Scriitorul Iulian CĂTĂLUI, mambru al Uniunii Scriitorilor din România, a realizat o amplă analiză a cărții pe care fostul lider al comunității evreiești din Brașov Tiberiu ROTH și-a lansat-o cu cateva zile în urmă.
Vă prezentăm în continuare integral opinia lui Iulian Cătălui:
,,Am pornit în demersul meu de analiză a cărţii Evreu fără frontiere. Călătorie prin ţări, idei şi ere, vol. I (apărută la Libris Editorial, Braşov, 2019) de la ideea-basorelief a autorului volumului, Tiberiu Roth (fost preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Braşov şi al Clinicii „Hiperdia”) de identitate sau de „preocupare identitară”, a sa şi a poporului evreu.
De altfel, în capitolul „Cine
am fost, cine suntem” din acest volum, Tiberiu Roth scrie: „De multă vreme mă preocupă – mai mult din
considerente practice decât din vreo ascunsă afinitate pentru psihologia
socială – subiectul identităţii evreieşti. Am realizat mai târziu că subiectul,
în aparenţă simplu, este foarte complicat. Şi că generaţii de oameni studioşi
au scris foarte multe, au iscat numeroase polemici, încercând să găsească
definiţii complete şi corecte spre uzul evreilor şi ne-evreilor, al celor care
iubesc poporul evreu, dar şi celor care din motive confuze nu îi iubesc, prin
care să formuleze o idee clară asupra identităţii evreieşti. Dar în loc să se
clarifice ideea – odată cu trecerea timpului, cu sporirea scririlor şi
accentuarea dezbaterilor, ajunse chiar la nivelul unor conflicte majore – ea
s-a complicat, s-a încâlcit din ce în ce mai mult. Şi ca să nu apelez la
opiniile şi experienţele altora, am să apelez la propria mea memorie pentru a
regăsi modul în care a evoluat în conştiinţa mea preocuparea identitară”.
Potrivit autorului, Evreu
fără frontiere reprezintă nu numai nişte memorii clasice, ci şi o colecţie de
articole publicate într-o revistă „online” (căci asta e moda dictată de
preocupările ecologice, economice şi itinerante) intitulată „Baabel” şi care
implică numeroase semnificaţii.
Cele 140 de articole,
devenite capitole de carte, vor face parte dintr-o lucrare gigantescă în 2
volume (peste 1100 de pagini!) şi tipărite în revista menţionată în intervalul
2013-2019, ele putând fi citite, recptate ca eseuri, dar şi ca impresii de
călătorie, alternând cu incursiuni în istorie, religie, geografie, morală,
potrivite de multe ori întâmplărilor cotidiene.
Pe de altă parte, formaţia şi
experienţa inginerească a lui Tiberiu Roth l-au constrâns să fie cât mai
riguros şi acribios şi s-a străduit să-şi verifice afirmaţiile cu circumstanţă.
În strânsă legătură cu
identitatea evreiască dar şi cu condiţia evreului în România, consider că este
foarte necesară o scurtă incursiune în istoria acestui încercat şi inteligent
popor în Ţările Române, de-a lungul timpului.
Potrivit mai multor autori,
se presupune că au existat primele indicii despre prezenţa evreilor în perioada
statului dac condus de Decebal, când au fost semnalaţi evrei în zona
localităţii Thalmus (Tălmaciu de astăzi) din Transilvania şi ulterior, după
stăpânirea Imperiului Roman, “Dacia Romana”, însă doar pe o suprafaţă mică,
afirmându-se că încă în acea perioadă au existat evrei sosiţi împreună cu
trupele romane.
Evreii au fost utilizaţi
pentru ,,munca anevoioasă a minelor” şi pentru alte munci care erau rezervate
sclavilor, iar odată stabiliţi pe pământul Daciei, ei au continuat să trăiască
aici şi după ce au încetat să mai fie sclavi, neavând motivaţia întemeiată de
a-şi căuta o nouă ţară.
Totuşi, evreii nu au venit în
Dacia romană doar ca sclavi, ci şi în calitate de negustori, comercianţi,
însoţind armiile şi coloniile romane, care mergeau să populeze şi să romanizeze
noile provincii cucerite, căci romanii “dacă
nu stimau pe evrei, cel puţin îi cruţau şi protegeau, cu cât le deveniseră
indispensabili”.
Astfel, mai mulţi evrei au
ocupat „funcţii importante” în administraţia din provincia romană Dacia, ca de
exemplu, evreul Herrenius Gemelinus, care a fost „procurator de rang ecvestru”
a ceea ce se chema Dacia Apulensis.
După aceea, trecerea evreilor
prin regiunile menţionate nu a mai putut fi constatată din punct de vedere
documentar, nici măcar în perioada expansiunii legendare, mitice, a
“iudaismului chazar” până în Pannonia. Abia în momentul apariţiei pe scena
istoriei Europei de sud-est a voievodatelor şi ulterior a Ţărilor Româneşti,
Valahia şi Moldova, începând cu secolele XIII-XIV, se pot aminti unii evrei
care erau “în trecere” ori erau stabiliţi în unele aşezări precum Cetatea Albă,
deşi s-a remarcat o zonă geografică populată de evrei în vecinătatea
“aşezărilor româneşti medievale” încă din veacurile XI-XII.
În ceea ce priveşte
Transilvania şi Banat, primele documente scrise cu privire la evrei, datează
din vremea regilor maghiari Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1116),
suzerani pentru o perioadă de timp ai celor două provincii, primul rege dând
nişte decrete defavorabile evreilor, interzicând, de pildă, căsătoriile între
evrei şi creştini, duminicile şi în timpul sărbătorilor creştine, evreii nu
aveau voie să presteze „munci fizice”, iar la rândul lor creştinii nu puteau fi
„slujitori ai evreilor”.
La Braşov, evreii au fost
prezenţi încă din secolul al XV-lea ca negustori, dar primii evrei stabiliţi în
oraşul de la poalele Tâmpei au fost consemnţai abia în anul 1807, având
aprobare de la Consiliul Local, pentru ca în 1826 să se înfiinţeze oficial, printr-un
„decret imperial”, „comunitatea evreiască”, constând din 4 familii.
Din prima jumătate a
secolului al XVII-lea datează „primele chemări domneşti”, acte, documente emise
în cancelariile principatelor, în baza cărora evreii s-au stabilit în Ţările Române,
bucurându-se de „anumite privilegii”.
După Carol Iancu, evreii din
Regat erau, în marea lor majoritate, aşchenazi, adică evrei care prin „origine,
limbă, nume, ritual de rugăciuni şi obiceiuri religioase, se înrudeau cu cei
din Polonia şi din Rusia”, astfel, la
sfârşitul veacului al XIX-lea, toţi evreii din Moldova şi majoritatea evreilor
din Muntenia vorbeau idiş, „dialect iudeo-german” adăugit, îmbogăţit cu multe
împrumuturi slave şi româneşti. Manifestările de respingere a evreilor vor
reapărea la începutul veacului al XVIII-lea, astfel, 1715 este anul în care are
loc „primul pogrom la Bucureşti” (epitaful unui rabin îl califica drept
„martir”, el fiind pus în legătură cu mărturia italianului Anton Maria del
Chiaro despre „demolire la sinagoga degli Ebrei”(1714).
Infamia i-a aparţinut
domnitorului Ştefan Cantacuzino care a vrut să-şi înceapă guvernarea „cu o
ispravă de seamă”, pentru a se face cunoscut, dar şi spre a fi uitat rolul său
în mazilirea marelui Constantin Brâncoveanu! Moldova s-a făcut şi ea remarcată,
ca fiind locul în care a apărut „prima acuzaţie de omor ritual”, în 1726,
învinuire cuprinsă într-un text hagiografic cunoscut, Viaţa lui Constantin cel
Mare, având la bază un izvor occidental, biografia papei Silvestru; în urma
unei înscenări, evreii din Oniţcani au fost acuzaţi de „omor ritual”, iar
domnitorul Mihai Racoviţă a luat măsuri „samavolnice” împotriva lor,
întemniţându-i pentru ca apoi să vrea să-i elibereze, evident, contra unei sume
„fabuloase”.
Abia veacul următor, al XIX-lea,
a putut fi considerat aproape unanim perioada de „maximă răspândire a
populaţiei evreieşti”. De menţionat că după Primul Război Mondial şi Marea
Unire din 1918, România a redobândit Transilvania, împreună cu populaţia
evreiască de aici, însă aceasta era prezentă în provincie de mai multe secole.
Rezultă că minoritatea evreiască din Ţările Române are o istorie lungă şi
bogată, dar şi plină de contradicţii şi suferinţe, persecuţii şi pogromuri,
culminând cu Holocaustul antonescian, care se întinde pe aproximativ două
milenii, dar ea a devenit semnificativă numeric, economic şi cultural abia în
secolul al XIX-lea şi apoi în perioada interbelică, când România a ajuns să fie
socotită drept „una din ţările cu cea mai mare populaţie evreiască”, printre
statele Europei.
Scriitorul evreu francez Josy
Eisenberg se întreba (în volumul său O istorie a evreilor), ce înseamnă să fii
evreu, referindu-se la naţionalitate, cultură şi religie şi consideră că
definiţia cea mai evidentă a evreului este aceea că el e un om în căutarea
propriei identităţi, concept sau lucru pe care-l analizează şi Tiberiu Roth în
cartea sa.
El mai crede că după 1945
asistăm la un fenomen original de întoarcere la origini, care nu priveşte o
minoritate, însă a provocat naşterea în Israel,
SUA şi Franţa a unei generaţii de gânditori şi scriitori (Levinas, Heschel, Soloveitcik sau Elie
Wiesel) pentru care „cu atât eşti mai om
cu cât eşti mai evreu”.
Dreptul la difereneţă,
universalitatea în sânul particularităţii, mărturia existenţei iudaice sunt
temele pe care le tratează nu numai aceşti autori, ci şi Tiberiu Roth în Evreu
fără frontiere, el exprimând tocmai aceste idei, dar şi să aspiri la
universalitate, să-ţi depăşeşti frontiera propriei identităţi.
Totodată, Tiberiu Roth este
şi un martor important al istoriei, înregistrând lucid evenimentele acesteia,
pozitive dar şi negative, de multe ori în legătură cu istoria poporului evreu,
ca de exemplu, vizita la Braşov, în 1988 şi în 2003, a doi viitori importanţi
prim-miniştri ai Israelului, Ariel Sharon (ale cărui soţii, Margareta şi
Rozalia Zimmermann, erau născute la Braşov), pe atunci ministru al comerţului
şi industriei şi respectiv, Benjamin Netanyahu, în acea vreme ministru de
finanţe.
La Tiberiu Roth, memoriile,
deşi strâns legate şi de multe ori confundate cu autobiografia, diferă de
acesta prin faptul că accentul e pus pe evenimente exterioare, analizele lor,
inserturi erudite despre acestea, în timp ce autorii de autobiografii sunt
obsedaţi de ei înşişi, îşi metamorfozează biografia în sicră declanşatoare şi
centru al scriiturii, autorii de memorii fiind persoane care au jucat un rol
important în comunităşile lor, în ţările lor, ca Tiberiu Roth, de pildă, sau au
observat din apropiere evenimente istorice şi al căror scop esenţial este să
descrie ori să interpeteze aceste evenimente.
În concluzie, Evreu fără
frontiere. Călătorie prin ţări, idei şi ere, de Tiberiu Roth, este o lucrare
complexă, erudită, livrescă, bine scrisă într-un stil multiplu (literar,
jurnalistic şi istoric) şi foarte bine documentată, care îşi propune să
analizeze un personaj colectiv pe cât de fascinant pe atât de persecutat de
alte personaje colective ale istoriei: poporul evreu şi în care sunt atinse cel
puţin trei coordonate-idei: evreii există în acelaşi timp în realitatea
obiectivă, în propria lor imaginaţie şi în cea a vecinilor lor”.