Și în România se confirmă: „Există o asemănare puternică între politician și actor”!
Există o asemănare puternică între politician și actor. Două meserii distincte care, ambele, se străduie să convingă lumea. În politică, la fel ca și în film și teatru, sînt două dimensiuni și patru tipuri de actori.
Actori buni, actori proști. Actori “autentici” și actori “fățarnici”.
Cele două dimensiuni prezintă clar suprapunere, comunalități. Dar să nu intrăm în mai multe detalii decît e cazul.
Pun ghilimele la ultimele două categorii, “autentici” și “fățarnici”, pentru că, de fapt, nu există autenticitate deplină. Evident că toți sînt inevitabil “fățarnici”, adică îmbracă un rol, încercînd să ne convingă, adică să ne păcălească. Diferența este cît de mult reușesc actorii “autentici” să încorporeze în jocul lor elementul aprioric de autenticitate cu care au fost înzestrați de natură / Dumnezeu.
Exemplul clasic îl reprezintă Anthony Quinn. O forță a naturii. Orice ar fi încercat să joace, și juca al naibii de bine, căci clar nu a fost un actor prost, ci unul excepțional, tot Anthony Quinn îi ieșea. Era inconfundabil. Venea cu personalitatea lui “civilă”, de dinainte de actorie, care îi permea orice rol.
Alții, cum ar fi de exemplu Peter Sellers, Meryl Streep, Dustin Hoffman sau Gary Oldman, au fost niște adevărați cameleoni umani care și-au leapădat personalitatea lor proprie și personală și au știut să îmbrace fără efort o gamă imposibil de variată de roluri.
„Fățarnici” pînă la limita posibilului. Atît de pricepuți, încît te păcălesc că sînt “autentici” în personaje total diferite. Mare pricepere. Mari actori.
În politică, la fel. Pe de o parte, dimensiunea priceperii actoricești. Actori buni, actori proști. Pe de altă parte, dimensiunea autenticității. Cît din viața personală permează rolul de politician și ajută la creșterea eficienței, la o persuasiune mai bună?
Orice actor e mincinos prin definiție. Orice politician e mincinos prin definiție. Nu spune adevărul, ci doar ce îi convine, pentru a te păcăli să-ți obțină votul, sau măcar o impresie pozitivă. În zona de actori buni, “autentici”, exemplul clasic este Traian Băsescu.
Presupun că știți deja părerea mea puternic negativă despre Băsescu “Petrov”. Un ticălos care a avut un rol esențial în distrugerea democrației în România și în transformarea acesteia într-o colonie, într-o gubernie servilă a Occidentului. Dar asta nu mă împiedică să nu-i recunosc abilitățile actoricești. Știa și să joace. Actor bun. Știa și să-și permeeze jocul cu elemente de autenticitate, să pară că este cel care este.
Problema actorilor proști este că au năpădit scena politică. Și că nu știu să se accepte așa cum sînt și să-și încorporeze elemente de autenticitate. Se chinuie cu nepricepere să joace roluri forțate, să vorbească mecanic, să facă gesturi chinuite.
Uite cum dă din mînuțe, zici că a învățat politica din Powerpoint.
Uite ce zîmbet strepezit, zici că se screme să nască. În loc să convingă, mai rău pune lumea pe fugă. Grimase, bîlbe, nepriceperi. Și cu cît se chinuie mai mult să fie ceea ce nu sînt, cu atît transmit mai multă fățărnicie și-i miroase lumea de mincinoși.
Culmea, chiar dacă uneori nu sînt. Dar jocul actoricesc prost și chinuit omoară orice boare de normalitate și, în consecință, de eficiență comunicațională. Se chinuie să fie ceea ce nu sînt, în loc să transmită “ăsta sînt, altul mama nu m-a făcut, luați-mă așa cum sînt”. Cum o face, de pildă, Piedone zilele astea în București, cu un oarecare succes, dar și cu pierderi colaterale. Pe unii îi atrage, pe alții îi respinge. Exact ce făcea și Băsescu pe vremuri. Dar Băsescu sau Piedone sînt, totuși, excepții. În rest, pute clasa politică de actori slabi, mediocri, care teoretic nu au ce căuta în acest joc. Dacă ar fi actori și ar fi într-o competiție pe bune, filmele lor n-ar strînge nici un ban. Dar în politica românească, uite că reușesc să păcălească destui fraieri.
* * *
O altă asemănare între actori și politicieni o reprezintă regizorii. Și mai ales relația lor cu regizorii. Actorii au doar un fel de regizor. Ăla real, regizorul, de-i dă indicațiile cum să joace.
Politicienii, mai cu moț, au două feluri de regizori. Cei nevăzuți, din umbră. Și ăia la vedere, consilierii. Un actor care nu acceptă indicațiile regizorale nu ajunge să joace în film. Simplu. Punct.
Trebuie să fii un actor imens de puternic, celebru, influent pentru a ți se face favoarea să fii în film și să-ți faci tu de cap, așa, imperial, să nu asculți de regizor, pentru că “știi tu mai bine”.
Excepții care confirmă regula. În politică e un pic diferit. Pentru că e vorba despre putere, politicienii de regulă nu-și pot permite să nu asculte de regizorii nevăzuți. Mai ales dacă-și datorează cariera acestora. Doar dacă sînt în stare să vină cu bagajul lor de putere distinct, deja achiziționat pe căi civile, votanți, resurse, șarm, rezultate politice a priori, atunci poate-poate își permit să iasă din scenariu, să-și definească propria lor partitură. Cîteodată. Uneori. La negociere. Care pe care.
Altminteri, actori slabi, tunși întocmai și la timp, care miros de la o poștă că n-au ce căuta acolo, decît doar că sînt niște marionete mediocre. Îi vezi, te distrezi pe seama lor, îi disprețuiești. Îi disprețuiești degeaba. Au cam acaparat toată scena politică.
În schimb, relația dintre politician și consultantul “la vedere” este una diferită. Cu consultantul, politicianul se simte pe poziții de forță, rezultatul de cele mai multe ori a unei relații pecuniare.
Eu te-am angajat, eu te plătesc, să nu-mi spui tu mie ce să fac. Tu să-mi spui doar ce vreau să aud. Tot ce nu-și pot permite cu regizorii nevăzuți care îi strîng de boașe pînă le țîșnește sîngele, politicienii își varsă frustrarea pe consilierii “la vedere”. Aroganță, scîrbă, superbie. Astfel, consilierul de multe ori nu-și poate îndeplini rolul, pentru că politicianul se simte superior lui. E o relație brutal asimetrică, în care consultantul eșuează deseori în poziția de țuțăr.
* * *
Cînd vă mai uitați la scena politică românească – da, știu, vă e scîrbă de ea, dar nu vă vine s-o abandonați cu totul – țineți minte, vă rog, aceste tipologii.
Actori buni, actori proști. Autentici, fățarnici. Păpușarii din umbră, consilierii “la vedere”.
Veți vedea cu alți ochi realitatea.
Și, chiar dacă o veți înțelege mai bine, vi se va face și mai rău scîrbă de ea.
Și totuși, veți continua să jucați jocul. Să puneți suflet. Emoții.
Să vă doriți să iasă X și nu Y.
Să mergeți la vot.
Deh, vă înțeleg. Aveți și voi masochismul vostru.
Ghinion.
Autor: Mirel Palada
