SINGURA MEA AVERE
Acum la inceput de an sa meditam cateva clipe la tara. La acel lucru sfant care ne ramane ca singur reazim pe oriunde vom umbla ca traitori pe aceasta planeta. Vrem o tara în care oamenii nu doar visează la o lume mai bună, ci o tara in care suntem lasati, în fiecare zi, sa o construim, sa o facem mai frumoasa, sa fie a noastra. Vrem prea mult?
…Poate ne trezim din acest somn lung pana nu este prea tarziu.
Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit ÅŸi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.
O caut peste tot, am fost ÅŸi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
MoÅŸneagul iese-n cale ÅŸi-o întreabă:
"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în Å£ară-i multă sărăcie.
Åžtiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!"
Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeÅ£i odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.
Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă, de pe Lună!
Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare ÅŸi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!
