Tehnocrația suspiciunii
De la denunţ la enunţ nu-i decât o biată literă. Am supravieţuit în Republica Socialistă a Dosarelor (R.S.R.), existenţa şi textistenţa ne-au fost trecute prin filtrele Securităţii. Larii – secularii – casei ne supravegheau prin pâlnia telefonului; la universitate şi acasă pereţii erau microfonizaţi.
Profesorul Titus Raveica ştia ce ştia când îl trăgea pe culoar pe Petru Ursache, să-i şoptilească la ureche câte ceva. Eram „obiective”, teme de „lucrare” pentru amici de familie şi neamici.
N. Creţu, cu notele lui info, i-a distrus cariera lui Petru; deşi n-are stil, făcea exerciţii de stil; l-a denunţat cu silă propria-i fiică, în corespondenţa cu Aurel Dumitraşcu, publicată de Adrian Alui Gheorghe.
Sufeream de suspiciune ca de-o boală de ficat; la sfârşit de regim, deveniserăm tehnocraţi în arta suspiciunii. Cea mai sigură cale de apărare era să-i suspectezi pe toţi, să-i ocoleşti pe toţi.
Citesc în presă că C.N.S.A.S. deţine 18 kilometri de dosare făcute de Securitatea poporului. „Securiţica”, aşa cum o alinta în derâdere Cezar Ivănescu, dicta: eşec social dacă nu informezi, succes, laude în plen de şedinţă P.C.R., avansări prin glisare, dacă informezi.
Erai acoperit, n-aveai nevoie de acoperire bibliografică pentru a avansa.
Richard Valter, şeful Catedrei de romanistică din Filologia cuzană, a fost făcut conferenţiar cu o recenzie în „Flacăra Iaşului”, lipsindu-i cele trei cărţi în specialitate.
Avea dosar bun, muncitoresc. Petru Ursache a acuzat de-a surda lipsa de criterii în avansări. Se înşela, exista un criteriu suprem: stelele de pe umeri.
Trei cărţi obligatorii? Ba trei stele.
Ia să nu fi semnat „Angajamentul”! Dacă semnai forţat de împrejurări, ca-n cazul lui Cezar Ivănescu, şi nu dădeai curs (sau – grozăvie! – te deconspirai) era şi mai rău.
Celor care n-au trăit în statul poliţienesc toate astea li se par prozeme: că erai urmărit pentru că împrumutai o carte de la Biblioteca franceză, că ascultai „Europa Liberă” în bucătărie şi vecinul „ziarist” stătea la aţă, lângă calorifer, gata să te înregistreze. L-am auzit, în tramvaiul de Baza 3, personaj predilect al romanelor mele, pe un băieţel întrebându-l uluit pe alt băieţel. Învăţătorul le spusese că nu era voie să asculţi radio: „Cum n-aveau voie să asculte radio? De ce nu era voie?”.
Moştenire a Codului Penal din timpul ocupaţiei sovietice (încheiată în 1958): era ilegal să scoţi din ţară un manuscris, să-l multiplici la maşina de scris ca să-l distribui, să citeşti şi să citezi cărţi interzise, fapte pedepsite cu puşcărie grea în stalinism, când puteai lua 25 de ani de temniţă dacă rosteai un cuvânt ostil regimului la coada pentru pâine, dacă spuneai vreun banc politic ori dacă trimiteai o scrisoare unui prieten din Vest.
Într-un excelent roman de Călin Ciobotari, prea puţin comentat de critica de la Center, un general plictisit se dă singur în urmărirea subordonaţilor. Ordonă să i se controleze corespondenţa, deşi nu scria nimănui scrisori, cere să i se monteze microfoane în locuinţă. Probabil că s-ar fi autoturnat la Securitate, ba chiar şi-ar fi arhivat personal turnătorelile, să nu se piardă cumva („Şşşt, Generalul visează…”, Ed. Polirom, 007).
Dosarele erau pe măsura socialismului multilateral dezvoltat : volume după volume; totul era fluid ca apa, adică se putea turna.
Cine ştie dacă „elementele necorespunzătoare” n-au fost date şi postum în urmărire, vezi notele blasfemiatorii după moartea lui Pamfil Şeicaru, Doinaş, Marino, Negoiţescu, Balotă. Mihai Ursachi…
Iar secii (şi nu la mintea lor parşivă şi puţină se gândea Luca Piţu atunci când îi numea astfel) ne ocărăsc, ca gazetari cu grade confidenţiale, pentru ţinerea de minte a răului. „Lasă-i, Magda, ce-a fost a fost!”, mi-a spus un ins, trecut prin multe urmăriri operative.
Dar e posibil să nu reacţionezi câtă vreme fiii Securităţii au retezat ca-n codru destine, fără scânteie de omenie? Familii întregi au avut de suferit, până la rangul al treilea de rudenie şi mai departe încă.
Memoria selectivă câştigă teren faţă de cea integrală. Unii au fost de-culpabilizaţi, li s-au aflat scuze, ca lui Sorin Antohi, slab de înger, dar curajos în spovedania că a turnat, dar… n-a trădat.
Li s-au căutat şi găsit circumstanţe atenuante: frică juvenilă de bătaie, şantaj cu exmatricularea din învăţământ, presiune psihică. O fi fost cazul Marei Nicoară, nume conspirativ de elevă Dona Alba, care îl turna copios pe Dan Culcer, mentorul ei, chipurile?
Refuzul de a colabora putea să ucidă. L-a ucis pe elevul Mădălin, fiul lui Alexandru Tacu.
Notele unora, cică, au fost benigne, ba chiar dădeau informări pozitive; ale altora erau scrise cu talent.
Delaţiunea ca formă de ficţiune au încercat mulţi.
Or, estetica primează în non-moralia sau post-moralia, cum vreţi a-i spune, nu etica.
Nedreptatea acuzei l-a doborât pe Cezar Ivănescu. Vinovăţia sa a fost prescriptibilă şi prescrisă. Postum!
Însă cine ştie dacă falsificatorii de biografeme, maeştri în aria calomniei, nu mai sunt crezuţi pe ici-colo.
Autor: Magda Ursache, scriitor
Sursa: art-emis.ro
