SUA: Între pacea cu Rusia și războiul cu UE (1)

Pe când administrația americană dă asigurări că negocierile de pace cu Rusia, menite a pune capăt războiului din Ucraina, avansează cu succes, președinția franceză mobilizează statele membre ale UE pentru a prelungi războiul din Ucraina. Deși necunoscuta ucraineană nu lipsește din nici o ecuație geopolitică, nu despre soarta statului ucrainean este vorba, ci despre războiul purtat de SUA simultan cu Rusia și UE, având în Ucraina câmpul de bătălie comun. Întrebarea este dacă SUA poate câștiga pe frontul de vest în timp ce pierde pe frontul de est, respectiv dacă poate încheia pacea în est fără a o încheia și în vest. 

ORIGINILE, OBIECTIVELE ȘI NATURA RĂZBOIULUI SUA ÎN EUROPA

Vorbind de Europa, în legătură cu războiul din Ucraina, avem în vedere teritoriul întins de la Lisabona la Vladivostok cu jumătatea sa euro-atlantică mărginită de o graniță orientală care în prezent pleacă de la Capul Nord și merge de-a lungul frontierei estice a Finlandei, pe la sudul statelor baltice, pentru a coborî pe Prut și a traversa Marea Neagră până în Anatolia, și cu jumătatea euro-asiatică, amplasată la estul unei linii coborând de la Sankt Petersburg până la Marea Neagră, pe un teritoriu incluzând Belarusul, toată Rusia, Caucazul de Sud și Asia Centrală ex sovietică.

1. Vorbind de războiul SUA îl avem în vedere pe cel purtat împotriva Rusiei cu scopul sufocării ei economice și descurajării militare, în așa fel încât să renunțe la pretențiile de a juca rolul unei puteri globale de prin rang în cadrul ordinii mondiale postamericane, inevitabil multipolară. În același timp s-a urmărit decuplarea Rusiei de Europa euro-atlantică și aducerea ei în situația de a fi inofensivă în războiul care se pregătește în Oceanul Pacific cu principala superputere emergentă, China.

Din perspectivă geostrategică, Washingtonul își definea victoria în acest război, nu prin eliberarea teritoriilor fostei Ucraine sovietice ocupate de armata rusă după 2014 (inclusiv și mai ales Crimeea), ci prin punerea Rusiei în imposibilitatea economică de a mai face față tradiționalei sale rivalități cu puterile asiatice (islamice / Turcia și Iranul ori șintoiste / China și Japonia), astfel încât să fie obligată a cere protecție americană sau de a urma SUA în lupta ei cu acestea. În proces ar fi urmat ca o antantă ruso-franceză sau ruso-germană să devină imposibilă ca urmare a implicării UE în războiul anti-rus, precum și a distrugerii conexiunilor economice ale UE cu sursele de energie rusești. Totodată, rămânerea Ucrainei în afara sferei de influență ruse urma să fie garantată de ura ucrainenilor împotriva rușilor acumulată în război și amplificată de frustrările înfrângerii militare la capătul unor sacrificii materiale și umane imense. O barieră de rusofobie radicală ucraineană ar fi trebuit să izoleze Rusia de Europa centrală și occidentală și, simultan, să o izoleze pe aceasta de Rusia. Ucraina trebuia să fie pentru SUA, în Europa de est, ceea ce este Albania sau mai ales Kosovo în Balcanii de Vest. (Pe aceeași linie de gândire cu cea care concepe Taiwanul ca pe o Ucraină a extremului Orient).

2. De asemenea, SUA urmărea ca prin aceeași mișcare să pună la pământ și UE, respectiv Europa franco-germană, care dădea semne că ar vrea și ar putea să se rupă din legătura strategică transatlantică, să se elibereze de sub ocupația americană instalată încă din 1945 și să devină o superputere globală, într-o ordine mondială postamericană multipolară, care, alături de China, să domine lumea prin puterea economică (putere soft), iar nu prin cea militară (putere hard).

Asemănarea de concepție între Europa franco-germană și China, ambele superputeri globale emergente soft, ar fi dus la alianța lor naturală împotriva superputerii consacrate hard, SUA. O asemenea concentrare de putere, la care s-ar fi putut adăuga un nou Pact Ribbentrop-Molotov, încheiat acum între Moscova și Bruxelles, era inacceptabilă pentru Washington. Iată motivul pentru care, împingând UE în războiul cu Rusia, SUA a declanșat, în fapt, un război împotriva UE. Prin recul, lovitura anti-rusă ar fi trebuit să lichideze puterea Europei politice, concepută a fi nu militară, ci economică.

3. De fapt, pentru SUA, războiul din Ucraina trebuia să fie unul în primul rând economic cu trei finalități: i. reluarea creșterii economiei americane prin susținerea industriei americane de armament sub efectul „benefic” al sporirii cheltuielilor de război, sub amenințarea „diavolului” rus; ii. slăbirea competitivității internaționale a Rusiei prin readucerea ei în cursa cheltuielilor militare (câștigată de SUA împotriva URSS pe vremea Războiului rece), în condițiile în care era supusă unor așa zise sancțiuni economice internaționale (în realitate acte de război economic); iii. anularea puterii UE ca actor global soft prin deturnarea ei de la obiectivul dezvoltării economice, pentru atingerea căruia fusese calibrată, către un război pentru purtarea căruia nu era dotată, război de natură a face doar să îi sporească dependența față de SUA, la cea militară adăugându-se și cea energetică.

Dacă ajutorul financiar dat Ucrainei de către SUA a mers nu în Ucraina, ci către complexul militar-industrial american, înarmarea UE, pentru a participa la războiul din Ucraina, a însemnat transfer de fonduri luate de la gura industriei europene și din buzunarul cetățenilor europeni, tot către SUA, singura capabilă să asigure europenilor furnitura militară necesară, după ce fierul vechi din depozitele de lor armament fusese dăruit pentru a îngropa eroic armata ucraineană (sic!). Astăzi aflăm că dacă UE s-a „dezarmat caritabil” în favoarea Ucrainei, livrările americane nu au fost donații, ci împrumuturi care vor trebui rambursate. Cu ce? Cu suveranitate ucraineană, din ceea ce îi va lăsa Rusia; altceva nu va avea de dat.    

4. Pentru oligarhia ocultă americană (deep state) provocarea intervenției militare „nejustificate și neprovocate” (sic!) a Rusiei în Ucraina, a fost esențială în condițiile în care de acest război pe două fronturi al SUA depindea încercarea de a ieși din criza economică, morală, politică și geopolitică a Consensului de la Washington – neoliberalismul și neoconservatorismul „păcii americane”, sub steagul cărora s-a instalat dominația mondială a Americii la sfârșitul secolului al XX-lea, respectiv după încetarea Războiului rece. Spre a determina UE să intre într-o atare aventură războinică, a fost declanșată, în prealabil, o revoluție culturală mondială de factură neo-marxistă (globalismul cultural revoluționar), care a infectat elitele politice și instituțiile politice europene (naționale și comunitare), sub lucrarea unei coloane a cincea ideologice infiltrată în societatea civilă europeană.

În fine, amenințarea unui inamic extern și a războiului cu acesta mai prezenta avantajul de scoate ceva abur din cazanul social american aflat sub exces de presiune, cetățeanul american putând fi astfel convins, de dragul securității naționale, să renunțe la drepturile individuale, la securitatea socială și la economiile sale financiare private.

Asemenea criterii ale victoriei conduceau către conceperea unui război care era cu atât mai profitabil cu cât era mai nesfârșit. Cu alte cuvinte, se urmărea un război convențional purtat prin interpuși, fără un sfârșit convențional; adică fără o victorie tactică, ci numai cu avantaje strategice aduse unui învingător nedeterminat.
 – va urma –

Autor: Adrian Severin
Sursa: estica.ro 

Share on Facebook

Tweet

Follow us