Statul rău platnic şi populismul toxic
Aproape jumătate din firmele româneşti (285.000 din 715.000) au capital net negativ, datoriile fiind mai mari decât întreaga lor avere. Iar firmele bune, care câştigă bani, cad şi ele, adesea, în capcana în care sunt prinse cele cu pierderi, defectând plăţile.
Un tablou în faţa căruia nu mai poate fi ocolită întrebarea: cum scăpăm din această capcană? Calculele se leagă inevitabil de potenţialul ţării şi de puterea societăţii de a-l mobiliza pentru o evoluţie ascendentă. Şi, desigur, de un nou efort de schimbare.
CE NE ÎNVAŢĂ LOGICA ŞI ISTORIA
E drept, de 26 de ani ne-am tot schimbat noi, am tot schimbat ţara, dar partenerii noştri europeni s-au schimbat mai repede şi mai profund decât noi. Şi iată că regiuni întregi din ţară, cu excepţia unor mari oraşe, se menţin tot în coada clasamentului european al puterii de cumpărare.
Ce ne ţine în loc? Tabloul de mai sus! Nu suntem competitivi! Una dintre cauze este uşurinţa cu care o parte a societăţii ignoră potenţialul de înaintare şi se lasă prinsă în capcana iluziilor, ademenită de populism. Mă văd tentat să-l parafrazez pe Sir Thomas Gresham, consilierul financiar al Elisabetei I a Angliei, care formula în secolul al XVI-lea un adevăr devenit legitate: „Banii slabi îi alungă din circulaţie pe cei tari”. Observăm că astăzi, în societatea noastră, sunt două situaţii cărora li se potriveşte parafraza legităţii lui Sir Gresham.
Prima aplicaţie are în vedere dezbaterile publice de la noi, în care adeseori ideile sănătoase sunt contracarate ori chiar alungate de cele rele. De ideile populiste, mai cu seamă.
Cea de-a doua aplicaţie se cuplează cu semantica tabloului celor 715.000 de firme din piaţa românească. Dacă 40% din totalul firmelor au datorii mai mari decât întreaga lor avere, înseamnă că aceste firme nu doar că sunt în pericol de faliment, dar pun în pericol şi firmele bune cu care sunt în relaţie financiară. Pentru că, dacă aceste firme bune au furnizat mărfuri firmelor insolvente şi nu-şi primesc plata, aşa cum se întâmplă frecvent, ajung ele însele în insolvenţă.
Statul însuşi, cu relele lui obiceiuri, devine deseori un pericol pentru firmele bune. Mă refer,aici, la practica de a aduna arierate (deseori cu anii) pentru mărfurile ori serviciile furnizate de firmele private. Se formează astfel lanţuri ale slăbiciunilor: firmele neplătite de stat nu-şi plătesc la rândul lor furnizorii, declanşând un lung şir de defectare a plăţilor. Acestui rău obicei al statului îi sunt asociate, dincolo de necazurile produse multor companii din economie, răsturnări cu capul în jos ale unor stări de lucruri din viaţa politică. Legile statului, făcute de multe ori cu spatele la realitatea acută a societăţii, deschid căi către corupţie, favorizând astfel un paradox inacceptabil: compromiterea conlucrării cu statul a firmelor private.
Mi se pare că, adeseori, folosirea noţiunii de ”populism” patinează nesigur, în dezbaterile publice, pe sensul cuvântului. Iar tezele populiste sunt periculoase mai ales pentru că sunt specioase. Caracterul lor înşelător pleacă de la etimologia cuvântului „populism”, numai în aparenţă legat de cuvântul „popular”.
Confuzia apare frecvent şi produce derută. Populismul suitelor de politicieni care, ani în şir, au făcut tot ce au putut pentru amânarea reformelor economice, motivând că ar fi prea dureroase, îl plăteşte azi întreaga societate infinit mai dureros, cu salarii şi pensii modeste şi cu jumătate din totalul firmelor într-o conjunctură precară. Fiindcă „populismul” nu exprimă susţinerea intereselor populaţiei. Iar societăţile care sunt prinse în mrejele lui au parte numai de suferinţe. La rândul lor, plătesc până la urmă şi cei care îl promovează în spaţiul public. Aşa cum a plătit cu ieşirea din istorie un veteran al genului, Partidul Populist American, pentru că a întors spatele puţinelor reguli de politică monetară existente la sfârşitul secolului al XIX-lea, gest care-i adusese iniţial o puternică susţinere populară.
CODAŞI LA EDUCAŢIA FINANCIARĂ
Calea cea mai sigură de ieşire din capcana populismului este acomodarea cu regulile reci şi nemiloase ale pieţei. Şi înţelegerea conceptului modern de piaţă în sensul lui actual, când economia de piaţă „a ocupat” planeta aproape în totalitate. Cum însă noi ne-am angajat timid pe această cale, avem tabloul firmelor economice …pe care îl avem. Aici, punând umărul şi faptul că societatea românească, la educaţie financiară, este pe ultimul loc în Uniunea Europeană, potrivit unui studiu recent.
În Uniunea Europeană, economiştii moderni şi-au întors privirile către străvechea Agora, acolo unde se făcea schimb de idei democratice în aprinse confruntări publice; dar şi unde se înghesuiau tarabele negustorilor. Şi…semnificativ: pe străzile ce duceau către agora se găseau vase mari cu apă. O echipă de savanţi francezi, căutând explicaţii pentru rosturile acelor vase, formula ipoteza obligativităţii intrării în piaţă printr-o „purificare rituală, întocmai ca la intrarea într-un sanctuar”.
Piaţa exprimă mult mai mult decât un spaţiu în care se fac tranzacţii: de mărfuri, de bani, de valori. Rezultat al unei culturi materiale de mii de ani, timp în care s-au acumulat, strat peste strat, cunoştinţe, idei, experienţe, concepţii, piaţa este astăzi un imens edificiu cu legităţi naturale alături de obiceiuri, de norme juridice, de practici economice, de instituţii. Dacă, acum, societatea noastră este ultima din Uniunea Europeană care-i înţelege complexitatea, nu înseamnă că lucrurile vor rămâne aşa mult timp. Pentru că piaţa însăşi este un bun educator naţional. Cu o condiţie majoră: să vrem să ne cunoaştem adevăratele interese. Ale întregii societăţi, ale fiecăruia în parte.
ADRIAN VASILESCU
