Teritoriul românesc între interesul străin și dezinteresul național (1)
Din timpuri imemoriale, pământul – pe teritoriul căruia s-a plămădit și s-a perpetuat poporul român – a suscitat interesul acelora care, în virtutea migrației ori a tendințelor expansioniste, au dorit să se înstăpânească și în acest colț de Rai din Grădina Maicii Domnului. De urmare, năvala dinspre Câmpia Panonică, dinspre sudul Dunării, dinspre Marea Neagră, dinspre Asia Mică, ca și dinspre răsăritul, care le-a fost leagăn atâtor alte nații, a fost de nestăvilit.
„Impresionantă prin frumusețea sa, prin valorile faunistice și florale deosebite, Delta Dunării a reprezentat – după cum era de așteptat – obiectul disputelor vremii. Fiecare dintre stăpânitorii bazinului pontic au râvnit la Gurile Dunării, din mai toate motivele posibile, dar în mod sigur pentru potențialul deosebit și pentru poziția strategică în zonă”[1]. De aici, pornindu-se ori sfârșindu-se una dintre cele mai favorabile căi navigabile fluviale din întreaga Europă.
În altă ordine de idei, trebuie menționat că: „Însemnătatea Deltei pentru istoria românească este covârșitoare, fiindcă de regimul său a depins, întotdeauna, regimul insulelor dinspre mare, aspect consfințit în tratatele care au precedat diferitelor conflicte zonale”[2]. Și reînnoit, de fiecare dată, când interesul în regiune s-a revigorat, cu deosebire, de la începutul secolului al XIX-lea, în urma conflictelor dintre imperiile Țarist și Otoman, ambele conștiente de importanța economică și, mai ales, strategică a acesteia.
Astfel, începând cu anul 1829 și în succesiunea războaielor ruso-turce, în tratatele de pace din anii 1857 și 1878, s-au inserat stipulații exprese în referire la Delta Dunării și la regimul insulelor adiacente. Dintre brațele fluviului, atenția cea mai mare fiind acordată brațului Chilia, cel care, în dese rânduri, a constituit limită de imperii.
Referindu-se la aceasta, savantul român Grigore Antipa, un fin cercetător al evenimentelor, ne reamintește următoarele[3]: „Guvernul imperial rus, după ce în 1883 reușise, cu concursul Austriei și Franței, de a scoate brațul Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene, a voit să devină singur stăpân pe toate gurile acestui braț – care, se știe că este cu mult mai important din cele trei brațe mari ale Deltei – pentru ca astfel să-și deschidă singur o gură navigabilă și să se retragă cu totul de la controlul Comisiei Europene. Încercările făcute de a deschide gurile Oceakov, Prorva și apoi Polușnoi, s-au lovit de dificultăți puternice […]. În fața cestor dificultăți se gândiră la gura Starâi Stambul, care are cel mai mare debit dintre toate brațele Chiliei”[4].
De fapt, în baza aceluiași interes major, în urma Tratatului de la Berlin din 1878, guvernul rus a admis ca frontiera, la vărsarea brațului Chilia, să fie fixată pe brațul Starâi-Stambul, dar aceleași dificultăți, ca și cele sesizate de Grigore Antipa, au împiedicat punerea în practică a intenției ruse de a transforma brațul respectiv în cale navigabilă. Astfel, după ani de încercări nereușite, U.R.S.S., profitând de situația precară în care se găsea România după nedreptul Dictat de la Viena și raptul sovietic, din aceeași vară a anului 1940, a forțat România să participe la un simulacru de comisie mixtă, între 6 septembrie-24 octombrie, în care s-a rediscutat forțat problema delimitării frontierei pe brațul Chilia, cu ignorarea completă a traseul anterior anului 1916, pe canalul Starâi Stambul.
„Partea sovietică a susținut că frontiera trebuie să treacă prin brațul Musura, braț de formațiune mai recentă, care nu a existat în 1916, și care este impropriu navigației”[5]. Imediat, în 26 octombrie 1940, chiar și în pofida dezacordului exprimat de către partea română, trupele sovietice au ocupat insulele Tătarul Mare, Dalerul Mare și Maican. Zece zile mai târziu, este ocupată și Insula Limba, situată între brațul Starâi-Stambul și canalul Musura, fixându-se astfel o frontieră care contravenea literei și spiritului Tratatului de la Berlin.
Protestele guvernului român, din acea perioadă, nu au fost acceptate de către guvernul sovietic a cărui teză era că România dispunând de brațul Sfântul Gheorghe și de brațul Sulina, poate renunța la brațul Chilia. Iată care era, de fapt, poziția U.R.S.S. raportată la 3 noiembrie 1940, de către plenipotențiarul României la Moscova: „Ocuparea insulelor nu înseamnă un act inamical și nici o nesocotire a drepturilor sau a independenței României, la dobândirea căreia Rusia a contribuit în 1877. Cele câteva insule dunărene nu au nicio însemnătate pentru România, care rămâne stăpână pe brațele Sulina și Sf. Gheorghe. Pentru U.R.S.S., în schimb, întărirea pozițiilor sale pe brațul Chilia prezintă interes însemnat”[6].
În 1947, la Conferința de la Paris pentru încheierea Tratatului de pace, delegația sovietică a prezentat o hartă la scara 1:1.500.000, care – cum rezultă dintr-un studiu întocmit în acea perioadă – nu permitea identificarea exactă a traseului liniei de frontieră, însă se observa clar că U.R.S.S., încorpora și insulele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic. Astfel, frontiera fiind împinsă înspre sud, stipulațiile Tratatului de la Berlin din 1878 au fost complet eludate, brațul Starâi-Stambul devenind apă interioară a părții sovietice, cu toate consecințele care decurgeau dintr-o asemenea situație. „Ținând seama și de faptul că, prin Convenția din 1948, de la Belgrad, U.R.S.S. a reușit să scoată de sub regimul internațional brațul Chilia”[7], rămânând la nivel de înțelegere bilaterală, s-au creat probleme deosebite părții române în perioada postbelică, sesiunile comisiilor mixte de verificare și actualizare a traseului liniei frontierei de stat româno-sovietice înregistrând stări dintre cele mai tensionate. Au rămas în istoria întâlnirilor la acest nivel lucrările sesiunilor a X-a și a XI-a ale Comisiei mixte, care au stârnit reacții dure din partea Moscovei. Mai ales, după ce diplomații și experții români au reușit să determine o anume flexibilitatea de partea sovietică, care a acceptat ca traseul frontierei să fie rectificat în unele zone, în favoarea României.
Între acestea, amintim corectarea traseului pe Canalul Musura-Musuna și atribuirea de partea română a insulei Maican[8]. O poveste întreagă, una extrem de tristă și plină de neprevăzut, despre care vom relata, cu alt prilej.
Ulterior – sub imperiul directivelor primite de la Moscova – presiunile sovietice asupra părții române s-au înăsprit, cu deosebire după ce președintele delegației sovietice a fost rechemat la centru și, după câteva zile de absență, să se comunice că a suferit un atac de cord. Tot ce se poate, dar întrebările subzistă. Cu atât mai mult, cu cât, după numai câteva luni, în plină activitate, și președintele delegației române a suferit un accident cerebral și a decedat pe timpul sesiunii. Dar, astea rămân de domeniul amintirilor, față de care urmașii, cel mai probabil, nu au nicio cunoștință.
Pentru corectitudinea celor mai sus menționate, redăm doar câteva fragmente din consemnarea scrisă a declarației părții române vizavi de imputările și impunerile sovietice, care încercau să remedieze situația celor pierdute în cadrul sesiunile anterioare: „Delegația română nu poate fi de acord cu susținerea delegației sovietice că modul în care a fost trasată frontiera la sesiunile a X-a și a XI-a (este vorba de traseul frontierei în zona Insulei Maican și pe canalul Musura-Musună – n.a.) ar constitui o încălcare a prevederilor Tratatului de pace din 1947 sau a Protocolului din 1948 și arată că argumentele aduse (de partea sovietică – n.a.) nu au relevanță pentru problema în discuție, conducând la concluzii eronate și consecințe inacceptabile […].
Prin modul cum s-a trasat linia de frontieră la sesiunile a X-a și a XI-a ale Comisiei Mixte, nu are loc – așa cum afirmă delegația sovietică – o revizuire a Tratatului de pace, deoarece acest tratat nu se referă în mod expres la insula Maican și nici la alte insule, iar afirmația că s-ar crea un precedent nu are nicio relevanță pentru interpretarea și aplicarea Tratatului de frontieră din 1961.
În ceea ce privește refuzul delegației sovietice de a recunoaște linia de frontieră trasată pe canalul Musura, delegația română consideră că și în acest caz Comisia Mixtă a procedat la respectarea Tratatului de frontieră din 1961, aplicând corect principiul liniei mediane […].
Acceptarea interpretării oferite de delegația sovietică ar conduce în decursul timpului – ca urmare a modificării cursurilor de apă – la consecința pentru partea română de a nu mai avea acces la Dunăre și pe brațul Chilia, care ar rămâne pe teritoriul sovietic, ceea ce este inadmisibil și nu va fi niciodată acceptat de România”.Iată, așadar, numai una dintre multele poziții de mare curaj și patriotism românesc exprimate de experți, pe care nu știm dacă vreodată istoria și diplomația îi va reține; de aceea, pe cale de excepție, prea marele respect față de asemenea oameni ne obligă să-i evidențiem pe ambasadorul prof. dr. Ion Anghel, „părintele” tratativelor în domeniu, secondat, mai apoi, cu aceleași reușite, de către Aurel Preda Mătăsaru, un tot atât de eminent diplomat”[9].
Credem, că nu dăunează contextului, dacă evidențiem și faptul că, pentru a corecta o situație care le punea în pericol nu numai funcțiile, experții sovietici au avansat un compromis în privința diferitelor insule, cu angajamentul unor recompensări teritoriale în alte părți, chiar și la uscat. Dar, partea română a repus în concurs Insula Șerpilor, asupra căreia sovieticii n-au vrut să convină.
Va urma
Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate
Sursa: art-emis.ro
[1] Grigore Stamate, dr., Frontiera de stat a României, Editura Militară, București, 1997, p.169.
[2] Grigore Stamate, dr., Dreptul frontierei, Editura Militară, București, 2002, p.168.
[3] Grigore Antipa, dr., Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice, cap. X, Chestiunea „Starâi-Stambul”, Editura Cartea Românească, București, 1921, p.146.
[4] Comisia Europeană a Dunării a funcționat în perioada 1856-1938. Din 1948 funcționaeză Comisia Dunării.
[5] Grigore Stamate, Frontiera de stat, op.cit, p.171.
[6] Idem, p.170.
[7] Grigore Stamate, Dreptul frontierei, op.cit., p.173.
[8] Autorul a participat, în calitatea de expert în dreptul internațional, la multe dintre lucrărilor respectivei comisii.
[9] Ibidem, pp.174-176 și p.181.
