STATUTUL MINORITATII maghiare, repus in dezbatere?
Aşa cum s-a arătat deja, in cadrul unui consultari la nivel national, subiecţii intervievaţi, atît maghiari cît şi români, au inca o imagine foarte neclară asupra legii statutului. Proiecţia asupra acestui act normativ – repus de iresponsabilul Dragnea in dezbatere parlamentara – este structurată mai degrabă pe propriile aşteptări subiective (în cazul respondenţilor de etnie maghiară) sau nelinişti (în cazul românilor), elemente care par să se întărească mutual.
Nota comună a acestor proiecţii este indistincţia dintre sensurile conceptelor de autonomie cultural-lingvistica, autonomie administrativă şi autonomie politică, sensul atribuit conceptului de autonomie înglobînd elemente prezente în configuraţia celor trei noţiuni. Fară a cunoaşte propriu-zis textul proiectului, subiecţii intervievaţi, indiferent de etnie, par să atribuie organelor prin care se va exercita autonomia (fără a le putea însă preciza în mod concret) o periculoasa dimensiune politică.
Credem că unele dintre dispoziţiile care reglementează organele de conducere ale minorităţilor naţionale corespund acestei percepţii, dat fiind faptul că presupun un anumit transfer de autoritate politică. Potrivit proiectului, “autonomia culturală înseamnă dreptul unei comunităţi naţionale de a avea competenţe decizionale cu valoare normativă şi administrativă în probleme privind identitatea sa naţională, culturală, lingvistică şi religioasă, prin organe alese de către membrii săi”. (art 55, al.1) În opinia noastră, dreptul la identitate culturală, lingvistică şi religioasă este deja consacrat în Constituţie şi celelalte legi adoptate după 1990.
Modul în care autorii proiectului înţeleg aceste drepturi este însă fundamental diferit: Parlamentul, guvernul, autorităţile statului în general ar urma să delege competenţe unor organisme constituite exclusiv pe criterii etnice. “Autonomia culturală”, astfel cum este definită în proiect, pare să presupună în realitate o anumită autonomie politică, fapt care contravine nu doar dispoziţiilor constituţionale ci şi reglementărilor europene în domeniul minorităţilor etnice. Nu cunoaştem nici un alt caz în care competenţe ale autorităţii publice să fie delegate unor organisme de conducere ale unor comunităţi definite pe criterii etnice.
Primul argument în sprijinul tezei potrivit căreia modul de definire a autonomiei culturale conduce, prin consecinţele sale, la construirea unei veritabile autonomii politice derivă din modul în care este formulat art.55, al.1. A avea “competenţe cu valoare normativă “ înseamnă dreptul unor organe, alese pe criterii etnice, de a emite norme legale, acestea urmând să fie aduse la îndeplinire inclusiv prin intermediul “structurilor proprii”.(?!!) Apare aşadar un tip aparte de “autoritate publică”, al carei fundament este de natură etnică. De altfel, autorii proiectului definesc această creaţie într-o manieră extrem de explicită:
“Organele astfel constituite practic ,dobândesc prin prezenta lege…reincalzita, statut de autoritate publică…” (art.55, al.2) Mai mult, acestor organe urmează să li se delege de către Parlamentul României, Guvern sau autorităţi publice “competenţe proprii”(art.63, al.1)
Delegarea de competenţă include şi dreptul acestora de a stabili “…taxe speciale, în condiţiile legii pentru asigurarea funcţionării instituţiilor de drept public şi privat ale autonomiei culturale”.(art.56, lit.j) Deşi sumele astfel obţinute vor fi alocate funcţionării unor instituţii fundamentate pe criterii etnice, din formularea textului rezultă că aceste “taxe speciale” vor fi colectate de la toţi cetăţenii României.
Proiectul introduce autonomia politică sub forma autonomiei cultural-lingvistice. Faptul că organizaţii ale minorităţilor naţionale sunt învestite cu autoritatea publică are drept consecinţă dobândirea caracteristicilor esenţiale ale autorităţii politice …ca in Catalonya !!
