TĂRTĂRIA, SUMERUL ROMÂNESC

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de menționare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decît majoritatea artefactelor arheologice.
Este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii ”dacopaţi”, să bată efectiv cîmpii, făcînd un amestec de nedescris din alăturarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai tîrziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele așa-zis ”secuieşti”, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfîrşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii stră-rumîne.

De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecînd un pic de Boia cu Cioran, cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din cîteva ideologii politice mai internaţionaliste, ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei patriotic-naţionaliste şi protocroniste.
Cu toate acestea, se pare totuși că frecvența atingerii acestui subiect nu ajunge la cotele la care sînt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.
Tăblițele de la Tărtăria sînt citate foarte des, atunci cînd subiectul discuției este începutul scrisului în lume și / sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sînt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.
Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vîrsta estimată, cea de 5500 î. Hr. s’ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.
Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vîrstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).
În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).
Tăblițele de la Tărtăria sînt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s’au găsit tăblițele de lut.
Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Turdaș-Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucît (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.
Două dintre ele sunt găurite și sînt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.
Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii sau printr’o cruce. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice elinești de mai tîrziu, dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică.

Cîteva concluzii pe care Marco Merlini le trage după ce a cercetat contextul istoric al descoperirii artefactelor de la Tărtăria, dar și strict despre conținutul acestor Tăblițe de la Tărtăria:

1. Multe dintre interpretările lui Nicolae Vlassa, cercetătorul rumîn care a descoperit tăbliţele în 1961, au fost greşite, conform lui Marco Merlini, interpretarea lui Nicolae Vlassa cuprindea ideile următoare:
–  Oasele par ”arse şi dezmembrate, unele dintre ele sfărîmate.
–  Persoana a fost un bărbat adult.
–  Acesta a fost un Mare Preot sau un Şaman.
–  Preotul a fost incinerat în timpul unui sacrificiu uman.
–  Oasele arse, sfărîmate şi dezmembrate reprezintă ”rămăşiţele unui sacrificiu însoţit de o formă de canibalism ritualic
–  Groapa era o ”groapă magico-religioasă …umplută cu pămînt cenuşos”
–  Mormanul de obiecte găsite pe fundul gropii alături de oasele umane reprezintă ”ofrande de sacrificiu”.
–  Descoperirea reprezintă ”singurul complex magico-religios … de acest tip
din arealul culturii Turdaş”.
–  Tăbliţele inscripţionate aparţineau nivelului Turdaş, Cultură care își întindea răspîndirea pe ambele maluri ale Dunării.

–  Printre ”cele mai bune analogii pentru aceste tăbliţe sînt … tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka IV, pe care multe dintre semne sînt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria”.

2. Rămășițele umane și tăbliţele se găsesc în ziua de azi în subsolul Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei.

3.  Tăbliţele au fost datate cu C14 la Roma – ”am solicitat o analiză antropometrică a rămăşiţelor umane la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Rumîne de Ştiinţe de la Iaşi (Georgeta Miu) şi am trimis probe la Roma, la Laboratorul Departamentului ”Scienzze della Terra” a Universităţii ”La Sapienza” pentru o analiză cu C14 (Gilberto Calderoni)”.

4. Cercetarea lui Marco Merlini a scos la iveală faptul că ”oasele aparţin unei femei foarte bolnave şi foarte bătrîne pentru standardele acelor timpuri”, ce avea vîrsta de 50-55 de ani și o înălțime de 147 cm.

5. Astfel, oasele aparțin unei femei, nu unui mare preot, cum credea Nicolae Vlassa:
”Dacă se doreşte continuarea ideii de groapă rituală, va trebui să începem să vorbim despre Preoteasa de la Tărtăria, femeia-şaman sau femeia-demnitar. În acest stadiu al cercetării preferăm să vorbim despre ”Doamna de la Tărtăria” şi să o descriem ca pe o ”femeie sfîntă, venerată”.”

6.  Marco Merlini:
”Doamna de la Tărtăria nu a fost incinerată în timpul unui sacrificiu uman. Aşa cum am menţionat deja oasele nu prezintă urme de ardere, astfel că nimeni nu a fost incinerat aici în timpul unui ritual de sacrificiu. Ipoteza lui Vlassa cu privire la un sacrificiu uman se bazează pe temeiuri arheologice instabile, însă este mai puţin excentrică decît cred mulţi dintre cercetători.”

7. Nu a fost vorba de canibalism ritualic:
”Dar la Tărtăria nu a avut loc nici o formă de canibalism. În primul rînd, în cazurile de canibalism ritualic sau secular se pot găsi unele rămăşiţe selectate (mai ales de la cap, braţe şi picioare). În cadrul săpăturii arheologice de la Skantea (Moldova, Rumînia) Magda Lazarovici a descoperit cîteva rămăşiţe de la craniu şi de braţe. La Iclod (jud. Cluj, Rumînia) un personaj decapitat şi înhumat ţinea o parte din craniul său în mînă. Şi enumerarea poate continua.”

8. Pînă la studiul lui Marco Merlini, tăbliţele nu au fost niciodată datate cu C14. Datarea cu C14 s’a făcut asupra oaselor și nu asupra tăblițelor:
”În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60.

În plus, potrivit mai multor arheologi rumîni, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu cîteva ore de finalizarea săpăturii.
Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului.”
Rezultatele analizei din Roma au calibrat vechimea rămășițelor la 5370 – 5140 î.Hr.

9. Tăbliţele de la Tărtăria sînt produsele autentice ale scrisului european și nu au nimic în comun cu scrisul din Mesopotamia:
”Orice paralelă între inscripţiile de la Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia este slabă din raţiuni cronologice şi grafice.

După cum vedem din tabelul de mai sus, așa-zisele însemne ”secuiești” sînt în realitate litere dunărene (din coloana Tordos-Vinca culture), preluate de la rumîni așa cum a susținut și Simon de Keza
În primul rînd, dezvoltarea scrisului descoperit în Transilvania preceda curente evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu. În al doilea rînd, dacă semnele europene sînt comparate cu cele din cadrul listei ATU (Green şi Nissen 1987), nu pot fi observate convergenţe substanţiale.”

10. Marco Merlini:
”Descoperirile de la Tărtăria aparţin civilizaţiei Turdaș-Vinča, faza culturală B1 / B2. Dacă se compară secvenţa cronostratigrafică a siturilor din Transilvania şi Banat cu vîrsta stabilită cu C14 a oaselor umane descoperite de Vlassa în groapa rituală, Doamna de la Tărtăria ar putea fi situată în neoliticul mijlociu, cultura Turdaș-Vinča, faza B1/B2.
Practic vîrsta ei se situează între cea mai veche datare calculată pentru cultura Banatului (de la 6330 ±140 yr BP Lv-2139 la 6240±70 yr BP Lv 2148) şi aparţinînd respectiv fazei Vinča B1 (nivelul 2 al bordeiului) şi Vinča B1 / B2 (nivelul 3 al bordeiului).”

Observînd similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datînd de la sfîrșitul mileniului al IV-lea și începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.
Acum, însă, știm că Tăblițele de la Tărtăria ar fi mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înțelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr.
Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într’adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sînt cele mai vechi scrieri din lume găsite pînă’n prezent. Cele 3 tăblițe de la Tărtăria au fost, totuși, datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon și cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon.
S’au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele sînt falsuri, ”puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sînt falsuri, au fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.
Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într’un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sînt reprezentate de cîteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s’au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de’al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decît scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întîi în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.
De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.
De asemenea, există ipoteza unui contact și transmiterii din aria Egeeană, existînd multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct și strîns de precursorii civilizației elinești (civilizațiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor).
Prezența unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuției este asemănătoare cu cea de acolo, precum și obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Comparație cu Mesopotamia
Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți.

Condițiile descoperirii
Ca să sintetizăm puţin, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea.
Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtînd inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rînd tăbliţe ceramice.
În Rumînia, cea mai importantă descoperire s’a întâmplat în anul 1961, cînd echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormîntul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 pînă în anii 1960 nimeni nu s’a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice ”stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăblițelor, descoperirea fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru.
De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nu există schițe și fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.
Schițele relativ la poziționarea gropii ritualice nu sînt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în șir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi.
Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuții cu colegii sau prietenii apropiați asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decît au fost în realitate.
Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa 1500 – 2000 mai vechi decît primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului.
Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să’şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere.
O civilizaţie neolitică, oricît de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi’a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i’ar compromite reputaţia.
Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de ”semne preliterale”.
Paradoxal, în anii ’90, cînd ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvîntului, conceptul său politically correct de ”semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.
În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de’a face cu un logo-silabar, adică un sistem de scriere care conţine atît semne care exprimă cuvinte întregi, cît şi semne care exprimă silabe.
De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care’l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte).
Numărul de 5241 de semne identificate pînă la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sînt inscripţii.
Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din Rumînia, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspîndire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus.
O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos.
Cert este că de pe la anul 3500 î.Hr., cînd Danube Civilization intră în criză, colapsînd cîteva secole mai tîrziu, nu s’au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.
Sigur, se poate gîndi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rîndul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit pînă spre antichitatea tîrzie, unele asemănări grafice existînd, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decît simpla speculaţie.
Cu atît mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz pînă în vremea geților, în epoca fierului; în general, în rarele momente cînd au scris, geții au folosit alfabetul propriu sau cel pe care’l utilizau și elenii, şi apoi pe cel importat de la Roma, cel latin fiind la rîndul lui o adaptare tîrzie a celui dunărean.
Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea d.Hr., cu semnele de răboj folosite de oierii rumîni sau cu unele din runele ”secuieşti” (despre care cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le’au preluat de la rumîni, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibite rumînilor, originea central asiatică este la fel de nesigură) poate fi rodul purei întîmplări.
Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi geții).
Nu de alta, dar ca să interzici o scriere din motive magico-religioase, trebuie să ai conceptul scriptic și noţiunea de a scrie. Dacă ne amintim, Deceneu dacă interzicea cultivarea viei în scopul eradicării alcoolismului trebuia să existe conceptul vinificației, dar și dezmățul și orgiile udate cu vin pentru a putea fi interzise.

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării
Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută printre alții de Marco Merlini, Harald Haarmann (vezi videoclipul tradus de mai sus), Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ș.a.
Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă.
Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5500-3500 î.Hr.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale și pînă în Slovacia și din România pînă în Croația. Civilizația corespunde în mare măsură culturii Turdaș – Vinča.

Răspîndirea vechii scrieri danubiene
Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s’au descoperit în Rumînia și în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s’au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră dar și niște tăblițe din lut ars.
Unele tăblițe sînt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rînd, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.
Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (România), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care ”Cultura Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indo-europene, care a fost invadată de triburile proto-indo-europene masate în stepa nordică a Mării Negre.
Triburile proto-indo-europene erau de fapt păstori nomazi, care s’au răspîndit inițial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.
Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie. Migrațiile primului val se extind pînă în Balcani și, de’a lungul Dunării, pînă la culturile Turdaș-Vinča și Lengyel în Ungaria.

Așadar, pînă la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sînt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre.
Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cît mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atît gîndirea dezirativă şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cît şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali și inconștienți şi de tendinţa anti-națională a unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decît la adevărul istoric.

Este îmbucurător că pînă şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, nu a mai putut sta indiferent, fiind pînă recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, el aplecîndu’se cu mare atenție asupra propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Sursa: thraxusares.wordpress.com & Lupul Dacic

Share on Facebook

Tweet

Follow us