Situația românilor din Ucraina și apărarea drepturilor lor prin tratatul româno-ucrainean din 1997 (I)
Pe la începutul verii anului 2023, dl. Adrian Severinam acordat un interviu revistei Mesager bucovinean care apare la Cernăuți și are ca public țintă comunitatea română din Ucraina. Nu a fost refuzată nicio întrebare și nu a solicitat vreo întrebare anume.
Publicarea interviului a fost necesar să aștepte timp de multe luni din motive legate de războiul din Ucraina, ca și de situația dificilă a românilor trăitori în această țară.
Numărul 4 a revistei Mesager bucovinean pe anul 2023, în care este inserat și interviul a apărut, în fine, în decembrie 2023. Dl Adfrian Severin speră că acest interviu să lămurească mai multe aspecte și să corecteze mai multe prejudecăți, oferind totodată idei care să inspire pașii de făcut în viitor.
„Întrucât socotesc că cele spuse de mine sunt de interes și pentru publicul din România, am decis să public interviul și pe pagina mea de Facebook. Fiind vorba despre un text foarte lung, o voi face în cinci episoade” a scris dl Adrian Severin.
Acesta este primul episod:
Interviu cu domnul Adrian Severin pentru revista Mesager bucovinean (Cernăuți)
Reporter: Stimate domnule profesor Adrian Severin, dumneavoastră, ca ministru de Externe în perioada președinției lui Emil Constantinescu și ca artizan (iar dacă greșesc, vă rog să mă corectați) al Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, semnat la 2 iunie 1997 de președinții celor două țări vecine, îi îndemnați cu ardoare oratorică pe parlamentarii opoziției, în ședința din 22 iunie a Camerei Deputaților, să ratifice cu încredere tratatul care, între alte calități, are în vedere „sprijinirea minorității române din Ucraina……. în eforturile sale de a-şi păstra şi dezvolta identitatea şi cultura sa naţională. Clauzele cuprinse în acest tratat, spuneați dumneavoastră în continuare, enunţă angajamente ferme……. conforme cu standardele europene şi mondiale, de care vor beneficia atât românii din Ucraina, cât şi ucrainenii din România.” Dumneavoastră, la momentul acelei discuții, chiar credeați că, datorită ratificării respectivului tratatului, minoritatea românească din Ucraina va beneficia din partea statului de cetățenie de un tratament la nivelul standardelor europene?
Adrian Severin: Cum să nu cred? Motivele pentru care am crezut sunt mai multe și sunt solide. În primul rând, am crezut pentru că oricine se bucură de prezumția de bună credință. Inclusiv statele. Cum puteam să nu acord această prezumție unui stat care nu demult se autodeterminase și avea tot interesul să își câștige o bună reputație în comunitatea internațională?
Dreptul internațional a consacrat și principiul aplicării cu bună credință a tratatelor. Atât cât norma de drept poate garanta ceva, acest principiu, vechi de când lumea, reprezenta o asigurare că ceea ce conveniserăm în tratatul româno-ucrainean va fi respectat. Iar ceea ce trecusem acolo era cea mai înaltă normă de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Prin acel text, cel mai lung din întregul tratat, printre altele, părțile au conferit putere obligatorie Recomandării 1201 a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităților. În mod normal, în asemenea condiții, beneficiam și de sprijinul acestei importante organizații internaționale, în cazul în care Ucraina nu și-ar fi executat obligațiile. Românii din Ucraina ar fi putut, de asemenea, să invoce prevederile Recomandării, acum înzestrată cu forță juridică, în fața CEDO.
Cine crede că prevederile din tratat erau insuficiente să spună ce anume doreau să se includă în plus. Prevederi identice se găsesc și în tratatul politic de bază româno-maghiar, ca și în alte tratate cu obiect similar la care România este parte. Nu se bucură de suficiente drepturi maghiarii din România? De altfel, aceleași prevederi se aplică și ucrainenilor din România. S-au plâns ei că ar fi oprimați pe criteriul etnic? Nu am auzit așa ceva.
Deci tratatul funcționează. De ce să fi crezut eu că el nu este adecvat sau că nu va fi aplicat doar pentru românii din Ucraina?
Dar tratatul reglementează și alte raporturi româno-ucrainene. El este un tot ale cărui clauze se sprijină una pe alta, iar nu un meniu din care fiecare alege ce să consume după gust. Dacă una dintre părți nu își respectă o obligație asumată față de cealaltă, ea își pune în pericol drepturile pe care le câștigase în raport cu aceasta. Iată o altă garanție a respectării clauzei la care vă referiți.
În plus, prin tratat se prevedea și un mecanism instituțional reprezentat de o comisie inter-guvernamentală care ar fi urmat să se întrunească periodic, să vadă ce merge și ce nu merge în privința protecției comunității române din Ucraina, și să stabilească eventualele măsuri de corecție a abaterilor de la angajamentele luate. Românii din Ucraina sunt cetățeni ucraineni.
Raportul lor juridic de cetățenie este cu statul ucrainean, iar nu cu statul român. Statul ucrainean este necesar să le acorde și să le respecte drepturile. Prin tratatul din 1997, statul român a câștigat dreptul de a interveni pe lângă guvernul ucrainean pentru a-i proteja pe românii din Ucraina. Astfel, în eventuala lor luptă cu statul ucrainean pentru apărarea drepturilor lor, românii din Ucraina, prin efectul tratatului, nu mai erau singuri, ci beneficiau și de sprijinului statului român, care, în mod normal, nu este chiar un stat slab, iar în 1997 se bucura de mai mare trecere în lume decât statul ucrainean.
Dacă nu am fi încheiat tratatul nu am fi avut nimic de invocat în raporturile directe cu Ucraina și orice intervenție a României în favoarea românilor de acolo ar fi fost denunțată ca amestec în treburile interne ale acesteia. Ceea ce ar fi fost o încălcare a principiilor statuate în Carta ONU. Tratatul a oferit României, cel puțin, capacitatea de a cere și a interveni legal. Fără el, nici asta nu avea. Dacă România ar denunța tratatul astăzi, așa cum vor unii nebuni, dintre care unii se pretind profesori de drept internațional, ea ar pierde acest drept fără a câștiga ceva în schimb.
Pe de altă parte, este necesar să înțelegeți că nu există nicio lege și niciun tratat care să fie imune la încălcări. În dreptul intern există sancțiuni și instituții care le pot impune, după caz. În dreptul internațional situația este alta. Acolo forța dreptului este dependentă de dreptul forței. Apelul la forță este, însă, rar. Așadar, orice tratat poate fi încălcat. Garanții depline împotriva unor asemenea încălcări nu există. Nu este vinovat tratatul pentru că unii îl violează. Nu e cazul să fie îndreptat degetul acuzator împotriva tratatului, ci împotriva celui care l-a încălcat, precum și împotriva aceluia care, deși putea face ceva pentru a se opune încălcării, nu a ridicat un deget nici măcar pentru a-i reduce efectele.
Nu m-ați întrebat dacă atunci când am îndemnat Parlamentul român să ratifice tratatul credeam că guvernele României, în succesiunea lor, nu îl vor invoca pentru a-i apăra pe românii din Ucraina, în condițiile în care statul ucrainean, al cărui cetățeni aceștia erau, nu le-ar fi acordat drepturile convenite de cele două state. Dacă m-ați fi întrebat, v-aș fi spus că nu aveam dreptul să cred așa ceva. Și totuși așa s-a petrecut. Cine ar fi crezut că trădarea de neam se va instala atât de sus și atât de ferm în conducerea României?
Aș mai adăuga ceva care mi se pare, de asemenea, important. Tratatele internaționale ratificate de statele semnatare fac parte din dreptul intern al acestora. Din câte știu, atât Constituția Ucrainei, cât și legislația infraconstituțională ucraineană, la fel cu cele ale României, au prevederi clare în acest sens. Prin urmare, tratatul româno-ucrainean din 1997 și, evident, articolul referitor la minorități, este azi o parte a dreptului intern ucrainean, la fel cu orice altă lege adoptată de Rada Supremă. În cazul unor contraziceri între tratatele internaționale la care Ucraina este parte și legislația internă adoptată de legislativul ucrainean, tratatele au prioritate. Aceasta este cu deosebire valabil atunci când este vorba despre dispozițiile tratatelor internaționale care se referă la drepturile omului, drepturi care includ și drepturile minorităților.
Statele membre ale Consiliului Europei au căzut de acord că standardele internaționale referitoare la drepturile omului sunt minimale. Astfel, legile interne pot deroga de la ele numai atunci când oferă un nivel superior al protecției drepturilor omului, respectiv drepturilor minorităților, față de nivelul stabilit de tratatele internaționale. Punând toate aceste dispoziții constituționale, legale și cutumiare cap la cap rezultă că românii din Ucraina pot invoca direct clauzele tratatului româno-ucrainean în fața instanțelor judiciare naționale, ca și a celor de contencios constituțional, ca orice lege națională ucraineană. Aceasta, desigur, atât timp cât tratatul din 1997 nu este denunțat, așa cum, repet, unii ar dori-o. Să renunți la un tratat care îți conferă drepturi invocabile în fața instanțelor judecătorești naționale, pe motiv că una dintre părți l-a încălcat, este, se vede limpede, o idee foarte proastă.
Rep.: După semnarea tratatului, n-am prea auzit să se plângă vreun ucrainean din România că statul român și-ar fi schimbat cumva atitudinea față de minoritatea ucraineană. În schimb, presa românească din Ucraina (așa puțină câtă e), a tras imediat alarma, semnalând faptul că românii sunt tot mai loviți ca etnie minoritară din toate părțile. În foarte scurt timp ne-am convins că limba română a început să fie nu doar mai tare strâmtorată în școli, ci chiar exclusă masiv din programa școlară, fiind înlocuită cu așa-zisa „limbă moldovenească”, ridicată brusc, ca pe timpul sovieticilor, de la statutul de „grai”, la statutul de „limbă literară”.
De asemenea, am văzut că numărul școlilor cu predare în limba română scade fulgerător, fiind înlocuite în masă cu școli mixte, în care clasele ucrainene (cu elevi români) iau fața claselor cu predare în limba română. Totodată, ne-am convins că și mai fulgerător scade numărul școlilor cu predare în limba „moldovenească”, reînființate în zona Bugeacului, unde autoritățile publice promovează intens moldovenismul, defăimându-i, ca să nu spun altfel, pe cei ce se declară români.
Am mai observat că însăși comunitatea română, care până la tratat era pe cale să-și refacă unitatea pierdută, revenindu-și, încet-încet, din dezastrul identitar lăsat de statul sovietic, brusc este redivizată în „români” și „moldoveni”. Concomitent, cu ajutorul, ca să nu spun la îndemnul autorităților, e scos de la naftalină moldovenismul și cu o iuțeală nemaipomenită, în regiunea Odesa apar ca ciupercile după ploaie asociații ale moldovenilor, cu ieșiri agresive împotriva românilor și cu învinuiri istorice la adresa Țării Românești cum că aceasta i-ar fi asimilat cu de-a sila pe moldoveni.
Mă întreb și vă întreb: cum se potrivesc toate acestea, care au urmat actului semnării tratatului, cu imperativele enunțate de dumneavoastră înainte de ratificarea lui? „Dacă este să răspundem la întrebarea ce impune cu urgență semnarea acestui tratat, ziceați atunci de la tribuna parlamentului, cu persuasiunea unui orator de forță, vom spune că semnarea şi, mai ales, acum, ratificarea tratatului sunt impuse de soarta românilor din Ucraina şi de soarta românismului, în general.” Și ce a ieșit, până la urmă? Cu ce s-au ales românii din Ucraina după intrarea în vigoare a tratatului? Tratatul a intrat în vigoare, comunitatea în ușoară agonie.
A.S.: Mențin fiecare cuvânt pe care l-am spus atunci. Probabil cel mai urgent imperativ care a determinat semnarea tratatului în forma cunoscută a fost protecția comunității române din Ucraina, până când contextul internațional ne-ar fi putut oferi și soluții mai bune pentru organizarea relațiilor româno-ucrainene. Înaintea semnării m-am consultat inclusiv cu reprezentanți ai unor asociații ale românilor din nordul Bucovinei.
În România unii voiau să revendicăm teritorii, deși asta ar fi însemnat revizuirea tratatului de pace de la Paris din 1947. Fie și numai în stadiul de ipoteză, aceasta deja ne ridicase toată lumea în cap, de la Moscova la Washington. Nu voi uita niciodată intervenția unei tinere bucovinence, care ne-a spus așa: „Desigur, mai puteți aștepta cu semnarea tratatului până când o conjunctură mai favorabilă va permite României să recupereze teritoriile pierdute în război și aflate acum în componența Ucrainei. Gândiți-vă, însă, că atunci s-ar putea să nu mai găsiți români pe aceste teritorii.” Iată argumentul decisiv. Și el a fost decisiv și pentru președintele Constantinescu.
Desigur, nu am organizat un referendum în teritoriile istorice românești din Ucraina. Așa ceva era imposibil din punct de vedere practic și juridic. Ne-am consultat cu cine am putut, dar nu se poate spune că nu am ascultat glasul românilor din Ucraina. Eram conștienți că, în mod firesc, părerile lor erau împărțite. Multe dintre dezideratele exprimate erau juste, dar niciunul nu putea fi satisfăcut prin amânarea încheierii tratatului. Toți specialiștii noștri au fost de acord cu asta. Așa se face că din toate cele auzite, pro și contra, raționamentul amintit mai înainte a fost cel care a înclinat definitiv balanța. În retrospectivă cred că el a fost just. Totul era ca cele prevăzute în tratat să se aplice.
Împotriva a ceea ce mulți cred, legile și tratatele nu transformă nimic. Ele oferă cadrul în care se poate transforma ceva de către cei care le aplică. Ele sunt fundația pe care cei care le aplică vor putea ridica ceva, de felul fundației depinzând și felul suprastructurii. Ce a ieșit până la urmă? A ieșit ceea ce cele două părți, România și Ucraina, iar nu numai una dintre ele, au fost în stare să construiască pe baza tratatului. Eu unul aveam planuri mari și concrete legate de punerea în aplicare a tratatului și de valorificarea oportunităților create prin el. Printre altele mă gândeam și ne pusesem de acord, în principiu, nu numai cu Ucraina, dar și cu Germania și Marea Britanie, să înființăm la Cernăuți o universitate multiculturală, evident cu o secție completă în limba română. Gândiți-vă că tot eu, folosind contextul favorabil creat prin încheierea tratatului, am inițiat trilaterala România-Ucraina-Polonia, căreia, curând după aceea, i s-a asociat și Republica Moldova. În acest cadru aveam încă și mai multe pârghii pentru a determina Ucraina să își respecte promisiunile făcute, prin intermediul României, românilor cetățeni ucraineni. A-i supăra pe ei însemna a supăra România, iar a supăra România însemna să superi și Polonia. Or, a respecta drepturile promise românilor din Ucraina era pentru liderii de la Kiev un preț infim, dacă mă pot exprima așa, în raport cu avantajele oferite de trilaterala amintită.
Imediat după intrarea în vigoare a tratatului, România a sprijinit prin mijloace politico-diplomatice obținerea creditelor solicitate de Ucraina la FMI, precum și alegerea ministrului de Externe al Ucrainei ca Președinte al Adunării Generale ONU.
Pe când eram în plin elan, însă, la doar câteva luni după ratificare, am fost nevoit să demisionez din guvernul României, pentru a nu mai reveni acolo până în ziua de azi. Succesorul meu, dl Andrei Pleșu, nu a înțeles nimic din politica mea și nu a avut nicio sensibilitate față de situația românilor din Ucraina. Apoi, guvernele care au urmat au dus o politică tot mai antiromânească față de românii din România. Cum am fi putut să ne așteptăm să facă ceva pentru românii din Ucraina?
Dacă legislația ucraineană cu privire la minorități, adoptată în primii ani de după desprinderea din URSS, inclusiv sub influența Consiliului Europei, în care Ucraina dorea să fie primită, a fost acceptabilă, iar eu știu asta inclusiv pentru că am făcut parte din misiunile parlamentare europene care au evaluat respectiva legislație, situația s-a deteriorat odată cu trecerea timpului, mai ales după 2014. Legi succesive adoptate în 2017 și 2019 au restrâns constant drepturile minorității române, încălcând astfel tratatul bilateral din 1997, fără ca România să protesteze.
Culmea a fost atinsă în ultimii ani, și mă gândesc în special la anul 2022, când Ucraina, aflată în război cu Rusia, și în mare nevoie de sprijinul României, a abolit multe din drepturile românilor ucraineni, iar guvernul român a continuat să trimită ajutoare celui ucrainean sau să sacrifice interese economice românești în folosul celor ucrainene, fără a face un gest eficient ca să îmbunătățească soarta cetățenilor ucraineni de etnie română. Au fost, cel mult, vorbe.
Un comunicat critic, într-adevăr consistent, al Ministerului Afacerilor Externe român, apropo de legea din 2022, neurmat de nicio măsură concretă, tot la capitolul vorbe în vânt se înregistrează. Nu a fost decât praf în ochii românilor din România și Ucraina, deopotrivă. Drept este că, și pentru aceste vorbe, extrema corporatist-globalistă din România l-a criticat.
Autor: Adrian Severin
Sursa: yogaesoteric.net
