Siculicidium. Urgia de la Siculeni !
Moldova și Muntenia, loc de refugiu pentru secuii vânați de unguri !
La cîţiva kilometri nord de Miercurea Ciuc, în comuna Siculeni (Madefalva) se află un monument funerar din piatră, în formă piramidală, înălţat deasupra unei uriaşe gropi comune.
Pe placa de marmoră montată în partea superioară a piramidei se pot citi următoarele : „SICVULICIDIVM. Ridicatu-s-a din recunoştinţa pioasă a posterităţii! in memoria sutelor de martiri secui care au pierit întru apărarea libertăţilor strămoşeşti, măcelăriţi de câtre armata imperiala in zorii zilei de 1 ianuarie 1764, în comuna Sicuieni cu prilejul organizării regimentelor grănicereşti”.
Drama secuilor casapiti de maghiari la Siculeni !
Să deschidem, aşadar, o fereastră către lunile care au premers fatalele zori ce au rămas în amintirea poporului – ca şi in Istoriografie – sub denumirea de : „Urgia de la Siculeni” („Madefalvi veszedelem”).
Incurajat de unele „succese” pe care le înregistrase la începutul campaniei de conscriere a românilor din Valea Rodnei (am văzut cu ce mijloace), generalul baron von Buccow, secondat de o echipă de „aleşi” conscriptori (baronul Iozsika Imre, baronul Bornemissza Pal, col. Mano Caratto, generalul baron Ziskovic Iosef, conţii Lazar Ianos şi Bethlen Miklos) purced harnic la “patriotica-i truda” şi în scaunele secuieşti.
In prima perioadă a conscrierii, şi secuii, asemenea românilor, se arată ispitiţi să intre în regimentele grănicereşti. (Iniţial, Viena preconiza crearea a 18 regimente, alcătuite din români şi secui). Este locul să reamintim faptul că secuimea, ostăşime din tată-n fiu, beneficiase din vechime de o seamă de înlesniri — serviciul militar sub steagurile monarhului îi adusese nu numai scutire de dări, ci şi supremul privilegiu al tuturor timpurilor, statutul de oameni liberi !
Generaţii după generaţii, secuii şi-au dovedit mandria de… supus austriac — dacă ne este îngăduit a ne exprima astfel – devenind un element de permanentă frondă împotriva latifundiarilor maghiari, ca şi a coroanei Sfîntului Ştefan. 
După nenumărate răzvrătiri, lupte înverşunate şi restrişti — de pildă la războaiele kuruţeşti – la care au participat cu încrîncenare apropiată si haiducii români — fuseseră tot de atîtea ori supuşi unor valuri de necruţătoare represiuni şi discriminări maghiare. In cele din urmă, pe cei mai mulţi dintre ei i-au rearuncat în „status”-ul subuman al iobagiei, desi erau oameni liberi ai Imperiului ! Elanului şi speranţelor care s-au născut în prima perioadă a conflictelor dintre recrutori şi viitorii grăniceri, le iau locul rezerva, decepţia şi, treptat, ostilitatea, rezistenţa secuilor ameninţînd să devină explosiva. Ei află, printre altele, că vor fi comandaţi de ofiţeri streini şi că vor avea datoria să lupte şi în afara frontierelor transilvane, fapt ce traduce răspicat opoziţia lor în sfidarea: „Nu vrem sa avem, de-acum înainte, doi stâpîni, pe latifundiar maghiar şi pe ofiţerul austriac”, (conf. Carol Gollner, op. cit., p. 48 — 49). Oficialităţile guberniale descoperă nu numai că în scaunele secuieşti se petrece un fel de ciudată vînzoleală — adunări, întîlniri discrete — dar că se strîng si contactele dintre secui şi români.
„Secuii tratează şi corespondează cu românii, vrand să-i nimicească pe feudali”, raportează Curţii imperiale contele Paul Haller. (conf, „Bajthay lósef Antal”, de Miskolczy Janos, Budapest, 1914, p. 339). Se mai dezvăluie şi că un român pe nume Oprea, face agitaţie printre ţăranii secui, îndemnîndu-i să nu primească ori să arunce armele, (op. cit. p. 405). Autorităţile ripostează cu brutalitate, comisiile de recrutare făcîndu-şi apariţia pretutindeni numai însoţite de forţă militară. In scaunul Gheorghieni, ţăranii care se opun sînt spînzuraţi fără multă vorbă. (conf. „Protocollum Sessionis”, Arhivele statului, Sibiu, p. 486).
In jur de 6 000 de bărbaţi se ascund în păduri, pătimind din ce în ce mai mult de foame şi frig. Generalul Ziskovic Josef ia o măsură satanică : goneşte el din sate, în aceleaşi păduri, femeile şi copiii, le incendiază casele şl blochează orice cale de acces către fugari. Din scaunul Gheorghieni pleacă la „Gubernium” relatări alarmante : „ poporul va declanşa răscoala prin atacarea nobilimii!, (conf. „Urgia de la Siculeni”, de Dr Ballo Istvan, p. 2 şi urm.).
La începutul lunii ianuarie 1764, fugarii din păduri reuşesc să coboare în Valea Oltului, îndreptîndu-se apoi către Siculeni, unde nu existau unităţi militare şi aveau posibilitatea să se hrănească. Comisiei instalată acum la Topliţa, i se raportează că numeroşi secui din scaunele Odorhei, Trei Scaune şi Caşin — înarmaţi — doresc şi încearcă să ajungă tot la Siculeni. (conf. „Transilvania”, de Benko Józseí -1883, vol. II, p. 554 şi urm.). Mulţimea — ca la 5 000 de oameni ! — istovită şi înfometată, ajunge la Siculeni, încercînd acolo, să trateze cu Comisia.
Secuiul Csorja Janos, un avocat din Trei Scaune, redactează scrisori, petiţii şi răspunsuri, solicitînd deocamdată ca mulţimii de secui să i se permită odihna în ziua de Bobotează. Dar, uzînd de tertipul unui ultimatum care urma să expire în cursul zilei de 7 ianuarie, generalul Ziskovic ordonă încă în 6 ianuarie ca trupele să se pregătească pentru a lovi. In timpul nopţii, un regiment de infanterie, cîteva escadroane de husari şi altele de cuirasieri, ca şi o baterie de artilerie, împresoară comuna osîndită. Operaţiunea e condusă de vicecolonelul Caratto. La ora 3 din zori, primul obuz (surprinzător de bine ţintit !) sparge un cuptor, apoi zidul casei şi nimereşte sub patul în care dormea avocatul Csorja (din clipa aceea nu s-a mai ştiut nimic de el). Canonada continuă cu furie, proiectilele izbind casă după casă.
Sute şi sute de oameni, năuciţi de groază — fără a pricepe ce se întîmplă — încearcă să-şi afle scăparea dînd buzna pe uliţele satului. Dar acolo îi aşteaptă carabinele şi săbiile călăreţilor, gloanţele infanteriei imperiale… Nefericiţii cad pîlcuri, pîlcuri. Cîteva sute de disperaţi îşi caută salvarea dincolo de Olt. Gheaţa rîului se rupe, deschizîndu-le mormîntul. Măcelul odată isprăvit, comunei i se dă foc. Din marginea Topliţei, situată ia numai cîţiva kilometri, comisia ucigaşă ascultă satisfăcută bubuitul tunurilor şi pocnetul puştilor. Dînd măsura cinismului său, contele Lazar i se adresează „spiritual” baronului Ziskovic : “…de cate ori se ridica o nouă vîlvătaie, mi se pare că se aprinde un altar în flăcările căruia poporul răzvrătit se curăţa de păcate” ! Vorbe „de duh” pe care el însuşi i le relatează în scris, la 1 februarie, prietenului său, episcopul baron Bajthay. (conf. „Transilvania”, de Benko lozsef, vol. II, pag. 552), Şi cu acelaşi cinism dublat de slugărnicie — sugerînd că măcelul n-a fost decît o sancţiune meritată de plebe – — îi va propune tot înaltului prelat următorul epitaf (care e şi un chronosticon): Castlgata seDItIO slCVLorVM.
Pedepsirea răsvrătirii secuilor (conf. „Istoria regimentelor secuieşti de graniţă”, de contele Teleki Domokos, p. 97 şi urm.) Un supravieţuitor anonim compune însă un alt chronosticon și acesta intrat in istorie : SICVLICIDIVM (Uciderea secuilor) (conf. Dr Endes Miklos, op. cit. p. 210)
După nenumărate răzvrătiri, lupte înverşunate şi restrişti — de pildă la războaiele kuruţeşti – la care au participat cu încrîncenare apropiată si haiducii români — fuseseră tot de atîtea ori supuşi unor valuri de necruţătoare represiuni şi discriminări maghiare. In cele din urmă, pe cei mai mulţi dintre ei i-au rearuncat în „status”-ul subuman al iobagiei, desi erau oameni liberi ai Imperiului ! Elanului şi speranţelor care s-au născut în prima perioadă a conflictelor dintre recrutori şi viitorii grăniceri, le iau locul rezerva, decepţia şi, treptat, ostilitatea, rezistenţa secuilor ameninţînd să devină explosiva. Ei află, printre altele, că vor fi comandaţi de ofiţeri streini şi că vor avea datoria să lupte şi în afara frontierelor transilvane, fapt ce traduce răspicat opoziţia lor în sfidarea: „Nu vrem sa avem, de-acum înainte, doi stâpîni, pe latifundiar maghiar şi pe ofiţerul austriac”, (conf. Carol Gollner, op. cit., p. 48 — 49). Oficialităţile guberniale descoperă nu numai că în scaunele secuieşti se petrece un fel de ciudată vînzoleală — adunări, întîlniri discrete — dar că se strîng si contactele dintre secui şi români.
„Secuii tratează şi corespondează cu românii, vrand să-i nimicească pe feudali”, raportează Curţii imperiale contele Paul Haller. (conf, „Bajthay lósef Antal”, de Miskolczy Janos, Budapest, 1914, p. 339). Se mai dezvăluie şi că un român pe nume Oprea, face agitaţie printre ţăranii secui, îndemnîndu-i să nu primească ori să arunce armele, (op. cit. p. 405). Autorităţile ripostează cu brutalitate, comisiile de recrutare făcîndu-şi apariţia pretutindeni numai însoţite de forţă militară. In scaunul Gheorghieni, ţăranii care se opun sînt spînzuraţi fără multă vorbă. (conf. „Protocollum Sessionis”, Arhivele statului, Sibiu, p. 486).
In jur de 6 000 de bărbaţi se ascund în păduri, pătimind din ce în ce mai mult de foame şi frig. Generalul Ziskovic Josef ia o măsură satanică : goneşte el din sate, în aceleaşi păduri, femeile şi copiii, le incendiază casele şl blochează orice cale de acces către fugari. Din scaunul Gheorghieni pleacă la „Gubernium” relatări alarmante : „ poporul va declanşa răscoala prin atacarea nobilimii!, (conf. „Urgia de la Siculeni”, de Dr Ballo Istvan, p. 2 şi urm.).
La începutul lunii ianuarie 1764, fugarii din păduri reuşesc să coboare în Valea Oltului, îndreptîndu-se apoi către Siculeni, unde nu existau unităţi militare şi aveau posibilitatea să se hrănească. Comisiei instalată acum la Topliţa, i se raportează că numeroşi secui din scaunele Odorhei, Trei Scaune şi Caşin — înarmaţi — doresc şi încearcă să ajungă tot la Siculeni. (conf. „Transilvania”, de Benko Józseí -1883, vol. II, p. 554 şi urm.). Mulţimea — ca la 5 000 de oameni ! — istovită şi înfometată, ajunge la Siculeni, încercînd acolo, să trateze cu Comisia.
Secuiul Csorja Janos, un avocat din Trei Scaune, redactează scrisori, petiţii şi răspunsuri, solicitînd deocamdată ca mulţimii de secui să i se permită odihna în ziua de Bobotează. Dar, uzînd de tertipul unui ultimatum care urma să expire în cursul zilei de 7 ianuarie, generalul Ziskovic ordonă încă în 6 ianuarie ca trupele să se pregătească pentru a lovi. In timpul nopţii, un regiment de infanterie, cîteva escadroane de husari şi altele de cuirasieri, ca şi o baterie de artilerie, împresoară comuna osîndită. Operaţiunea e condusă de vicecolonelul Caratto. La ora 3 din zori, primul obuz (surprinzător de bine ţintit !) sparge un cuptor, apoi zidul casei şi nimereşte sub patul în care dormea avocatul Csorja (din clipa aceea nu s-a mai ştiut nimic de el). Canonada continuă cu furie, proiectilele izbind casă după casă.
Sute şi sute de oameni, năuciţi de groază — fără a pricepe ce se întîmplă — încearcă să-şi afle scăparea dînd buzna pe uliţele satului. Dar acolo îi aşteaptă carabinele şi săbiile călăreţilor, gloanţele infanteriei imperiale… Nefericiţii cad pîlcuri, pîlcuri. Cîteva sute de disperaţi îşi caută salvarea dincolo de Olt. Gheaţa rîului se rupe, deschizîndu-le mormîntul. Măcelul odată isprăvit, comunei i se dă foc. Din marginea Topliţei, situată ia numai cîţiva kilometri, comisia ucigaşă ascultă satisfăcută bubuitul tunurilor şi pocnetul puştilor. Dînd măsura cinismului său, contele Lazar i se adresează „spiritual” baronului Ziskovic : “…de cate ori se ridica o nouă vîlvătaie, mi se pare că se aprinde un altar în flăcările căruia poporul răzvrătit se curăţa de păcate” ! Vorbe „de duh” pe care el însuşi i le relatează în scris, la 1 februarie, prietenului său, episcopul baron Bajthay. (conf. „Transilvania”, de Benko lozsef, vol. II, pag. 552), Şi cu acelaşi cinism dublat de slugărnicie — sugerînd că măcelul n-a fost decît o sancţiune meritată de plebe – — îi va propune tot înaltului prelat următorul epitaf (care e şi un chronosticon): Castlgata seDItIO slCVLorVM.
Pedepsirea răsvrătirii secuilor (conf. „Istoria regimentelor secuieşti de graniţă”, de contele Teleki Domokos, p. 97 şi urm.) Un supravieţuitor anonim compune însă un alt chronosticon și acesta intrat in istorie : SICVLICIDIVM (Uciderea secuilor) (conf. Dr Endes Miklos, op. cit. p. 210)
Poate pentru a-l supralicita pe comparsul său întru genocid, baronul Ziskovic Josef va declara peste cîtva timp : „Acestei naţiuni secuieşti, spre a râmîne sănătoasa, trebuie să i se lase sînge o data în fiecare secol ; In acest secol am făcut-o la Siculeni”, (conf. „Archiv” de M. K. von Heldendorf, 1879, vol. XV, p. 131).
„Pentru a înrola 8 000 de ostaşi, pot sacrifica 2 000 de oameni”, va spune tot el cu alt prilej, ne informează Halmagy Istvan în „Jurnalul” său… Gubernium-ul cîştîgase partida, „Pacientul” era însănătoşit : i se mal luase încă o dată dijma de sînge ! In secuime era acum linişte – marile dolii se poartă în tăcere. Conscrierea „voluntarilor” reîncepe. Intr-un răstimp nesperat de scurt de către “guvernamentali“ se organizează două regimente de infanterie şi unul de husari. Dar în această linişte — tunul nu mai bubuie ! — alte numeroase sate îşi pun nădejdea într-un alt viitor, ale cărui spaţii se deschid dincolo de trecătorile Ghimeş, Oituz, Întorsura Buzăului — spre Moldova si Muntenia.
Nu mai insistăm asupra amănuntelor privitoare la acest episod — ele ar fi prea numeroase. Amintim numai faptul (deloc inedit !) că stăpînirea reia sarabanda graţierilor, făgăduielilor şi premiilor în galbeni grei pentru denunţarea „instigatorilor” — toate în zadar.
Unele „căpetenii” ajung în Moldova, evadând din închisoarea de Ia Alba lulia. Un comisar guvernamental, Lazar Imre, colindă noile aşezări ale secuilor dinspre Moldova, încercînd să explice băjeniţilor natura şi avantajele graţierii ca şi ale întoarcerii în scaune. Propriu-i frate, Lazar Istvan, care devenise vătaf de plai („vataf”, spune Szadeczky Lajos) — îl sfătuieşte blând să nu mai pomenească de graţiere şi întoarcere, pentru că secuii nu vor să mai audă de aşa ceva şi… nici nu ştiu de glumă: Du-te frate si lasa-ne ! (conf. Szadeczky Lajos, op. cit. p. 243 — 244).
Nu vom încheia mai înainte de a sublinia faptul că de la rapoartele oficiale ale lui Caratto şi mai marilor săi, până la interpretările şi explicaţiile unor istorici, măcelul de la Siculeni este motivat, stupefiant, drept consecinţă a “provocărilor cu mîna armată şi atacului secuilor”, îndreptat împotriva Imperialilor. Imperiali care suferă următoarele „pierderi” : un cal înjunghiat mortal şi doi ostaşi uşor răniţi… Quod erat demonstrandum ! …Rapoartele mincinoase curg, biruitorii scriu istoria, iar secuii continuă să fugă an de an. Dar nu fuga în sine e ruşinoasă, ci direcţia în care fug. Or, secuii n-au avut de ce să se ruşineze !
„Pentru a înrola 8 000 de ostaşi, pot sacrifica 2 000 de oameni”, va spune tot el cu alt prilej, ne informează Halmagy Istvan în „Jurnalul” său… Gubernium-ul cîştîgase partida, „Pacientul” era însănătoşit : i se mal luase încă o dată dijma de sînge ! In secuime era acum linişte – marile dolii se poartă în tăcere. Conscrierea „voluntarilor” reîncepe. Intr-un răstimp nesperat de scurt de către “guvernamentali“ se organizează două regimente de infanterie şi unul de husari. Dar în această linişte — tunul nu mai bubuie ! — alte numeroase sate îşi pun nădejdea într-un alt viitor, ale cărui spaţii se deschid dincolo de trecătorile Ghimeş, Oituz, Întorsura Buzăului — spre Moldova si Muntenia.
Nu mai insistăm asupra amănuntelor privitoare la acest episod — ele ar fi prea numeroase. Amintim numai faptul (deloc inedit !) că stăpînirea reia sarabanda graţierilor, făgăduielilor şi premiilor în galbeni grei pentru denunţarea „instigatorilor” — toate în zadar.
Unele „căpetenii” ajung în Moldova, evadând din închisoarea de Ia Alba lulia. Un comisar guvernamental, Lazar Imre, colindă noile aşezări ale secuilor dinspre Moldova, încercînd să explice băjeniţilor natura şi avantajele graţierii ca şi ale întoarcerii în scaune. Propriu-i frate, Lazar Istvan, care devenise vătaf de plai („vataf”, spune Szadeczky Lajos) — îl sfătuieşte blând să nu mai pomenească de graţiere şi întoarcere, pentru că secuii nu vor să mai audă de aşa ceva şi… nici nu ştiu de glumă: Du-te frate si lasa-ne ! (conf. Szadeczky Lajos, op. cit. p. 243 — 244).Nu vom încheia mai înainte de a sublinia faptul că de la rapoartele oficiale ale lui Caratto şi mai marilor săi, până la interpretările şi explicaţiile unor istorici, măcelul de la Siculeni este motivat, stupefiant, drept consecinţă a “provocărilor cu mîna armată şi atacului secuilor”, îndreptat împotriva Imperialilor. Imperiali care suferă următoarele „pierderi” : un cal înjunghiat mortal şi doi ostaşi uşor răniţi… Quod erat demonstrandum ! …Rapoartele mincinoase curg, biruitorii scriu istoria, iar secuii continuă să fugă an de an. Dar nu fuga în sine e ruşinoasă, ci direcţia în care fug. Or, secuii n-au avut de ce să se ruşineze !
Nota Redacției
Udemeriștii susțin că secuii sunt față de unguri cum sunt oltenii sau bănățenii față de ceilalți români… Minciuni pentru proști !
Secuii, așa cum arată și acest excelent studiu, când reușeau să scape cu viață din confruntările inegale cu armatele grofilor unguri, aveau o singură scăpare: fuga în Moldova sau în Muntenia !
Dacă n-ar fi avut această „variantă” salvatoare, probabil că secuii ar fi dispărut din istorie. Mă întreb dacă manualul de istorie „adevărată” care circulă în școlile din secuime care prezintă (incorect) drama secuilor sub cizma ungurească. Așteptăm cu interes și alte studii ale domnului Adrian Hamzea. Tuturor, secui și nesecui,
Udemeriștii susțin că secuii sunt față de unguri cum sunt oltenii sau bănățenii față de ceilalți români… Minciuni pentru proști !
Secuii, așa cum arată și acest excelent studiu, când reușeau să scape cu viață din confruntările inegale cu armatele grofilor unguri, aveau o singură scăpare: fuga în Moldova sau în Muntenia !
Dacă n-ar fi avut această „variantă” salvatoare, probabil că secuii ar fi dispărut din istorie. Mă întreb dacă manualul de istorie „adevărată” care circulă în școlile din secuime care prezintă (incorect) drama secuilor sub cizma ungurească. Așteptăm cu interes și alte studii ale domnului Adrian Hamzea. Tuturor, secui și nesecui,
GESTA SICULORUM de Adrian Hamzea
Din pacate, scriitorul si cercetatorul Adrian Hamzea,fost detinut politic in timpul comunismului,
a murit la putzina vreme dupa 22 Decembrie 1989.
Era un cunoscator perfect al limbii maghiare,si un excelent traducator de poezie,in ambele limbi: romana si maghiara!A fost casatorit cu o contesa maghiara,detinatoare a unei biblioteci de exceptie in Conacul rams din partea parintilor.
Di puscariile comuniste a iesit cu sanatatea sdruncinata!Mai sunt de recuprat cateva manuscrise care merita publicate,datorita seriozitatii si nepartinirii stiintzifice de care a dat dovada!