritul vremurilor care aveau să vină.
Cum Anglia trecuse printr-o revoluție burgheză, marchizul înțelesese că o tranziție similară va avea loc și în Franța, motiv pentru care celor doi băieți ai săi le-ar fi prins bine tovărășia unui englez care le-ar fi putut transmite mai ușor trăsăturile „noii lumi”.
Este de-a dreptul delicioasă interacțiunea inițială dintre familia marchizului și tânărul englez, receptat inițial cam ca un bădăran. Însă, înțelepciunea marchizului fac în așa fel încât integrarea tânărului în familie să fie una extrem de ușoară. Mai mult, un eveniment în care puterea tânărului englez salvează de la moarte cele trei fiice ale marchizului are un efect benefic, Harry devenind membru de facto al familiei.
Însă traiul liniștit din castelul de lângă Dijon avea să fie perturbat treptat de evenimentele politice care se tot agravau. În acest fel avem posibilitatea să vedem prin ochii tânărului și a membrilor familiei marchizului desfășurarea evenimentelor. Veștile înfricoșătoare care vin de la Paris, schimbările care apar chiar și în acea zonă izolată unde marchizul era bine văzut, toate acestea ne fac să înțelegem extrem de bine cum alunecă istoria atunci când evenimentele încep să se precipite.
Într-un deplin spirit aristocratic, întreaga familie se mută la Paris pentru a fi aproape de rege. Iar de aici epicul romanului începe să accelereze puternic. Harry devine cu adevărat protectorul familiei marchizului, iar aventurile sale sunt atât de dibaci descrise încât ajungi să te cufunzi în atmosfera acelor timpuri.
N-aș vrea să vă stric plăcerea lecturii, motiv pentru care mă opresc aici din povestit. Veți constata singuri cum autorul reușește să te cotopească în atmosfera cărții, fără a-ți lăsa altă alternativă decât aceea de a absorbi accelerat cuvintele și frazele pentru a afla ce urmează să se întâmple. Per total, o lectură atât de relaxantă încât la final nu-ți va veni să crezi cum de ți-a fost prezentat într-un mod atât de corect și de realist acea atât de complicată perioadă a istoriei.
„Sub domnia terorii” a lui G.A. Henty a fost, pentru mine, o revelație deplină. E o lectură nu doar pentru copii, ci și pentru părinți sau bunici. A lega atât de bine evenimentele istorice într-o narațiune plină de viață este, fără doar și poate, o caracteristică a măiestriei lui Henty.
Cartea o puteți achiziționa, așa cum probabil deja știți, direct de pe site-ul Editurii Contramundum: https://contramundum.ro/produs/sub-domnia-terorii/
P.S.
Aseară domnul Ninel Ganea mi-a atras atenția asupra unui excelent documentar despre genocidul din Vendée, pe care-l puteți vedea aici: https://wwv.frenchstream.life/voirfilms/vaincre-ou-mourir.html. E un documentar excelent, din păcate fără subtitrare în română. Chiar și așa, cu puține cunoștințe de franceză, puteți înțelege foarte bine.
Nu pun punct înainte de a-i mulțumi încă o dată domnului Ninel Ganea pentru permanenta sa preocupare de a aduce în atenția publicului Adevărul de care avem atâta nevoie.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
„… v-am condamnat pe toți la moarte!” – Remake 2024
Presa vremii anunţa la 9 mai 1945 că s-ar fi pus capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Nimic mai fals! Războiul îşi schimbase doar „ecusonul” şi uniforma, trecând de la starea „Hot War” la cea de „Cold War”, statut care a durat peste patru decenii. 1989 a fost un anul de graniţă, punctul de plecare al unei noi forme de maraton pentru sfârşitul de secol al XX-lea şi începutului celui de-al treilea mileniu al debusolantei „ere” pe care o trăim.
Pentru România a însemnat momentul catastrofei naţionale, debutul dezastrului şi al cedării independenţei. A însemnat intrarea în scenă a celui de-„al treilea Stalingrad”, la care şi-au adus nefastul aport de ideologie şi acţiune primii trei președinți postdecembriști, pentru ca „bomboana pe colivă” să fie pusă astăzi pe rînd, de către cele mai malefice personaje din istoria preşedinţiei de stat, marionete ale străinilor, înşurubate pe fotoliul de la Cotroceni, timonierul Petrov şi actualul dezertor-trădător cu asupra de măsură.
Timp de nouă ani, acest mare „ghinion” al României a bolborosit şi silabisit sacadat vrute, dar mai mult nevrute de pe prompterul Cotroceniului, a dezbinat, a împărţit şi persiflat naţiunea română, iar acum, de aproape un an de zile, ştiind că mandatul se află la final, a dat pe „repede înainte”, precum butonul de derulare, cât mai multe excursii şi preumblări hai-hui, împreună cu carmencita de la Hermannstadt, cu zboruri extrem de costisitoare, cu nave private de lux (fiind singurul „șef” european care comite astfel de abuzuri), nu pe banii lui, ci pe ai cetățenilor României.
„Tusea și junghiul” nu pot naviga decât cu „corăbii” de lux, altfel i-ar putea lovi damblaua. Faptele în formă continuată ale încă actualului Președinte al României nu sunt doar obrăznicie, nu sunt doar abuz cu acte securizate ci, pur și simplu, sunt furt din buzunarele românilor, sunt destrăbălările sfidătoare ale unui individ care și-a bătut joc aproape un deceniu de națiunea română, iar el este un Paulus (fără „von”), creator „pas cu pas” și dezertor din cel de-al treilea Stalingrad al românilor.
Despre primul Stalingrad, cel din noiembrie 1942 – februarie 1943 s-a scris enorm și se va mai scrie. Cel de-al doilea, „Stalingradul de la Dunăre”, cum l-a numit Wilfried Lang – neamțul trăitor în România, al evenimentelor de la 23 august 1944 – a însemnat trădarea, arestarea comandantului de facto al Armatei Române și predarea sa în plin conflict militar în mâinile inamicului, de către un rege infantil.
Consecințele dezastruoase au rămas cusute cu aţă albă, dar, poate, cândva, documentele încă secretizate de la Moscova vor aduce la lumina zilei și altceva decât discuția imprimată pe plăci la Palatul Victoria în ziua trădării naționale de la 23 august 1944.
În actualul „Hibrid War” unde românii au fost târâți fără voie, harta României arată ca un „No man’s land”, poporul fiind transformat într-o adunătură de slugi, carne de tun a Occidentului Terminator, sub firma acestei noi Uniuni Sovietice, numită Uniunea Europeană, dirijată de pe malul Potomacului via Davos.
Existenţa ca stat naţional a devenit incomodă şi incertă, suntem înconjuraţi de ţări ostile: Ucraina, Serbia, Ungaria, chiar și Bulgaria, Polonia…!
În fiecare zi, pagina din Istoria Românilor este dictată de criminalii schwăbiți ai Forumului Economic Mondial, chiar rescrisă la comandă de neisprăviţii argați precum schiorul biciclist de la Cotroceni și șeful „Guvernului meu” actual, care, „Dornic să se aștearnă slugarnic la picioarele euro-atlanticilor pentru a-și valida frecventabilitatea ca lider controversat de partid socialist românesc, măcinat de corupție endemică, Marcel Ciolacu acceptă iresponsabil spionarea românilor și României prin intermediul Ucrainei”[1].
După primul Stalingrad ne-am revenit, după al doilea, ne-au ocupat și jefuit ruşii, acum, când războiul din Ucraina a fost și mai este alimentat cu „arme și bagaje” occidentale, o nouă catastrofă se profilează şi este greu de estimat dacă după acest al treilea „Stalingrad” mioritic România va mai exista.
Cine să ţină piept adversarului când Armata României figurează doar ca denumire, iar de 34 de ani, la cârma Ţării stau agăţaţi ca iedera, paraziţii şi trădătorii de ţară?!
Imediat după catastrofa naţională din decembrie 1989, escrocii politicianişti autohtoni s-au aşezat la masa de lucru cu jefuitorii externi şi cu exponenţii unor organizaţii suprastatale.
Dacă altădată „Toate drumurile duceau la Roma”, astăzi cărările tare încurcate ale contemporaneității vin de la porțile iadului şi duc la Washington D.C., Tel Aviv și Ierusalim via Gaza, la Davos…
Sunt demolate identitatea noastră naţională şi tot ce înseamnă cultură şi tradiţie românească.
S-au importat fel de fel de manifestări cosmopolite şi păgâne, cu scop comercial, profund anticreştin şi antinaţional, gen „valentine’s day” şi „halloween”, impuse elevilor prin programele şcolare, concomitent cu eliminarea din manualele școlare a Istoriei Românilor” și a datinilor strămoşeşti.
În schimb, se impune disciplina obligatorie a unei „istorii” mistificate a celor care săvârșesc astăzi genocidul din Gaza. Aşa se face că de Crăciun sau de Anul Nou, „Leru-i Ler”, „Sculaţi, boieri mari”, „Florile dalbe”, „Steaua”, „Pluguşorul” sau „Sorcova” au luat calea tăcerii. Nu m-ar mira ca de Bobotează, în locul Crucii aruncate în apă, directivele de la Bruxelles să „recomande” niscai „felicitări de sezon”, dansul în jacuzzi exterior sau practica tăierii împrejur.
Marii jefuitori i-au promis dezertorul de la Stalingrad 3 „marea cu sarea”: ba că-l fac mai mare la N.A.T.O., ba, recent, că-i vor lipi nădragii de un scaun al „Uniunii”.
Conștient că nimeni nu-l va trage de mânecă,, dezertorul își face de cap pe spinarea celor în fața cărora a jurat să-i slujească, persiflându-i cu tupeu: „… v-am condamnat pe toți la moarte!” – Remake 2024.
Inteligența artificială cu memoria limitată sau ștearsă a dezertorului nu-i spune că pe timp de război – și românii sunt astăzi în război pentru supraviețuire -, conform regulamentelor militare, dezertarea se sancționează cu pedeapsa capitală.
Într-o zi se va face dreptate, deci, să-i amintim vorbele Lăpușnenului: „Ai să dai seama !”.
Autor: Ion Măldărescu
Aranjament grafic – I.M.
Sursa: art-emis.ro
NOTA
[1] https://www.art-emis.ro/jurnalistica/romania-a-semnat-monitorizarea-si-spionarea-romanilor-prin-intermediul-ucrainei
Inevitabilul începe să se petreacă. Întreaga structură a armatei ucrainene crapă, recunoscând pentru prima dată pe față eșecul contraatacului.
E o chestiune pe care am spus-o încă din primăvară și, în general, am prostul obicei de a avea dreptate. Iată că narativul cade, iar ucrainenii își fac bagajele pentru o retragere masivă.
Toate planurile de retragere „pe poziții mai bine fortificate” sunt întocmite de Statul Major General al Ucrainei și prevăd retragerea masivă din estul țării.
Ce s-a întâmplat? – se vor întreba toți hrăniții cu propagandă.
S-a întâmplat fix ceea ce spun de-atâta timp în care sunt făcut „propagandist al lui Putin”. Realitatea dă de pământ cu toți criminalii care au împins oameni nevinovați în mașina de tocat a războiului de acolo.
Care putea fi șansa Ucrainei în fața unui colos precum Rusia? Zero!
Occidentul i-a insuflat paiaței Zelenskyi „ideologia încrederii în invincibilitatea marii puteri vestice”.
Ce s-a obținut? O îndoctrinare a minților fierbinți și pierderi catastrofale de personal în partea ucraineană a frontului. De altfel, retragerea actuală nu e o „repoziționare strategică”, așa cum vor s-o marketeze creierele zob ale propagandei, ci o fugă „rușinoasă, dar sănătoasă”.
Realitatea e crâncenă: după ce Ucraina și-a sacrificat o întreagă armată în lupta absolut irațională cu Rusia, mai are o rezervă maximă de 500 000 de oameni. E un dezastru absolut.
Când Statul Major General spune că se vor retrage pe poziții mai bine fortificate, „uită” să amintească faptul că cele mai bune fortificații, în care Occidentul a investit masiv timp de aproape zece ani au fost Mariupol, Soledar, Bahmut, Avdiivka. Am spus încă de la câștigarea Soledarului și Bahmutului de către Wagner că, de fapt, pozițiile respective au adus victoria armatei ruse. Deja propaganda intrase în epoca „Bahmutul nu-i atât de important din punct de vedere strategic”, la fel cum acum vor intra în epoca „nici Avdiivka nu era atât de importantă”.
Unde se va retrage armata Ucrainei?
E interesant că acum caută să fortifice zona din spatele râului Oskil, sperând în menținerea liniei Kupiansk-Lîman. Va fi fascinant de urmărit lupta pe „linia disperării”, mai ales în contextul atacului pe care rușii îl dau asupra localității Sumî. De altfel, acum când planurile de repliere ale armatei Ucrainei sunt la vedere, putem înțelege că acestea erau cunoscute strategilor ruși, altfel nu-mi dau seama cum de au introdus atât de brusc ținta Sumî. În perioada imediat următoare vom vedea o propagandă masivă privind „întărirea apărării armatei ucraienene” pe măsură ce retragerea se va desfășura. Trebuie să mai menționez că planul de „repliere” trebuie finalizat la jumătatea lunii ianuarie.
Doar că, dincolo de arme, trebuie să vedem schimbarea reală care se petrece. Pentru a o înțelege o să vă pun în oglindă conflictul din Israel.
Vedeți zilnic imaginile dezolante ale distrugerilor din Gaza, motiv pentru care vă voi întreba simplu: oare rușilor le-ar fi fost greu să transforme Ucraina într-un asemenea „purgatoriu”?
Răspunsul e logic pentru oricine are capul pe umeri: ar fi fost infinit mai ușor și mult mai ieftin. Atunci, ne vine logic următoarea întrebare:
„De ce au ales rușii să urmeze o astfel de strategie costisitoare?”.
Răspunsul l-am dat de la bun început: rușii nu au căutat să cucerească Ucraina, ci să-i recâștige pe ucraineni. Am urmărit cu foarte mare atenție lupta pe tărâmul ideologic de acolo.
În timp ce Occidentul a investit masiv în re-nazificarea Ucrainei, în ideologizarea țării pe modelul Bandera, rușii au mers în direcția opusă, arătându-le ucrainenilor capcana în care se aruncă.
Dacă direcția ideologică rusească a părut inițial falimentară, acum își arată mugurii. Cărțile de istorie circulă „pe sub mână”, iar ideologia servită de mijloacele de comunicare în masă ale Ucrainei a căzut.
Doar o minoritate radicalizată mai crede ceea ce toarnă propaganda. De aceea naționalismul ucrainean își trăiește ultimele clipe. E vorba de naționalismul pe care și l-ar fi dorit SUA și Occidentul deoarece, din ce în ce mai masiv, acolo se ridică un alt naționalism, cel al revoltei față de Vest. T
ema istorică păe care au marșat rușii a prins extrem de bine, iar acum ucrainenii urlă că „Occidentul ne-a trădat!”. Și asta nu se manifestă doar în interiorul granițelor, unde viața a devenit imposibilă, ci mai ales în afara granițelor, în Occidentul atât de primitor la început pentru ucraineni.
Brusc, cotele de ajutorare au căzut peste tot în Occident deoarece, pur și simplu, nu mai sunt bani la bugetele și așa secătuite de război sau de fantasmele climatice. Iar căderea ajutoarelor conduce la o mare dezamăgire din partea celor care se obișnuiseră cu viața ușoară.
Iată cum, odată cu dezamăgirea vine dorința de răzbunare. Și ce răzbunare e mai crâncenă decât aceea de a-i înfige cuțitul pe la spate fostului aliat?
Uite-așa, doctrina rușilor, care la început părea falimentară, începe să dea roade.
Mai e un aspect pe care probabil nu l-ați remarcat. V-ați întrebat ce rol a avut Zelenskyi la întronizarea deviantului Milei în Argentina? Nu vi s-a părut cam dubioasă apariția sa acolo?
Să vă spun contextul. Înainte de începerea conflictului din Ucraina, conturile secrete ale lui Zelenskyi reușiseră să adune 1.2 miliarde de dolari. În prezent se estimează că piticul porno a strâns în conturile sale între 3 și 5 miliarde de dolari. De aceea acum caută cu disperare un exil de lux post-război în care să-și savureze agoniseala. SUA pare a nu fi o soluție, chiar dacă probabil i s-a promis ceva. De la acceptarea șahului iranian SUA nu mai face asemenea greșeli deoarece în jocurile internaționale vrea să pară echidistantă.
Cu un parazit în propria ogradă care va fi vânat pentru corupție în țara de baștină, SUA nu va mai putea să se miște atât de liber. În plus, care ar putea fi sentimentele americanilor văzând cum un individ corupt până-n măduva oaselor trăiește în țara lor cheltuindu-și banii pe care i-a făcut din deturnarea impozitelor și taxelor americanilor?
E clar că „dosarul american” i s-a închis în față. Astfel încât Argentina ar putea deveni o alternativă interesantă și deosebit de ieftină pentru belferul de la Kiev. Iată motivul prezenței sale la Buenos Aires.
Dacă voi avea sau nu dreptate în ceea ce-l privește pe Zelenskyi vom vedea destul de repede. Retragerea din est a armatei ucrainene este preludiul unei crize politice de proporții la Kiev.
Rușii așteaptă să dea acolo lovitura de grație acolo. Asta, în condițiile în care regiunile intrate în Federația Rusă au toate șansele să desfășoare alegeri pe teritoriul lor complet.
Este începutul unui vânt slav și asta strict din cauza nulităților lacome de la vârful puterii vestice.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
Indiferent de ce se va petrece cu Uniunea Europeană, cu atât mai mult din perspectiva destrămării UE preconizată de mulți analiști politici, proiectul Trakia este o variantă de viitor pentru o bună parte din Europa, pentru acele state ale căror popoare se consideră sau se pot considera că sunt genetic înrudite prin substratul etnic trac sau iliro-trac. Este vorba în primul rând de statele balcanice, la care se mai pot adăuga Ungaria și Slovacia, cel puțin.
Identificarea acestui substrat trac este importantă, dar nu decisivă, popoarele din această zonă a Europei având și alți numitori comuni, temeiuri de a se solidariza ca o subunitate bine definită în interiorul comunității europene.
Neamul tracilor antici a fost „cel mai numeros după indieni”, apreciau istoricii din vremea când a existat conștiința etnicității trace. Această conștiință a dispărut, printr-un proces istoric puțin cercetat de specialiști. De reținut formula lansată de Mircea Eliade despre traci: „Tracii au făcut istorie pentru alții”! La Roma antică zeci de traci s-au impus până la rangul social suprem: cel de împărat al Romei. Un rol la fel de însemnat l-au avut tracii și în Bizanț unde, mai mulți împărați, în frunte cu marele Justinian, au fost traci.
Neamul tracilor, ca poporul cel mai numeros din Europa Antică, a avut o influență directă și benefică asupra civilizației greco-romane, care se află la baza culturii europene, al cărei model a fost atât de important în istoria planetei noastre. Moștenirea Europei Antice nu poate fi concepută prin ignorarea ori eludarea conștientă a componentei trace.
Un neam atât de numeros nu putea să dispară fizic, ci a trăit mai departe, sub alte nume, alte etnonime, ca efect al unor evenimente istorice care au lucrat la suprafața realității istorice.
Harta înjghebărilor politice din această parte a Europei ne arată o instabilitate permanentă a granițelor și a etnonimelor, supuse deseori unor accidente sau evenimente nelegate organic cu realitatea genetică, mult mai stabilă, propriu-zis neschimbătoare, neafectată de bâlciul politic de suprafață desfășurat fără niciun efect asupra substratului etnic, la care, e foarte adevărat, s-au adăugat componente noi, fără a înlocui sau elimina substanța primară, marea masă a populației autohtone, mereu majoritară, care nu s-a dislocat niciodată, nu a pierit niciodată.
Romanizarea acestui spațiu și, mai târziu, slavizarea sa parțială, nu s-a produs prin înlocuirea tracilor autohtoni. Aceștia și-au pierdut numele, și-au pierdut limba, dar și-au păstrat concepțiile, tradițiile, tipicul vieții, gena biologică, cultura populară, muzica, portul etc.
Este foarte probabil să ne aflăm în fața unui paradox greu de înțeles: numărul mare al tracilor ar putea fi cauza „dispariției” lor din istorie, din Analele istoriei. Niciodată tracii nu au fost vizați în întregime de vreun pericol deschis, declarat, conștientizat. Un asemenea pericol i-ar fi stimulat să se unească, să-și descopere identitatea și să reacționeze unitar la provocările istoriei. Asemenea provocări nu s-au produs de-a lungul timpului, poate și pentru că tracii au trăit risipiți în state diferite, în formațiuni politice care cuprindeau fiecare numai o mică parte dintre traci. Numărul lor mare i-a împiedicat să-și întemeieze un stat propriu.
De regulă, statele se întemeiază pe un număr mic de „cetățeni”, pornesc la drum ca o formațiune organizată cu un număr mic de supuși! Majoritatea acestor construcții politice nu rezistă în timp, le iau locul alte efemeride, într-o vânzoleală supusă mai mult hazardului decât unor legități. Puține sunt acele state care reușesc să se extindă și să se impună în timp. Foarte puține au răzbătut până în zilele noastre. Majoritatea statelor au dispărut, dar nu se poate vorbi de dispariția popoarelor, a neamurilor care au trăit în statele respective, oricât de efemere au fost aceste construcții politice.
Singura construcție politică a tracilor a fost Dacia, destul de durabilă, a cărei apariție este mai mult decât notabilă.
Dacia a ieșit de pe harta politică a Europei, dar asta nu înseamnă că au dispărut și dacii! Că „au pierit”! Dacii au lăsat urmași destul de numeroși: românii de azi, în primul rând. La fel și tracii, nu au pierit, nu i-a exterminat nimeni, ci și-au văzut de viața lor și au lăsat în urma lor copii și nepoți, în a căror ființă biologică se păstrează și componenta adaosului etnic roman, latin, sau slav, în proporții variabile, deocamdată imposibil de precizat. Dar mai presus de toate a supraviețuit componenta biologică tracică, ca un substrat definitoriu pentru toate popoarele din această parte a Europei.
Pentru economia acestui text, putem să ne declarăm de acord că există acest (sub)strat tracic în plămada etnică a câtorva popoare europene aflate în aceeași zonă geografică, balcano-carpatică, ocupând-o într-o dispunere continuă a elementului tracic, și să mergem mai departe, întrebându-ne la ce ne poate fi de folos amintirea marelui neam al tracilor? La ce ne-ar folosi deșteptarea unei conștiințe tracice?
Consider că, în momentul de față, vremurile pe care le trăim ne pun în față o problemă cu care tracii nu s-au confruntat niciodată, nici pe vremea când se numeau traci sau daci ori geți, nici mai târziu, când și-au zis unii altora bulgari sau albanezi, români ori maghiari sau sârbi!
Problema care se pune azi pentru prima oară în istoria noastră este problema identității noastre etnice, a pierderii ireversibile a identității rasiale. Când Peninsula Balcanică a intrat într-un proces de romanizare, iar mai târziu de slavizare, adică de amestec etnic cu alte popoare, acele popoare erau de același neam, erau indo-europeni, arieni, erau de aceeași rasă cu autohtonii, erau „albi” și unii, și alții. Azi, urmașii tracilor sunt puși în fața unei alternative neașteptate: metisarea rasei, pierderea identității etnice și rasiale. Abia acum se pune problema dispariției fizice a tracilor, a dispariției poporului trac de rasă ariană, indo-europeană, după câteva milenii de existență.
În scenariul pe care ni-l propun niște lideri bezmetici ai Uniunii Europene, urmașii noștri, ai tracilor de azi, vor fi niște corcituri rezultate din metisarea cu o populație heteroclită de imigranți de rase diferite, aduși din Africa și Asia, care vor compromite definitiv, până la dispariție, rasa ariană a tracilor. Urmașii tracilor metisați vor fi diferiți unii de alții, nu vor mai avea aceeași formulă genetică, rasială. Nu vor mai putea alcătui un neam, o națiune unitară genetic, așa cum sunt azi popoarele și neamurile care se trag din traci.
În urmă cu un mileniu și jumătate a dispărut numele de trac, dar nu și neamul tracilor, care s-a subdivizat în entități cu nume noi, diferite, menite, din păcate, să facă uitată unitatea de neam, de rasă, a tracilor. Această unitate, reală, a fost recuperată în zilele noastre datorită oamenilor de știință, istorici și geneticieni.
Viitorul ne va aduce cu siguranță dovezi și mărturii noi și mai puternice ale acestei unități rasiale, tracice, aflată ca substrat genetic în formula etnică a popoarelor din sud-estul Europei. Este de datoria intelectualității să transfere, să deștepte în conștiința publică a popoarelor din acest spațiu adevărul că suntem traci! Noi, locuitorii din această parte a Europei, suntem traci! Și punctum!
Uniunea Europeană, prin lideri rătăciți, inconștienți sau corupți, se pare că a acceptat derularea în viitorul cel mai apropiat a unui proces de pierdere a identității noastre rasiale de europeni, de indo-europeni, pierdere care se va produce în urma unui metisaj etnic, rasial, cu un conglomerat de populații migratoare, venite din Africa și Asia, de religie musulmană majoritatea, lipsite de unitate genetică. Acest proces a demarat deja în țări ca Suedia, Germania, Franța. Dacă situația evoluează fără să se ia măsurile cuvenite, dacă nu se intervine cu legi radicale și eficiente, dacă se continuă trendul actual, în câteva decenii se va produce o des-europenizare rasială a Europei, în paralel cu o musulmanizare a Europei. Mai întâi a Europei Occidentale, mai apoi a întregului continent.
Apartenența la Uniunea Europeană ne pune în față această alternativă crucială, dar constatăm că în pofida tuturor afirmațiilor politice de susținere și promovare a democrației, a politicii drepturilor omului, liderii de la Bruxelles, precum și majoritatea liderilor din fiecare țară europeană, nu se gândesc să consulte electoratul european în această chestiune de maximă importanță istorică. Ar fi important să înțelegem cum, când și de ce acești lideri europeni și-au dat acordul la producerea acestui cataclism demografic! Și mai ales în fața cui, la propunerea cui, liderii politici din Uniunea Europeană au acceptat acest scenariu apocaliptic de pierdere a identității noastre europene, scenariu la al cărui capăt vom constata dispariția rasei albe, ariene, pierderea identității noastre rasiale.
În folosul cui se va produce acest cataclism planetar? Cine sunt criminalii la nivel planetar care au putut concepe un asemenea proiect?
Dar aspectul cel mai important pe care este necesar să-l înțelegem este că se produce, că este în plină derulare procesul de des-europenizare a Europei. Acest proces este dramatic de avansat în Europa Occidentală.
Constatăm cu stupoare că în Europa Occidentală nu se produce nicio reacție coerentă și eficientă de răspuns la acest atac perfid care vizează în inima ei ființa etnică și rasială a europenilor. Niciun guvern nu se pronunță măcar asupra gravității situației. Ba chiar în unele țări occidentale au legiferat interdicția de a discuta viitorul rasei noastre.
Ce facem noi, cei din sud-estul Europei?
Proiectul Trakia pe care îl propunem nu inventează o soluție, scornită din conștiința unor persoane bine intenționate. Proiectul Trakia descoperă o realitate existentă, o componentă reală, funcțională, a ființei noastre etnice, a popoarelor din această zonă a Europei. Dacă Europa are ca bază genetică apartenența la rasa ariană, caucaziană, indo-europeană, la „rasa albă”, sud-estul Europei, spațiul carpato-balcanic se întemeiază pe realitatea subdiviziunii trace în interiorul rasei albe. Această realitate biologică a contat până azi în istoria noastră la nivel intuitiv, subconștient. Azi, când cu clară intenție malefică dușmani nevăzuți și necunoscuți ne manipulează și ne impun cu perfidie abandonul identității noastre rasiale, această realitate rasială este chemată să joace un rol conștient, asumat cu bună știință ca țintă a acțiunii noastre politice și culturale: prezervarea identității trace, ariene. Conștiința de trac, de arian, este momentul să se trezească în noi și să determine comportamentul nostru în lumea de azi și de mâine!
Să nu ne sfiim să abordăm problemele viitorului nostru în termeni rasiali. Rasele umane sunt o realitate impusă de milenii de istorie a omenirii! După milenii de istorie, de evoluție, omenirea se prezintă diversificată rasial. Nu avem niciun motiv să „corectăm” această realitate. Avem motive să credem că această realitate aparține planului dumnezeiesc. Dacă la nivelul personal afirmăm dreptul oricărei ființe umane de a se însoți cu persoane aparținând altei rase, și de a întemeia astfel o familie mixtă, la nivelul rasei, oricare ar fi ea, ca și la nivelul etnic, național, afirmăm dreptul suprem, dar și datoria de a prezerva identitatea rasială și națională, etnică, a comunităților umane care au răzbătut până azi istoria și se prezintă la acest ceas de recensământ etnografic ca rase și națiuni distincte.
Mărturisim că nu putem înțelege care sunt resorturile intime, sufletești și intelectuale ale celor care în anii noștri au lansat doctrine anti-rasiale, susținând ideea dispariției raselor umane prin amestecul raselor, prin metisarea populației globului. Nu-i înțelegem și nu le putem accepta falsa „modernitate” a ideilor, a argumentelor. Ne umple de mirare și de mâhnire că idei atât de false, atât de nocive, pot găsi un sprijin financiar și logistic atât de consistent.
Ne exprimăm dezacordul total față de această viziune anti-umană distructivă, dizolvantă. Așa-zisul multi-culturalism, mult lăudat de activiștii globalizării năuce, înseamnă o uniformizare a peisajului uman, o renunțare la diversitate, la specificul național sau regional al comunităților umane. Acest specific este podoaba stilistică, culturală, cu care s-au ales aceste comunități după secole și milenii de istorie, de evoluție socială și spirituală.
Proiectul Trakia este o pledoarie pentru salvarea identității rasei albe, a Europei ariene, a substratului tracic, deci arian, din formula genetică a popoarelor din sud-estul european. Proiectul Trakia urmărește să identifice acele activități și acțiuni prin care vom putea contracara acțiunile și activitățile globaliștilor anti-naționali și anti-rasiali. Proiectul Trakia, în varianta sa cea mai generoasă, pledează pentru salvarea diversității rasiale și naționale a tuturor neamurilor și etniilor de pe suprafața mult încercatei noastre planete.
Proiectul Trakia propune să facem o distincție clară între a fi anti-rasist și a fi anti-rasial, între rasism și rasialism. Rasismul este o concepție stupidă și anacronică privind deosebirile între rasele umane, care propune o ierarhie între rase așa-zis superioare și rase considerate inferioare. Istoria ne oferă argumente suficiente împotriva ideii și criteriilor de evaluare a superiorității rasiale. Comparația, inevitabilă, între atributele rasiale, este justificată exclusiv de constatarea diferențelor, ierarhizarea acestora fiind o dovadă tristă a sărăciei de duh, a inconsistenței spirituale și morale.
Rasialismul consideră că deosebirile dintre rase sunt un bun câștigat de omenire, că ele sunt o componentă de preț a specificului național și rasial – după caz! Acest specific este podoaba cea mai de preț a fiecărei etnii, a fiecărei rase umane. Prezervarea și valorificarea specificului etnic și rasial este necesar să se afle la baza oricărui proiect de asumare a viitorului omenirii, la baza oricărui proiect politic național sau internațional.
În cazul nostru, invocarea unui substrat tracic este o întreprindere complexă și dificilă, de durată. Descoperirea componentelor acestei moșteniri comune cade în sarcina istoricilor, a etnografilor și etnopsihologilor, a sociologilor, a intelectualilor umaniști. Deocamdată enunțăm numai această țintă, această preocupare ce se cuvine să devină permanentă, și trecem mai departe, la alte aspecte ale propunerii noastre.
Desigur, va fi nevoie de constituirea unui grup cât mai numeros și mai profesionist de persoane dispuse să ia în serios acest proiect și să i se dedice cât va putea fiecare. La început ca voluntari, ulterior și ca angajați plătiți. Sperăm ca în răstimpul cel mai scurt să se producă o implicare oficială, a autorităților de stat, care să susțină proiectul Trakia în țările vizate.
Se înțelege că este vorba de persoane fizice și juridice din tot spațiul carpato-balcanic, din toate țările est-europene. Cu această ocazie se va înțelege că este foarte important spiritul în care se va desfășura colaborarea noastră transfrontalieră. Motivele de disensiuni și animozități adunate de-a lungul unei istorii complicate, care au pus deseori țările noastre în raporturi de adversitate, împinsă până la beligeranță, este necesar să fie inventariate cu grijă și ocolite cu bună știință, pentru a face să prevaleze conștiința viitorului comun pe care suntem obligați să-l concepem, să-l edificăm. Este recomandat să fie dat uitării contenciosul care s-a adunat de-a lungul anilor. Dimpotrivă, va fi necesar să promovăm în conștiința publică motivele pentru care să ne fie ușor să ne suportăm unii pe alții în aceeași echipă, dedicată unui scop mult prea important pentru a-i compromite câtuși de puțin șansele de realizare: supraviețuirea noastră ca popoare europene, de rasă ariană, „albă”!
Nu propunem o ordine cronologică a acțiunilor noastre, acestea se vor desfășura simultan de cele mai multe ori, în funcție de numărul și forța celor care se vor alătura proiectului nostru.
Atât, deocamdată.
Autor: Ion Coja
Se pare acum că nicio viață nu contează — Doar minciunile contează!
Aș dori să sper că vor exista destui oameni deștepți pentru a discuta despre modul în care Israelul și-a adus partea leului din situația actuală pe cap. Cu toate acestea, știu că acest lucru nu se va întâmpla. O astfel de mizerie, totuși, la început, impresia pare a fi prea convenabilă în schema MAI MARE a lucrurilor.
Și eu mă întreb „câți alți evrei”, eu însumi fiind nepotul unei femei sioniste care s-a născut în Imperiul Rus și a emigrat în SUA, se gândesc în această direcție și câți dintre aceștia ar putea fi dispuși să discute deschis în lumina bombelor și rachetelor care plouau asupra statului evreiesc și asupra victimelor nevinovate. Vina Colectivă
A fost o perioadă în viața mea în care Israelul nu putea să facă rău și trebuia susținut necondiționat, corect sau greșit – mă bucur că nu mai gândesc așa.
Sunt sfâşiat în suflet, pe de o parte, evreii sunt convinşi că au dreptate, iar pe de altă parte, palestinienilor li s-au furat pământul de către sionişti, cu ajutorul Naţiunilor Unite sub vina colectivă a Holocaustul, dar, ca urmare, „persecutații-au-devenit-persecutorii”.
Este prea târziu în joc pentru a da vina sau a eticheta cine este MAI MARE răufăcător, regula terorii datând de la explodarea Hotelului King David, sediul britanic din Ierusalim de către teroriști evrei, dintre care unul ar urma să continue. câștigă Premiul Nobel pentru „Pace”.
Administrația Biden este deja ferm în spatele Israelului, asta ma deranjeaza. Că atât de mulți americani nu sunt de acord cu violența Israelului împotriva Palestinei și totuși guvernul nostru are un răspuns automat și opus, fără ezitare.
Un alt lucru care mă deranjează este modul în care Israelul controlează fluxul de apă către Palestina.
Pentru mine, aceasta este o crimă mai mare decât rachetele și bombele. A-i priva pe alții de apă este o crimă de război oribilă. După cum a remarcat Caitlin Johnstone, cu premisa că toată această moarte este vina Presei Occidentale, … iar acum ne confruntăm cu un alt exemplu de frenezie emoțională intensă, în care ni se spune că Hamas a atacat Israelul complet neprovocat pentru nici un alt. motiv decât pentru că sunt monștri răi „care iubesc să omoare evrei”.
Ni se va spune să sprijinim orice act de război considerat necesar, deoarece toți astfel de monștri înțeleg că este violență. Într-o zi va trebui să încetăm să ne îndrăgostim de acest vechi „cântec și dans” obosit. Mana din Rai
Nu ar trebui să existe nicio îndoială că acest război vine într-un moment foarte convenabil, pentru SUA și UE, în special în lumina războiului proxy din Ucraina și a modului în care acel război nu va fi planificat pentru Occident.
Este din nou timpul de „plecare”, așa cum a fost cazul în Vietnam, Irak, Afganistan, și cu ondulațiile politice, în special în SUA și Israel, viitoarele operațiuni militare și sprijinul neclintit din partea Statelor Unite pentru Israel vor avea probabil ca rezultat „oarecum mai puțin” sprijin pentru Ucraina.
Desigur, Iranul și Hezbolla sunt „una și aceeași” în ochii Occidentului și a câinilor săi care atacă mass-media, iar acest lucru dă un impuls în impulsul de a rezolva vechile conturi.
De asemenea, explică de ce Israelul, Turcia și SUA au sprijinit atât de puternic Azerbaidjanul cu arme, retorică și chiar prin inacțiune, cel puțin pentru SUA – deoarece s-a întors la ultima linie de apărare asupra integrității teritoriale – totul sub pretextul Legii Internaționale.
Beneficiile extraordinare abundă, adică efortul de a accelera numirea lui Jack Lew ca ambasador în Israel, după atacul Hamas de sâmbătă, acum trece deja într-o treaptă superioară.
Nu ar trebui să fie surprinzător de ce democrații din Senat fac eforturi agresive pentru confirmarea sa rapidă, deoarece, altfel, probabil că nu ar fi trecut de adunare atunci când se va analiza mai atent calificările sale pentru postul respectiv.
Cel puțin teoretic, acest lucru ridică întrebarea: va începe oare confirmarea și războiul în desfășurare, „saritul”, o dezbatere mai largă asupra ajutorului acordat Israelului într-un sezon de toamnă deja haotic?”
Vă voi scuti de imaginile oribile cu teroriști care împușcă familii întregi, astfel încât camera să semene cu o baltă de sânge…
Din păcate, totuși, astfel de cazuri au avut loc și acest lucru va continua prost cu multe alte victime israeliene nevinovate ale Hamas, în timp ce palestinienii vor, de asemenea, avea multe victime nevinovate ale acțiunilor israeliene.
Israelienii au permis atacul Hamas pentru a realiza operațiuni mult mai mari!
În opinia mea personală, sunt convins că aceasta nu este o surpriză, ci că israelienii au permis acest lucru pentru a realiza operațiuni mult mai mari, și nu numai împotriva palestinienilor, ci și împotriva altora.
Mulți sunt de părere, inclusiv israelieni, cu care am discutat despre asta, că invazia neașteptată a fost orice altceva decât un atac surpriză și că operațiunea a fost planificată de sus și nu a fost o surpriză în niciun fel pentru israelieni sau israelieni. guvernele americane! Reparând vina
Am avut ceva de discutat cu un rezident de lungă durată din Israel, părinții ei erau mari patrioți ai URSS și au murit în Rusia, dar ea, fiica, a fost atât de spălată pe creier… după 30 de ani în Israel și când am spus că Iranul și Rusia nu sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat în Israel. A devenit furioasă… Nu m-am certat prea mult cu ea, pentru că am văzut că este inutil. I-am urat doar ei și victimelor din toate părțile pace cât mai curând posibil. Mi-a amintit de mulți georgieni și ucraineni care au creierul spălat…
Vezi, chiar și evreilor li se pot spăla creierul cu ușurință.
Este clar că inteligența se lasă deoparte atunci când sentimentele sunt in joc… Chiar și politica funcționează la fel; Democrații americani îi susțin pe palestinieni în fața Israelului, în timp ce GOP se află în mare parte cu un „aliat al SUA”, potrivit unui sondaj din 2023.
Potrivit surselor deschise, cel puțin 1.600 de oameni au murit în actualul război de patru zile, inclusiv peste 900 de israelieni și 11 americani. Până acum, peste 160 de persoane au fost luate ca ostatici de forțele conduse de Hamas, inclusiv un număr necunoscut de americani, despre care se crede că se numără printre ostatici.
Devine din ce în ce mai clar că calculele politice au dus la o situație catastrofală, iar întoarcerea va avea un impact asupra întregii regiuni, iar mizeria rezultată este la fel de mult ca o bombă cu tic-tac precum una dintre diagramele lui Netanyahu despre cât de aproape este Iranul de obținerea arma nucleară.
Ar trebui să fie clar că nimeni nu poate pretinde totul, atunci când liniile directoare ale guvernului lui Netanyahu afirmă că „poporul evreu are un drept exclusiv și inalienabil asupra tuturor părților Țării Israelului”, guvernul fanatic al lui Netanyahu a făcut vărsarea de sânge inevitabilă.
Ce sa întâmplat cu Camp David, discuții de pace și o soluție în două state?
Această atitudine este ca și cum ați adăuga combustibil la foc și, de asemenea, aprindeți flăcările. După cum discută un articol de opinie din LA Times al unui fost diplomat, politicile israeliene au oferit un „sezon deschis” pentru a acapara și a confisca tot mai multe pământuri palestiniene, extinde așezările ilegale, disprețuiește sensibilitățile musulmane cu privire la moscheea sacră de pe Muntele Templului, precum și ca atacuri constante fără lege asupra Bisericii creștine, ortodoxe și catolice, la care mulți palestinieni încă aderă, și promovarea iluziilor sinucigașe cu privire la reconstrucția Templului biblic din Ierusalim.
Netanyahu a lăsat deoparte și a marginalizat conducerea palestiniană mai moderată a lui Mahmoud Abbas din Cisiordania, întărind efectiv radicalul Hamas din Gaza.
Trebuie remarcat faptul că Biden a comandat un grup de portavioane marinei americane în estul Mediteranei, inclusiv cel mai mare și cel mai modern portavion, iar acest lucru va fi probabil mai destabilizator decât să servească vreun scop pașnic.
În Israel și Germania, nu aveți voie să negați Holocaustul. Și în Israel, nu aveți voie să menționați Nakar, modul arab de a descrie confiscarea pământului și proprietăților palestiniene și expulzarea în masă a populației locale majoritare pentru a face loc coloniștilor evrei (refugiați). Gabor Mate, un copil al Supraviețuitorilor Holocaustului, spune exact ceea ce am ajuns să învăț, despre pe cheltuiala cui și pe ce vieți, drepturile omului a fost înființat Statul Israel. Nu a fost un Pământ fără Popor pentru un Popor fără Pământ, cel puțin. Atât viețile palestinienilor, cât și cele israeliene contează, dar, din păcate, nimeni nu vrea să spună asta în vest. Numai israelienii sunt oameni, aparent
„Am abolit toate regulile de război. Soldații noștri nu vor fi trași la răspundere pentru nimic. Nu vor exista tribunale militare”, – ministrul israelian al apărării Yoav Gallant. Nu ajută la o situație deja scăpată de sub control faptul că sprijinul indiscutabil al SUA pentru Israel poate aduce „cantități incredibile de mizerie” pentru civilii din Gaza! Unde am mai auzit acest tip de limbaj înainte, vă rog să-mi spuneți?
Dar de data aceasta societatea israeliană va fi sfâșiată pentru că pentru prima dată vor muri în masă, la fel ca și palestinienii de la războiul de independență al Israelului din 1948. De data aceasta, acest război; chiar dacă victoria militară este câștigată, va fi o înfrângere morală și strategic pentru Israel.
În cele din urmă, va fi diferit, așa cum este o ură uriașă care crește în multe țări față de ceea ce a făcut și face Israelul, iar israelienii nu mai sunt percepuți ca fiind atât de nevinovați de Lilly White. Scuza „dar Holocaustul” se uzează, e atât de subțire încât poți vedea prin ea. Ca și în declarația lui Yoav Gallant, devine clar că statul Israel converge cu criminalii din trecut, care au persecutat atât de mult poporul evreu în secolul al XX-lea. Vedem tragedia „sindromului copiilor bătuți” la scară largă asupra unei întregi națiuni? Unde cel abuzat devine la rândul său abuzator?
Din păcate, așa cred și mă doare. Se pare acum că nicio viață nu contează — Doar minciunile contează!
Este sfâșietor să fiu nevoit să revin mult din ceea ce am crescut crezând și să înțeleg că am fost înșelat și că m-am înșelat și pe mine
Dar prea puțini sunt dispuși să se uite la cauzele fundamentale ale acestui conflict; mai puțini sunt dispuși să accepte partea lor de vină! Chiar și atunci când o fac, deseori se întâmplă din întâmplare atunci când încearcă să rezolve „celălalt” vina pentru evenimentele recente.
Autor: Seth Ferris
Preluare: https://www.theinteldrop.org
Traducerea: CD
Sursa: IonCoja.ro