Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare”
Menumorut: "Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare"
Trimişii regelui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut […]. La urmă însă […] au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a răspuns, zicându-le:„Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă.Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste,fie de frică, ceea ce se neagă.
Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, Si chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele“. Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atâta groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult.
Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând liberă mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon. Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc.
Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […]
Iar ducele Arpad, când a auzit că fiica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i aducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.
Şi oprindu-se aici mult timp, atunci Tuhutum, tatăl lui Horcea, cum era el om priceput, după ce a început să afle de la locuitori despre bunătăţile ţării Ultrasilvane, unde stăpânirea o ţinea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze, dacă n-ar fi posibil, prin graţia ducelui Arpad, domnul său, să obţină ţara Ultrasilvana, pentru sine şi urmaşii săi. Ceea ce pe urmă s-a şi înfăptuit, căci urmaşii lui Tuhutum au deţinut teritoriile de peste munţi până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, şi mult timp le-ar fi stăpânit dacă Gyula cel mic, împreună cu cei doi fii ai săi, Bivia şi Bucna, ar fi vrut să se facă creştini şi dacă n-ar fi acţionat fără încetare împotriva sfântului rege
Iar Tuhutum numit mai sus, om foarte prudent, a trimis pe un oarecare bărbat viclean, pe Ogmand, tatăl lui Opaforcos, pentru ca umblând pe furiş, să se informeze asupra calităţii şi fertillităţii ţării Ultrasilvane, şi cum sunt locuitorii săi, şi dacă ar fi cu putinţă să se facă război cu ei, căci Tuhutum voia să-şi câştige nume şi pământ. După ce a sosit, i-a spus stăpânului său despre bunătăţile acelui pământ. […] Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni din toată lumea, fiind Blasi şi Sclaui, fiindcă nu au alte arme, nici arcuri şi săgeţi, şi ducele lor Gelu este cel mai puţin tenace şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi.
Tuhutum, auzind despre bunătăţile acelui teritoriu, a trimis solii săi la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri pentru a lupta contra ducelui Gelu. Ducele Arpad, după consfătuirea avută, a lăudat voinţa pe Tuhutum şi i-a dat îngăduinţa să meargă dincolo de păduri pentru a lupta contra lui Gelu. Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Mezeşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul. Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.
Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă, şi s-au luptat între ei cu înverşunare, Dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Căpuş.
Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horcea, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat […].
