Teritoriul românesc între interesul străin și dezinteresul național (2)
Urmare din numarul anterior
Revenind în actualitate, putem afirma – fără nicio putință de tăgadă – că dacă cu fosta U.R.S.S., unele corecții s-au efectuate cu bune rezultate, astăzi cu vecinii care se declară moștenitori numai la ceea ce le convine, tendințele în domeniu, nu sunt nici pe departe armonizate. Și, după câte se observă, partea ucraineană – mai subtil, mai fățiș – a desprins din practica trecută, doar concluziile, care le sunt avantajoase și, pe această bază, a trecut la aplicarea celor care nu le-au fost nici măcar la îndemâna sovieticilor.
Cum a fost posibil așa ceva?
Foarte simplu: chiar dacă partea sovietică, înainte de ’91 activa sub patronajul Moscovei, în compunerea delegației, cu excepția președintelui, care era rus, toți ceilalți erau ucrainieni. Este și normal, ca după destrămarea U.R.S.S., aceștia, în deplină cunoștință de cauză, să lucreze și mai intens pentru propria țară. Fiind buni cunoscători ai aspectelor de detaliu, pentru fiecare segment de frontieră, în parte.
Deci, ceea ce se întâmplă astăzi în triunghiul Starâi-Stambul, Chilia și Bâstroe, nu este ceva accidental ori de moment, pentru că încercările Ucrainei de a destabiliza cursul normal al Dunării și a colmata anumite canale – între care Musura-Musuna este cel mai elocvent – nu este de ieri de azi.
Cunoscut fiind că încă înainte de anii ’90 ai secolului trecut, aceasta, anticipând sau nu ceea ce avea să se întâmple cu fosta U.R.S.S., ori profitând de aripa ocrotitoare a Moscovei a desfășurat o serie de activități în acest scop, în defavoarea României, exemplele fiind la îndemână oricăruia.
Tocmai de aceea, abordarea, motivația și susținerea potrivit cărora ceea ce se întâmplă în zona Bâstroe ar impieta asupra biosferei Deltei – deși perfect adevărate – nu sunt pe de-a întregul reale. Pentru că, în opinia noastră, ceea ce se întâmplă sub paravanul transportului de cereale, are o altă semnificație, una strategică mai periculoasă, în sensul că Ucraina, în realitate, urmărește scoaterea din circuitul fluvial internațional a României, prin devierea categorică a navigației pe respectivul canal. De aici, toate dedesubturile mașinațiunilor și pretextelor, la umbra cărora se execută lucrări de amploare, care – dacă nu vor fi stăvilite categoric – vor avea urmări nefaste pentru România.
Pentru cei mai puțin inițiați, nu trebuie omis faptul că brațul Bâstroe este un canal navigabil de adâncime și nu unul pentru vase cu pescaj mic – cum greșit au interpretat autoritățile noastre – unul care nu necesită prea mari eforturi pentru dragare și adâncire, în timp scurt.
Nu trebuie omise nici avantajele economice considerabile, dar nici contextul operativ-strategic. Asta dacă ținem seama și de faptul că Bâstroe este poziționat de-a lungul gurilor Bâstri, Starâi Stambul şi Chilia, fiind situat pe teritoriul regiunii Odessa. Desigur, este foarte important şi faptul că traseul acestuia străbate extrem de agresiv teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, dar acesta nu constituie un impediment atât de important, încât Comisia Europeană să se împotrivească, categoric.
Câteva întrebări, de bun simț, ar trebui să zgâlțâie mințile înțepenite în alte chestiuni „private”:
– oare, nimeni nu sesizează că ceea ce întreprinde Ucraina, nu se depărtează prea mult de vechea intenție sovietică exprimată, fără echivoc, încă din toamna anului 1940?
– chiar nu se știa la organele în drept că asupra acestui fapt, preliminar, se manifestau tendințe încă înainte de ’90.
Personal, nu îmi vine să cred, din moment ce mai toți experții acelor comisii mixte de delimitare și demarcare a frontierei de stat, ca și a platoului continental, au venit cu informații concludente în acest sens.
Oricum, dacă azi autoritățile române nu dovedesc fermitate, evoluția în zonă poate prejudicia România extrem de grav. Să sperăm, că nu se va precupeți niciun efort. Altfel, istoria va consemna încă o mare nedreptate, asumată – ca și în cazul Insulei Șerpilor, ca și în cazul atâtor alte cauze – de către o țară să sperăm încă a noastră, care așteaptă ca alții să-i rezolve problemele, complăcând-se într-o condamnabilă stare de obediență.
Așa cum se prezintă, prin intermediul mass-mediei, am aflat că Ministerul Afacerilor Externe ne asigură că „se opune intenției Ucrainei de a face lucrări de dragare pe Canalul Bâstroe” și reamintește Ucrainei că „nu este de acord cu propunerea de includere a Brațelor Chilia și Bâstroe ale Dunării în rețeaua transeuropeană de transport (TEN-T)”. Așteptăm s-o vedem și pe asta, dar nu trebuie omis că dacă, de moment, Ucraina stagnează operațiunile în zonă, ceea ce a fost demarat încă din 11 mai 2004 – și, mai mult ca sigur, cu mult înainte – este foarte posibil să continue, chiar dacă sub o altă mască ori sub o altă motivație, care să convină manipulatorilor din umbră. De altfel, demersurile unilaterale ale Ucrainei, fără știrea României, în acest scop ne confirmă bănuielile.
În ceea ne privește, nicio încredere în eschivările unui stat, care-i prigonește pe români și le întinează limba, demnitatea și credința în propriile ținuturi strămoșești. Important însă nu este ce gândim noi, important este ce consideră că trebuie făcut și face statul român, cu sau fără acordul acelora care sunt atât de atașați de idealul, pe care înșiși l-au inoculat ucrainienilor.
Faptul că la jumătatea lunii iulie 2022, ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că „partea română şi-a dat acordul pentru tranzitul navelor cu cereale din Ucraina pe braţul Chilia şi prin Canalul Bâstroe” – fără aprobarea Parlamentului României, cum se vehiculează – poate fi categorisit umanitar, în considerarea solidarității cu un vecin aflat la vreme de cumpănă.
Dar, nu trebuie trecut cu vedere că, sub acest apanaj de amiciție, Ucraina „prietenă” altceva a avut și încă mai are în vedere. În privința Comisiei Europene, ca și a celorlalte organisme internaționale, așa zisa „grijă” trebuie privită cu destule rezerve.
Interesele marilor puteri pentru Ucraina, cu toate manevrele și praful aruncat în ochii credulilor – așa cum s-au petrecut lucrurile și alte părți ale lumii – exced oricărui principiu de drept internațional, atunci când avantajele sunt de partea lor. Iar, România – pentru cine încă mai gândește și în folosul țării – ne temem că va continua să subziste, pentru încă multă vreme, tot așa ca și mai-nainte: o insulă de latinitate, într-o mlaștină de interese străine de cel național.
Multe, foarte multe sunt aspectele asupra cărora românii nu au fost avizați niciodată, deși – firesc – s-ar prezuma că tot ceea privește interesul național trebuie adus la cunoștința publică.
Așa se întâmplă și în privința chestiunilor teritoriale asupra cărora se decide sau, și mai grav, se acceptă ca acestea să ne afecteze integritatea națională. Pentru că, nu vrem să credem că, la nivelul superior al autorității de stat, nu se cunoaște ce se petrece acolo de unde, mai totdeauna, au început și s-au încheiat conflictele. Spunem aceasta, cu ferma convingere că organele de informații au grijă ca cei în drept să știe ce se întâmplă la frontieră, cu avertizări concrete asupra consecințelor nefaste.
Și, pentru că, de actualitate rămâne intervenția agresivă a Ucrainei asupra unor obiective, care pot afecta în perspectivă nu numai interesele economice și strategice în zona danubiană a Deltei, ci însăși integritatea teritorială a României, să revenim la tema noastră. Cunoscut fiind că, în pofida înțelegerilor de formațiune mai nouă, sunt încă destule chestiuni rămase fără de vreo soluționare. Asta, dacă nu cumva, în aceiași pași nesiguri și de la același podium de incompetență, din partea celor care trebuiau să vegheze, li s-a dat cu piciorul. În favoarea cui? În niciun caz a României.
Astfel, puțini știu ori mai știu, că de-a lungul frontierei româno-ucrainiene, porțiuni de teritoriu rămase în dispută, după destrămarea U.R.S.S., au fost trecute sub o condamnabilă tăcere de ambele părți. Ucraina desistându-se complet de ceea ce nu-i prezenta interes, iar România complăcându-se în același dezinteres total. Și, când afirmăm aceasta, avem în vedere cel puțin insulele dunărene de pe brațul Chilia, despre al căror statut nimeni nu se mai învrednicește să amintească. Între care, Insula Maican, dar și alte aspecte la fel de însemnate, precum colmatarea canalului Musura-Musura și eroziunile din Cotul Cetalchioiului, ca și multe altele la frontiera dinspre nord. Dumnezeu cu mila! Deoarece, comisia mixtă de verificare, delimitare și demarcare a frontierei și-a încetat activitatea, de îndată ce Ucraina s-a proclamat moștenitoare a fostei U.R.S.S. și a acaparat tot ce a considerat că i se cuvine.
Sub oblăduirea acelora dintre noi, care s-au desistat de ceea ce ar fi trebuit să reprezinte interes național, prin dezinteres total, inclusiv în plan teritorial. Cu atât mai mult, cu cât un tare „priceput” – imediat ce a fost înscăunat „șef” – cu de la sine putere sau, tot ce se poate, la îndemnul altora, a desființat unul dintre departamentele cu rară profesionalizare în materie frontalieră: Direcția de Relații internaționale și Juridice (fosta Secție de Tratate și Topografie), cândva, sub coordonarea directă a Marelui Stat Major, pentru că activitatea sa avea impact asupra unor elemente de importanță strategică și efecte cu real impact asupra securității naționale.
Spre informarea generală reamintim că respectivul organism – de elită, mi-aș permite – pe care până și Ministerul Afacerilor Externe își baza diplomația în domeniu avea în compunere sa experți de cert profesionalism în materie de drept internațional, topogeodezie, topografie și cartografie[1].
Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate
Sursa: art-emis.ro
[1] Grigore Stamate, dr., Frontiera de stat a României, Editura Militară, București, 1997, p.169.
[2] Grigore Stamate, dr., Dreptul frontierei, Editura Militară, București, 2002, p.168.
[3] Grigore Antipa, dr., Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice, cap. X, Chestiunea „Starâi-Stambul”, Editura Cartea Românească, București, 1921, p.146.
[4] Comisia Europeană a Dunării a funcționat în perioada 1856-1938. Din 1948 funcționaeză Comisia Dunării.
[5] Grigore Stamate, Frontiera de stat, op.cit, p.171.
[6] Idem, p.170.
[7] Grigore Stamate, Dreptul frontierei, op.cit., p.173.
[8] Autorul a participat, în calitatea de expert în dreptul internațional, la multe dintre lucrărilor respectivei comisii.
[9] Ibidem, pp.174-176 și p.181.
