Situația românilor din Ucraina și apărarea drepturilor lor prin tratatul româno-ucrainean din 1997 (II)
În contextul loviturii de stat comise prin oprirea alegerilor prezidențiale la 6 decembrie 2024 și anularea voturilor exprimate de cetățenii români în aceste alegeri fără niciun temei faptic sau bază legală, dar și al reorientării politicii SUA cu privire la războiul din Ucraina, am constatat că dezinformarea și manipularea redezgroapă minciunile răspândite în timp cu privire la Tratatul politic de bază dintre România și Ucraina semnat de președinții celor două state și ratificat de Parlamentele lor în anul 1997.
Disputa este, chipurile, reîncălzită de „susținătorii” dlui Călin Georgescu, în încercarea de a-l compromite, implicându-l într-o controversă care, din nefericire, rămâne încă în umbra confuziilor și a neadevărurilor întreținute de-a lungul anilor cu rea credință.
Pentru a risipi aceste confuzii și totodată pentru a veni în ajutorul românilor din Ucraina, în anul 2023 am dat un interviu amplu revistei Mesager bucovinean. Întrucât revista, care apare la Cernăuți, are un circuit restrâns, am decis să republic interviul oferit ei, în foileton. Republicarea urmărește să servească și pentru contracararea diversiunilor promovate în mediul sulfuros al actualelor lupte politice din România.
Interviu cu domnul ministru Adrian Severin, pentru revista Mesager bucovinean, cu public țintă comunitatea română din Ucraina
Reporter: De la semnarea tratatului în 1997 până la adoptarea noii Legi a Educației din Ucraina în 2017, sistemul ucrainean al învățământului secundar în limba română era deja pe patul de moarte, dar încă mai dădea semne de viață. Prin semnarea noii Legi a Educației, faptul că el va sfârși în curând nu mai este pus de nimeni la îndoială. Conform articolului 7 din această lege, școlile naționale (termen care denumește școlile cu limba de predare a minorităților din Ucraina) vor rămâne doar cu patru clase primare, dar, fiindcă e imposibil ca cele două cicluri incipiente – primar și gimnazial – ale învățământului general să fie separate lingvistic, cele patru clase primare, care, chipurile, rămân cu limba română de predare, vor urma regula ciclului gimnazial de predare a materiilor în limba ucraineană și doar pe hârtie se vor considera românești. De unde rezultă că articolul 7 din Legea Educației este redactat nu chiar cu bună credință. Pentru asemenea cazuri se pare că există instrumente internaționale care pot fi invocate spre a obliga partea în culpă să repare greșeala. Care ar fi aceste instrumente ale dreptului internațional și cum ar putea fi ele aplicate, concret?
Adrian Severin: Ucraina este membru al Consiliului Europei și al OSCE. Ea a semnat și ratificat Convenția-cadru privind drepturile minorităților naționale. De asemenea, prin încheierea tratatului din 1997 a acceptat ca Recomandarea 1201 a PACE să capete forță obligatorie în ceea ce o privește. Asta înseamnă că cetățenii ucraineni de origine română se pot adresa Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a cere respectarea drepturilor lor garantate de tratatele internaționale pertinente. Așa cum am mai spus, ei pot acționa și în fața instanțelor ucrainene, inclusiv a celor de contencios constituțional, întrucât tratatul româno-ucrainean în care au fost convenite drepturile lor fundamentale, odată ratificat, face parte din dreptul intern al Ucrainei. De asemenea, statele membre ale ONU și OSCE pot iniția proceduri menite a obliga Ucraina să dea socoteală pentru încălcarea dreptului internațional în materie, precum și să își îndeplinească angajamentele asumate. Ca membru al organizațiilor amintite, România poate, ea însăși, acționa pentru declanșarea acestor proceduri. Ucraina are interesul, din câte se pare, să intre în UE. Ca un prealabil al începerii negocierilor în acest sens, Ucrainei i s-a cerut să acorde minorităților naționale drepturi la nivelul standardelor europene. Din păcate, instituțiile Uniunii Europene practică, adesea, un dublu limbaj, astfel încât ajung să stabilească anumite condiții pe care apoi tot ele le ignoră din oportunism. De aceea nu este imposibil ca, și în acest caz, exigențele cu privire la drepturi și libertăți să fie uitate din rațiuni geostrategice.
În plan bilateral, România ar putea adopta, față de încălcarea obligațiilor având ca obiect respectarea drepturilor minorității naționale române asumate de Ucraina prin tratatul româno-ucrainean, aceeași atitudine ofensivă pe care o are Ungaria chiar și atunci când drepturile minorității maghiare din alte state nu sunt încălcate. În prezent, condițiile pentru ca asemenea poziții să dea rezultate sunt favorabile întrucât Ucraina este vital interesată de ajutorul unor vecini precum România, în războiul ei cu Rusia. Orice ajutor ar fi cazul să fie sistat până când problema minorității române nu este rezolvată. Așa procedează Ungaria.
Din câte știu, în special la presiunile Ungariei, care au găsit ecou în Consiliul Europei și la Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, Ucraina a decis să nu mai aștepte terminarea războiului și să adopte o nouă lege privind drepturile minorităților.
Mă tem însă că, adoptat nu din convingere, ci din interesul de a scăpa de presiunea externă, acest nou act normativ datând din toamna anului curent [2024, n.n.] nu aduce decât o modificare cosmetică a inacceptabilei legi din 2022, care o abrogase pe cea din 1992.
Urmează, desigur, ca noua lege să fie analizată atent după publicare, dar din informațiile deja existente, care circulă prin sediile organizațiilor europene competente în materia protecției minorităților, am înțeles că, dincolo de faptul că problema principală, și anume cea a învățământului de toate gradele deschis tuturor, deci fără cote limitative, în limba maternă, nu este rezolvată în mod real, câteva prevederi sunt de-a dreptul scandaloase. Astfel, mi se pare abominabil faptul că minoritatea rusă a fost exceptată de la beneficiul drepturilor acordate celorlalte minorități pe motiv că Ucraina este în război cu Rusia. Dacă informațiile mele sunt corecte, se pare că această abordare ar fi fost acceptată de Comisia de la Veneția.
Astfel, cetățenii ucraineni de origine rusă sunt discriminați și pedepsiți în bloc pentru faptul că Rusia a invadat militar Ucraina. Fără să se fi dovedit săvârșirea unei acțiuni ostile împotriva securității naționale a Ucrainei, rușilor de cetățenie ucraineană li se neagă dreptul la identitate culturală numai pentru că sunt ruși. Mai rămâne ca aceștia să fie trimiși în lagăre de concentrare așa cum a procedat SUA cu japonezii cetățeni americani în timpul celui de al Doilea Război Mondial sau Regatul României cu evreii basarabeni între 1941 și 1944.
În cazul din urmă s-a argumentat că unii dintre acești evrei au salutat ocuparea militară a Basarabiei de către URSS în 1940, pentru ca apoi, în 1941, să boicoteze revenirea administrației române. Pentru faptele unor evrei nu putea fi condamnată în bloc toată comunitatea evreiască. Exact asta vrea să facă acum, din câte înțeleg, cu acordul Occidentului colectiv, Ucraina, cea care, potrivit propagandei aceluiași Occident, ar fi necesar să fie apărătoarea democrației euro-atlantice. Poate că unii ruși ucraineni au comis acte de favorizare a inamicului rus în războiul cu Ucraina. Dacă acele acte sunt ilegale, făptuitorii este necesar să fie pedepsiți de instituțiile abilitate. Nu poți pedepsi, însă, o întreagă comunitate pentru faptele câtorva dintre membrii ei.
Ce legătură are asta cu românii? Este evident. Când drepturile unei comunități sunt negate pe criteriul identității sale etno-culturale, drepturile tuturor celorlalte comunități similare sunt în pericol. Deci, oricât de bună ar fi o lege ucraineană nouă pentru românii, maghiarii și polonezii din Ucraina, discriminarea la care sunt supuși rușii arată că nu principiile, ci frica de a pierde sprijinul extern a determinat amendarea parțială a legii vechi, fără ca beneficiarii modificării să aibă garanția că drepturile acum restabilite, atâta cât vor fi restabilite, nu vor fi din nou retrase când și dacă Ucraina va ieși victorioasă din războiul cu Rusia. De asemenea, am înțeles că legislația ucraineană referitoare la minorități va păstra o dispoziție potrivit căreia exercițiul drepturilor recunoscute persoanelor aparținând minorităților naționale poate fi restrâns în cazul în care interesul public ar cere-o. O asemenea normă este curentă și general acceptată în mai toate democrațiile atunci când privește drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor. A reglementa, pentru indiferent ce motive, limitări referitoare numai la drepturile minorităților naționale constituie o inadmisibilă discriminare operată pe criteriul etno-cultural care, totodată, deschide calea abuzurilor și sugerează o politică de stat îndreptată împotriva comunităților etno-culturale neucrainene cu pericolul derapajului către purificarea etnică.
Ce înseamnă că drepturile unei minorități etnice amenință interesul public? Cum pot amenința drepturile culturale siguranța națională? Este inimaginabil pentru orice gândire democratică normală. Și cine va stabili aceasta? Majoritatea etnică? Asta înseamnă, practic, un război asimetric cu caracter identitar între majoritate și minorități. Un război pe care legislația ucraineană actuală nu îl exclude, ci îl anunță, fie și deocamdată numai ipotetic, și îl pregătește.
Rep.: Unul dintre principiile de bază ale dreptului internațional este respectarea cu bună credință a tratatelor internaționale. Având în vedere problemele apărute după tratat în comunitatea istorică românească din Ucraina, în ce măsură apreciați că acest principiu este respectat de Ucraina în raport cu tratatul pe care l-ați elaborat și l-ați promovat?
A.S.: Cred că am răspuns deja la această întrebare. După părerea mea, tratatul româno-ucrainean a fost încălcat de partea ucraineană în ceea ce privește dispozițiile privind comunitatea românească din Ucraina. Și alte aspecte ale celor convenite în 1997 au cunoscut tratamente viciate de reaua credință. Mă gândesc, de pildă, la înțelegerile legate de împărțirea platoului continental, când cu rea credință guvernul ucrainean a încercat să schimbe, în mod forțat, calificarea statutului Insulei Șerpilor din perspectiva normelor aplicabile de drept al mării.
Problema a fost rezolvată în cele din urmă de Curtea Internațională de Justiție de la Haga, dar tentativa rămâne și nu onorează Ucraina. Oricum, împrejurarea că problemele au apărut după încheierea și intrarea în vigoare a tratatului, așa cum repetați mereu dvs, nu înseamnă că aceasta s-a petrecut din cauza tratatului, tot astfel cum faptul că ziua urmează nopții nu înseamnă că noaptea este cauza zilei.
Nu cred că Ucraina s-a purtat mai frumos cu minoritatea română, cu minoritățile în general, pentru că nu exista tratatul cu România sau cel cu Ungaria sau cu Polonia. Cu atât mai puțin cred că s-ar fi purtat mai frumos dacă tratatul nu ar fi existat. Existența tratatului nu ar fi fost un certificat de bună purtare pentru părțile semnatare, dacă ele nu ar fi înțeles să îl aplice corect. Dimpotrivă, existența tratatului și încălcarea lui au fost, în mod normal, circumstanțe agravante pentru relele tratamente acordate minorităților naționale din Ucraina.
Dacă Ucraina era criticată pentru că nu respecta drepturile minorităților, cu atât mai severă era necesar să fie critica atunci când aceasta includea și încălcarea unui tratat internațional încheiat cu România. Ucraina s-a simțit liberă să abuzeze pentru că România nu a insistat ca tratatul să se aplice, iar Occidentul colectiv a închis ochii la respectivele abuzuri întrucât avea nevoie de Ucraina în competiția, ajunsă azi până la nivel de război, cu Rusia. Să o spunem limpede.
Rep.: Și totuși, cum ar putea Bucureștiul să determine Kievul să respecte tratatul, în special punctul 5 al articolului 13?
A.S.: Repet ceea ce am mai spus: în momentul de față Bucureștiul poate determina Kievul să respecte orice punct din tratat condiționând de aceasta ajutorul voluntar pe care îl oferă Ucrainei în contextul războiului cu Rusia. Subliniez că acest ajutor nu constituie o obligație pentru România, tratatele internaționale la care statul român este parte neprevăzând în sarcina lui o asemenea îndatorire. În același timp, ideea că Ucraina ar apăra civilizația occidentală, democrația europeană și securitatea Occidentului euro-atlantic este falsă. Dacă Ucraina pierde războiul, România și celelalte state membre NATO și UE vor fi nevoite să adopte politici adecvate noului context geopolitic, dar altfel, securitatea lor nu va fi cu nimic mai precară, ca să nu mai vorbim de vulnerabilizarea democrației. Un stat cu un imens deficit democratic nu poate fi garantul democrației românești. Așadar, România nu are nici un interes să sprijine Ucraina, cu excepția celui de a vedea tratatul de bază din 1997 respectat.
Drept este, însă, că România actuală nu mai este cu totul suverană. Suveranitatea ei nu a fost cedată, ci, mai rău, abandonată de actualii conducători, care decid în conformitate cu instrucțiunile primite de la Washington și Bruxelles. Deocamdată, probabil, Bucureștiul nu este lăsat să determine Kievul să respecte tratatul din 1997. Este în interesul Washingtonului să închidă ochii la încălcarea dreptului internațional de către Ucraina, în măsura în care aceasta se lasă folosită pentru a tranșa rivalitatea ruso-americană în favoarea SUA.
Or, România nu este capabilă să determine SUA sau UE să țină cont și de interesele sale, care cuprind și apărarea drepturilor românilor de cetățenie ucraineană. Când, însă, SUA, NATO și UE vor crede că a sosit timpul să schimbe foaia în relația cu Ucraina, probabil că România va fi prima căreia i se va cere să ofere argumente pentru sancționarea acesteia. Atunci, cu siguranță, se va descoperi că românii din Ucraina sunt privați de drepturi. Sper să nu fie prea târziu.
Rep.: Unii analiști consideră că ultimele legi ucrainene privind educația, funcționarea limbilor, drepturile și îndatoririle minorităților sunt arme ale războiului hibrid cu Rusia, ținta atacurilor fiind comunitatea rusă, iar celelalte minorități, inclusiv cea română sunt victime colaterale. Dumneavoastră ce părere aveți, faptul de a fi o victimă colaterală absolvă Ucraina de la răspundere pentru violarea drepturilor minoritarilor? Sunt sau nu sunt aceștia obligați să se conformeze, pe motiv că așa sunt regulile războiului?
A.S.: În conflict cu Ucraina este Rusia, iar nu comunitatea rusă din Ucraina. Aceasta este formată din cetățeni ucraineni care se bucură de prezumția de loialitate față de statul ucrainean. Prin urmare, statul ucrainean este necesar să le fie și el loial lor. Cazurile individuale de încălcare a loialității se tratează individual, iar nu prin persecuții, excluderi și marginalizări colective. Unii susțin că, în Ucraina, conflictul ruso-ucrainean a coborât de la nivelul statelor la nivelul comunităților etno-culturale de cetățeni ucraineni.
Guvernul ucrainean nu i-ar fi persecutat pe rușii din Ucraina dacă Rusia nu ar fi încercat să își impună dominația la Kiev. Într-o primă fază am fi avut de a face cu un fel de „teroare preventivă”, practicată de teama ca rușii ucraineni să nu devină un fel de „coloană a cincea” a Moscovei în Ucraina.
După anexarea Crimeii în 2014 și mai ales după intervenția militară a Rusiei din 2022, s-a trecut la o adevărată purificare etnică, conflictul geopolitic generând un conflict inter-etnic total. Alții susțin o cronologie inversă. La început războiul a fost civil, opunând comunitățile ucraineană și rusă din Ucraina, pentru ca abia mai târziu să se internaționalizeze prin intervenția militară a Rusiei, urmată de implicarea SUA, NATO și UE. Aceștia zic că rușii nu ar fi intervenit dacă războiului civil i s-ar fi pus capăt rapid prin soluții politice.
Această dilemă amintește de întrebarea celebră care căuta să lămurească ce a fost înainte, oul sau găina? Că o fi una, că o fi alta, trei observații se impun. În primul rând, nu se poate nega că raportarea statului ucrainean la comunitățile etno-culturale minoritare a fost de la începutul autodeterminării sale în 1991 problematică, drepturile acestora reducându-se odată cu trecerea timpului.
Așa cum am mai spus, când vorbim despre drepturile minorităților vorbim despre împărțirea puterii între stat și membrii acestora. Ei bine, independent de relația cu Rusia, statul ucrainean a dovedit cu fiecare ocazie că dorește să transfere cât mai puține drepturi, deci cât mai puțină putere, minorităților. Aceasta venea și din inerția gândirii sovietice care nu a părăsit Republica Sovietică Socialistă Ucraineană nici după ce aceasta s-a desprins din URSS și URSS a dispărut.
A doua observație este aceea că și dacă, prin ipoteză, minoritatea rusă din Ucraina ar fi fost cu adevărat o amenințare la adresa securității naționale a statului ucrainean ca urmare a asocierii ei cu geopolitica Moscovei, nu există niciun motiv ca drepturile celorlalte minorități să fie restricționate. Dimpotrivă, acestea era necesar să fie atrase de partea guvernului ucrainean printr-un tratament super favorabil lor. Împrejurarea că nu s-a petrecut așa dovedește că Guvernul de la Kiev are o problemă cu minoritățile în general, iar nu doar cu minoritatea rusă.
A treia observație privește faptul că posibila lipsă de loialitate a unor cetățeni ucraineni de etnie rusă față de statul ucrainean nu justifică în niciun fel, oricât de mulți ar fi fost aceștia, o politică de natură a fi asemănată cu purificarea etnică. Adaug că „victima colaterală” apare fără intenție și în mod inevitabil, în contextul lovirii unei ținte principale. Or, în cazul de față, lipsirea de drepturi a minorității române, ca și a altor minorități diferite de cea rusă, nu s-a decis la Kiev nici fără intenție, nici dintr-o eroare scuzabilă întrucât, în contextul crizei, vezi Doamne, ar fi fost imposibil de evitat. De fapt, situația este altfel în ceea ce este esențial. Nesigură pe identitatea sa națională, în condițiile unei societăți formate din oamenii sovietici cu care plecase din URSS, Ucraina a profitat de contextul conflictului cu Rusia pentru a se purifica etnic. Și românii nu au fost ocoliți.
De aici, două concluzii, care exclud teza victimizării colaterale. Pe de o parte, se cuvine să spunem clar că războiul nu scuză încălcarea drepturilor propriilor cetățeni, și mai ales a drepturilor identitare ale minorităților naționale. Nu știu în ce fel securitatea națională a Ucrainei ar fi pusă în pericol dacă rușii sau românii de acolo ar învăța la școală limba și istoria lor, ar putea vorbi în această limbă cu autoritățile administrative sau judiciare, ar avea publicații în limba maternă sau serviciu religios în această limbă. Cu ce ar încurca asta mersul războiului? Minoritățile nemulțumite, umilite, discriminate, excluse, marginalizate sunt un pericol mai mare pentru securitatea și stabilitatea unui stat, decât cele satisfăcute de respectarea drepturilor lor identitare.
Pe de altă parte, și aceasta este a doua concluzie, eu cred că naționalismul ucrainean, iar nu războiul face ca autoritățile ucrainene să fie refractare la ideea de a respecta standardele europene în materia drepturilor de care ar fi necesar să se bucure persoanele aparținând minorităților naționale.
Există un naționalism etnic exclusivist ucrainean tradițional care nu face din Ucraina raiul multiculturalismului și al raporturilor interetnice armonioase.
De altfel, minoritatea română a avut de suferit și înaintea anului 2014, când războiul hibrid s-a declanșat, și a anului 2022, când a pornit intervenția militară rusă. De aceea, nu cred că celelalte minorități decât cea rusă sunt neapărat victime colaterale. Ele sunt victime principale și sub amenințarea de a fi mereu victimizate vor rămâne chiar dacă din oportunism, sub presiune occidentală, Ucraina va decide să le îmbunătățească situația pentru moment. Iată de ce comunitatea internațională, care vorbește tot timpul despre apărarea „valorilor”, este necesar să se mobilizeze pentru apărarea lor în mod real.
Episodul I – citiți aici episodul I
(va urma)
Autor: Adrian Severin
Sursa: yogaesoteric.net
