Home Editorial Totuși, ce este EurAsia ?

Totuși, ce este EurAsia ?

Editorial

oct. 8, 2023

0 204

CARE EURASIA?
De fapt, numele Eurasia circula de multă vreme în domeniul științific: folosit de geologul austriac Eduard Suess (1831-1914) în lucrarea Das Antlitz der Erde[iv]/ Acesta fusese inventat de matematicianul german și geograful Carl Gustav Reuschle (1812-1875) în Handbuch der Geographie[v], pentru a indica continentul care unește inseparabil Asia și Europa.
De fapt, termenul continent (din latinescul continēre, „a ține împreună, a ține, a uni”) arată în mod clar o masă compactă de pământ care se ridică și conjurată de ape oceanice și maritime, deci nu poate desemna Europa, nici Asia, ci doar întregul continental, din care Europa și Asia sunt părțile sale constitutive.
Pe de altă parte, dacă ignorăm criteriul geografic pe care se bazează noțiunea de continent și dorești să trasăm o linie convențională între Europa și Asia, ar trebui să luăm Uralii ca linie de demarcație, un lanț muntos care nici măcar nu ajunge la 2.000 de metri înălțime (cel mai înalt vârf, Narodnaya, ajunge la 1.895 de metri deasupra nivelului mării).
Aceasta linie de despărțire va trebui apoi continuată de-a lungul râului Ural și de-a lungul coastei de nord-vest a Mării Caspice; Dar aici ar începe problemele și divergențele, deoarece după unii, granița dintre cele două presupuse continente: cel european și cel asiatic, ar fi constituită din bazinul caucazian, după alții, prin depresiunea canalului Kuma-Manych în nordul Caucazului.
Toate acestea nu fac decât să scoată în evidență caracterul unitar al realității geografice din care face parte Asia și Europa. Iar grecii trebuie să fi crezut că acest caracter unitar nu se referă exclusiv la geografia fizică, deoarece între secolele la VIII-lea și la VII-lea î.Hr., în Teogonia lui Hesiod, Europa și Asia sunt menționate ca două surori, fiice ale lui Oceanus și Thetis, aparținând celor „linia sfântă de fiice [θυγατέρων ἱερὸν γένος] care pe pământ sunt însărcinate cu creșterea oamenilor, în compania suveranului Apollo și a râurilor și au primit acest destin de la Zeus”[vi]; și chiar Eschil, care luptase și împotriva perșilor la Maraton (și probabil și la Salamina), a vorbit despre Grecia și Persia – reprezentanți ai Europei și ai Asiei – ca fiind „două surori de sânge din aceeași neam [ϰασιγνήτα γένους ταὐτοῦ]”[ vii].

Dar să trecem la vremuri mai recente. Orientalistul, exploratorul și istoricul religiilor Giuseppe Tucci (1894-1984), care a condus mai multe expediții arheologice în Tibet, India, Afganistan și Iran, iar în 1933 a fondat împreună cu Giovanni Gentile Institutul Italian pentru Orientul Mijlociu și Îndepărtat, cu puțin timp, înainte de moarte sa, a insistat asupra necesității unei concepții care să nu mai considere Asia și Europa ca fiind opuse, ci ca două realități complementare și inseparabile.
De altfel, s-a referit la un fel de unitate culturală eurasiatică în ultima sa intervenție publică, interviu apărut pe 20 octombrie 1983 în ziarul torinese „Stampa”: „Eu – a declarat savantul cu acea ocazie – nu vorbesc niciodată. despre Europa și Asia, doar de Eurasia. Nu există niciun eveniment care să aibă loc în China sau India care să nu afecteze, sau invers și așa a fost întotdeauna.” Afirmațiile acestui tip nu sunt neobișnuite în opera lui Tucci.
În 1977 denunțase ca gravă eroarea care se face atunci când Asia și Europa sunt considerate două continente diferite, deoarece, în opinia sa, „trebuie să vorbim de un singur continent, eurasiatic: atât de unite în părțile sale, nu există. un eveniment semnificativ într-unul care nu s-a reflectat în celălalt”[viii].sp
Chiar mai devreme, în 1971, când îl comemora pe Cirus cel Mare, fondatorul Imperiului Persan, la Capitoliu, Tucci spusese că „Asia și Europa sunt un singur întreg, unite de migrații de popoare, evenimente de cucerire, aventuri comerciale, într-un istorie de complicitate pe care doar cei neexperimentați sau needucați, care cred că întreaga lume se termină în Europa, și persistă să o ignore”[ix].

Un alt mare savant al secolului XX, istoricul religiilor Mircea Eliade (1907-1986), a documentat în toată producția sa științifică ceea ce el însuși a definit ca „unitatea fundamentală nu numai a Europei, ci și a întregului ekumene care se întinde din Portugalia. în China, din Scandinavia până în Ceylon”[x].
În plin „Războiul Rece”, când trăia exilat în Franța, de această parte a „Cortinei de Fier” care îl despărțea de țara de origine, Eliade a refuzat să conceapă Europa în termenii restrânși pe care apărătorii lui. așa-numita „civilizație occidentală”.
De altfel, el a respins sarcastic concepția occidentalistă, scriind textual: „Există încă occidentali cinstiți pentru care Europa se termină la Rin sau, cel mult, la Viena. Geografia lor este în esență sentimentală: au ajuns la Viena în luna de miere. Dincolo, există o lume ciudată, poate fascinantă, dar nesigură: acești puriști ar fi tentați să descopere, sub pielea rusului, acel celebru Tartar despre care au auzit la școală; Cât despre Balcani, cu ei începe acel ocean etnic confuz de nativi care se extinde până în Malaezia”[xi].
Din studiul său asupra etnografiei românești, care este inserată într-un context regional care depășește în mare măsură Carpați și cursul Dunării, Eliade a obținut convingerea că Europa de Sud-Est constituie „adevărata piatră de temelie a legăturilor stratificate dintre Europa mediteraneană și Orientul Îndepărtat. ”[xii].
De altfel, în exuberanta moștenire folclorica românească, Eliade a identificat mai multe elemente care se referă la teme și ritualuri mitice prezente în diverse locuri de pe continentul eurasiatic.
De exemplu, supunând uneia dintre cele mai cunoscute balade populare românești, cea a maestrului Manole, unei analize comparative, savantul a luminat cu un fascicul de lumină o serie întreagă de analogii care se împletesc într-o zonă dintre Anglia și Japonia.
Într-adevăr, el a subliniat că tema sacrificiului uman necesar pentru a finaliza o construcție nu este atestată doar în Europa („în Scandinavia și printre finlandezi și estonieni, între ruși și ucraineni, între germani, în Franța, în Anglia). , în Spania”[xiii]), dar zona sa de difuzare include și China, Siam, Japonia și Punjab. În cele din urmă, Eliade a demonstrat că diverse fenomene investigate în studiile sale, precum alchimia sau șamanismul, sunt răspândite pe o vastă zonă a continentului eurasiatic, uneori până în regiunile sale periferice extreme.
Pe lângă Tucci și Eliade, se poate aminti și un alt savant, Franz Altheim (1898-1986), care a situat gravurile în Val Camonica, în ceea ce el a numit „lumea cavalerească eurasiatică”[xiv] și, având în vedere procesele istorice care a marcat Trecerea de la antichitate la cea medievală ne-a invitat să privim dincolo de granițele Imperiului Roman. Reamintind în mod expres perspectiva istoriografică a lui Polybius, care cuprinde ecumena unificată politic de Roma – „tot spațiul dintre stâlpii lui Hercule și porțile Indiei sau stepele Asiei Centrale”[xv] –, Altheim a indicat istoriografiei necesitatea de a ţin cont de unitatea substanţială a continentului eurasiatic.
O atenție deosebită a acordat Völkerwanderung (migrația popoarelor) hunilor, protagoniști ai unei cavalcade trans-eurasiatice care – de pe malul lacului Baikal, în nordul Mongoliei – i-a dus în Câmpurile Catalaunice, în nordul Franței. Dacă în Asia, hunii au influențat de secole soarta Regatului de Mijloc, în Europa – subliniază Altheim – au deschis calea pentru invaziile și așezarea unei serii întregi de popoare asemănătoare: avari, bulgari, khazari, cumani, pecenegi, Unguri, la fel cum – scrie cărturarul în cartea sa despre Attila și hunii – „încoronarea a fost înaintarea mongolilor”[xvi].
Altheim și-a combinat interesul pentru figura lui Attila, un lider de origine central-asiatică care a fondat un imperiu în Europa, cu cel al lui Alexandru cel Mare, care a dus civilizația greacă în Indus, fluviul Sir Darya, Aswan și Golful Aden, marcând începutul unei noi etape în istoria Eurasiei.

Eurasianiştii anilor ’20
Ideea Eurasiei care reiese din lucrările unor savanți precum Giuseppe Tucci, Mircea Eliade și Franz Altheim[xvii] este foarte diferită de cea care inspiră așa-numitul eurasism sau eurasianism „clasic”[xviii], care se caracterizează printr-o aversiune radicală față de cultura europeană, identificată drept „romano-germanică”[xix].
Eurasianismul
Este evident că, cu numele Eurasia, Trubetskoy și ceilalți „eurasiaști” din anii 1920 nu se refereau, așa cum ar fi cerut conținutul semantic al termenului, la marele continent dintre Atlantic și Pacific și dintre Arctica. Oceanul și Oceanul Indian; mai degrabă, se refereau la un spațiu intermediar mare între Europa și Asia, distinct atât de Europa, cât și de Asia.
Pentru ei, Asia era ansamblul regiunilor periferice estice, sud-estice și sudice ale marelui continent: Japonia, China, Indochina, India, Iran și toată Asia Mică. În ceea ce privește Europa, aceasta a coincis cu „lumea romano-germanică”, reducându-se în esență la Europa de Vest și Centrală, în timp ce ceea ce se numește de obicei „Europa de Est”, până la Urali, făcea pentru ei parte din Eurasia. Pe de altă parte, au considerat că împărțirea Rusiei într-o parte europeană și o parte asiatică este eronată și înșelătoare.
În eseul intitulat Povorot k Vostoku [„Întoarcerea în Est”] Piotr Savitsky este explicit: „Rusia nu este doar Occidentul, ci și Estul, nu numai Europa, ci și Asia; de fapt, nu este Europa, ci Eurasia”[xxiv].
În esență, pentru autorii „manifestului” din 1921, Eurasia a fost identificată cu Imperiul Rus, mai mult sau mai puțin același spațiu mare delimitat istoric de granițele Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.
Într-o oarecare măsură, istoricul, etnologul și antropologul Lev N. Gumilev (1912-1992)[xxv] este legat de „eurasiaștii” anilor 1920, care cu lucrările sale[xxvi] au reevaluat contribuția popoarelor turce, mongole și tătari la nașterea Rusiei, recunoscând caracterul multietnic și multiplicitatea rădăcinilor culturale ale acesteia din urmă.
Gumilev identifică, de asemenea, Eurasia cu zona geografică a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice. Împărțită de la nord la sud în patru fâșii orizontale, caracterizate, respectiv, prin tundra lipsită de vegetație, taiga împădurită, stepă și în final deșert, această zonă geografică este situată între două fâșii climatice care, pe de o parte, o despart de Clima europeană, mai moale, iar, pe de alta, de clima musonica tipica zonelor periferice ale Asiei. O astfel de formare, potrivit lui Gumilev, a dus la crearea unei civilizații autonome puternic diferită de celelalte care o înconjoară.
Neo-eurasianismul
Dintr-o reelaborare a așa-zisului eurasianism „clasic”, îmbogățit de contribuțiile geopoliticii și elemente ale gândirii tradiționaliste (René Guénon, Julius Evola etc.), așa-numitul „neo-eurasianism” s-a născut în Rusia la sfarsitul anilor 1980…
Principalul său teoretician și exponent este Aleksandr G. Dugin (1962-), fondator al Mișcării Internaționale Eurasianiste (Meždunarodnoe Evrazijskoe Dviženie) și, de-a lungul anilor, colaborator sau susținător al diferitelor subiecte politice: mai întâi al Partidului Comunist Ghenadij Zjuganov, apoi Partidul Național Bolșevic al lui Eduard Limonov, apoi Partidul Liberal Democrat al lui Vladimir Jirinovski și, în sfârșit, partidul Rusia Unită a lui Vladimir Putin.
Viziunea lui Dugin diferă de eurasianismul „clasic” deoarece înlocuiește incompatibilitatea Rusiei cu Europa „romano-germanică” (cel puțin în prima fază a gândirii sale) cu antiteza radicală dintre interesele continentale ale întregii mase eurasiatice și cele occidentale, hegemonizat de Statele Unite. Europa, lumea musulmană, China și Japonia nu mai sunt considerate adversari ireductibili din jurul Rusiei, ci mai degrabă potențialii aliați ai acesteia, în numele opoziției schmittiene dintre puterile terestre și maritime.
Eurasia, de la Trubetzkoy la Gumilev, fusese identificată în primă instanță cu zona corespunzătoare Rusiei imperiale și apoi Uniunii Sovietice, totuși în neoeurasianismul duguinian nu are un profil univoc și definit. Uneori, de fapt, Dugin numește întregul continent Eurasia, alteori afirmă că „nici ideea eurasiatică și nici Eurasia ca concept nu corespund strict limitelor geografice ale continentului eurasiatic”[xxvii]; alteori consideră Eurasia și Europa ca două civilizații distincte una de cealaltă[xxviii].
În perspectiva geopolitică a lui Dugin, pe care el însuși a expus-o pe larg în primul număr al „Eurasia”[xxix], continentul antic, adică masa terestră a emisferei estice, este articulată în trei mari „centuri verticale”, care sunt. se extind de la nord la sud, fiecare constând din mai multe „spații mari”.
Prima dintre aceste „centuri” este Eurafrica, formată din Europa, marele spațiu arab și Africa transsahariană. A doua „centură” este zona ruso-asia centrală, formată din trei spații mari care uneori se suprapun: primul dintre ele este Federația Rusă, cu fostele republici sovietice din Asia Centrală, al doilea este spațiul mare al continentului. Islam (Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan). Al treilea mare spațiu este India.
În cele din urmă, a treia „centură verticală” este zona Pacificului, un condominiu format din două zone mari (China și Japonia) care include și Indonezia, Malaezia, Filipine și Australia.
Această subdiviziune constituie o renaștere a Panideen-ului (PanIdea) a lui Karl Haushofer (1869-1946), care teoretizase o Emisferă Estică împărțită geopolitic într-un spațiu euro-african, într-un spațiu panrusesc extins până la Oceanul Indian, dar fără niciun ieșire în Pacific și, în sfârșit, un spațiu din Orientul Îndepărtat care include Japonia, China, Asia de Sud-Est și Indonezia[xxx].

Dugin a adus unele modificări schemei Haushoferiane, impuse de situația internațională actuală, atribuind celei de-a doua fâșii (zona ruso-asia centrală), Orientul Apropiat și Siberia până la Vladivostok.
Perspectiva geopolitică „verticală” teoretizată de Dugin a fost subiectul, în paginile „Eurasiei”, al observațiilor critice ale lui Carlo Terracciano (1948-2005)[xxxi].
Eurasia, observa Terracciano, „este un continent „orizontal”, spre deosebire de America, care este un continent „vertical”[xxxii]; De fapt, întreaga masă continentală a emisferei noastre, emisfera estică a globului terestru, este formată din unități omogene dispuse orizontal. Traducând această viziune geografică în termeni geopolitici, Terracciano a proiectat „integrarea marii câmpii din nordul Eurasiei, de la Canalul Mânecii până la strâmtoarea Bering”[xxxiii].
Această primă fâșie orizontală este flancată, în dungi orizontale succesive, de celelalte unități geopolitice ale Eurasiei și Africii: marele spațiu arab din Africa de Nord și Orientul Mijlociu, marele spațiu transsaharian, marele spațiu islamic dintre Caucaz și Indus, etc În această perspectivă, este firesc ca Europa să se integreze într-o sferă de cooperare economică, politică și militară cu Rusia; Altfel, scrie Terracciano, Europa va fi folosită de americani „ca o armă îndreptată spre Moscova”[xxxiv].
La rândul ei, Rusia nu se poate lipsi de Europa, de fapt, are nevoie de ea. Din punctul de vedere al Rusiei „singura securitate pentru secolele care vor urma nu poate fi reprezentată decât de controlul, sub orice formă, a coastelor masei nordice eurasiatice, acele coaste care converg spre cele două oceane principale ale lumii, Atlantic și Pacific”[xxxv]. Necesitatea integrării geopolitice a Europei și Rusiei cere ca atât europenii, cât și rușii să revizuiască definitiv anumite contraste, începând cu „contrastul ‘rasial’ dintre euro-germani și slavi”[xxxvi].
Însă rușii trebuie să elimine și reziduul acelei eurofobie care, născută din tocmai nevoia de a-și reevalua componenta turco-tătară, i-a determinat uneori să contrasteze radical Rusia cu Europa germanică și latină. Prin urmare, „dacă putem și trebuie să vorbim încă de Apus și Est, linia de demarcație trebuie să fie situată între cele două emisfere, între cele două mase continentale despărțite de marile oceane”[xxxvii], deci adevăratul Apus, pământul. a apusului, se va dovedi a fi America, în timp ce Estul, țara luminii, va coincide cu continentul antic.

Conform perspectivei geopolitice care a caracterizat gândirea lui Dugin până în 2016, Eurasia – întregul continent eurasiatic – este obiectul agresiunii din partea Statelor Unite ale Americii, care sunt împinse să cucerească Heartlandul și, prin urmare, puterea mondială, prin propria sa natură talasocratică. (și nu doar din cauza orientării ideologice a unei părți a clasei sale politice).
Dar în timpul campaniei electorale a lui Donald Trump și a alegerii acestuia la președinția Statelor Unite, gândirea lui Dugin a suferit o schimbare radicală: a adoptat un criteriu mai mult ideologic decât geopolitic și a indicat că „principalul dușman” nu mai era puterea americană, ci liberalul și fracțiunea globalistă; Dugin salută alegerea lui Trump cu entuziasm fierbinte și scrie textual: „Pentru mine este evident că victoria lui Trump a marcat prăbușirea paradigmei politice globale și, în același timp, începutul unui nou ciclu istoric (…)
În epoca lui Trump, antiamericanismul este sinonim cu globalizarea (…) Cu alte cuvinte, în contextul politic actual, antiamericanismul devine parte integrantă a retoricii aceleiași elite liberale, pentru care apariția lui Trump a fost un lovitură adevărată. Pentru oponenții lui Trump, 20 ianuarie 2017 a fost „sfârșitul istoriei”, în timp ce pentru noi a reprezentat o poartă către noi oportunități și opțiuni”[xxxviii].
Trei ani mai târziu, pe 3 ianuarie 2020, în aceeași zi în care Trump susține cu mândrie asasinarea generalului iranian Qasem Soleimani, Dugin prezice textual – într-un mesaj postat pe Facebook – încă patru ani de președinție: „Încă patru ani”. În 2021, Dugin își reiterează poziția de filtrumpist în Manifestul Marei Treziri [xxxix], unde afirmă că Marea Trezire „vine din Statele Unite, din această civilizație în care amurgul liberalismului este mai intens decât în alte locuri. ” ”[xl], recunoscând totuși „rolul important jucat în acest proces de agit-propul american de orientare conservatoare Steve Bannon”[xli].
Concluzia este că „lupta noastră nu mai este împotriva Americii. America pe care o știam nu mai există. Diviziunea societății americane este, deocamdată, ireversibilă. Suntem în aceeași situație peste tot, în Statele Unite și în străinătate. Aceeași bătălie se poartă la scară globală”[xlii]

„Imperiul European este, prin postulat, eurasiatic”
În perspectiva „orizontală” a lui Carlo Terracciano este evidentă influența gândirii lui Jean Thiriart (1922-1992), care a ajuns să teoretizeze, după o lungă elaborare, fuziunea politică a Europei cu Rusia într-o singură republică imperială. În 1964, într-o Europă împărțită în două blocuri, Thiriart a publicat o carte – în principalele limbi europene – intitulată “Un empire de 400 millions d’hommes: l’Europe”, în care a afirmat necesitatea istorică de a construi un unitar, Europa independentă.atât de Washington cât şi de Moscova.
„În contextul unei geopolitici și al unei civilizații comune – scria el – Europa unitară și comunitară se întinde de la Brest până la București. (…) Față de cei 414 milioane de europeni se află cei 180 de milioane de locuitori ai SUA și cei 210 milioane de locuitori ai URSS”[xliii].
Concepută ca a treia forță suverană și armată, „imperiul celor 400 de milioane de oameni” susținut de Thiriart, ar fi trebuit să stabilească o relație de conviețuire cu URSS, bazată pe condiții precise: „Coexistența pașnică cu URSS nu va fi posibilă decât dacă mai toate provinciile noastre orientale își recâștigă independența.
Apropierea pașnică de URSS va începe în ziua în care aceasta se va retrage în granițele anului 1938. Dar nu înainte: orice formă de coexistență care ar putea implica divizarea Europei nu este altceva decât o fraudă”[xliv]. Potrivit lui Thiriart, coexistența pașnică între Europa unitară și URSS și-ar fi avut dezvoltarea logică într-o „axă Brest-Vladivostok. (…)
Dacă URSS vrea să păstreze Siberia, trebuie să facă pace cu Europa, cu Europa de la Brest până la București, repet. URSS nu are și va avea din ce în ce mai puțin puterea de a păstra Varșovia și Budapesta, pe de o parte, și Chita și Khabarovsk, pe de altă parte. Va trebui să alegi sau să riști să pierzi totul. (…) Oțelul produs în Ruhr ar putea fi folosit pentru apărarea Vladivostok”[xlv].
Axa Brest-Vladivostok teoretizată atunci de Thiriart, părea să aibă mai degrabă sensul unui acord menit să definească respectivele zone de influență ale Europei unite și ale URSS, întrucât „în prima jumătate a anilor șaizeci, Thiriart a raționat încă în termeni. a unei geopolitici „verticale”, care îl face să gândească după o logică mai „eurafricană” decât „eurasiatică”, adică trasând o extindere a Europei de la nord la sud și nu de la est la vest”[xlvi].
Scenariul conturat în 1964 a fost progresat de Thiriart în anii următori, astfel încât, în 1982, a putut să-l definească în felul următor: „Nu mai trebuie să gândim sau să speculăm în termeni de conflict între URSS și noi, ci în ceea ce priveşte apropierea şi apoi unificarea. (…) trebuie să ajutăm URSS să se completeze în marea dimensiune continentală. Acest lucru va tripla populația sovietică, care tocmai datorită acestui fapt nu va mai fi o putere cu un „caracter rusesc” dominant. (…) Fizica istoriei va fi cea care va forța URSS să caute țărmuri sigure: Reykjavík, Dublin, Cádiz, Casablanca.
Dincolo de aceste limite, URSS nu va fi niciodată în pace și va trebui să trăiască într-o necontenită pregătire militară. Și scump”[xlvii]. Viziunea geopolitică a lui Thiriart la acea vreme devenise deja declarat eurasiatică: „Imperiul euro-sovietic – scria el în 1987 – face parte din dimensiunea eurasiatică”[xlviii]. Acest concept a fost reiterat de el într-un lung discurs pe care l-a ținut la Moscova cu trei luni înainte de moartea sa: „Imperiul European – spunea el cu acea ocazie – este, prin postulat, eurasiatic”[xlix].

Ideea unui „Imperiu euro-sovietic” a fost prezentată de Thiriart într-o carte scrisă în 1984 și publicată postum într-o ediție italiană. În 1984, scria autorul, „istoria le dă sovieticilor moștenirea, rolul, destinul care pentru o scurtă clipă fusese atribuit celui de-al treilea Reich: URSS este principala putere continentală din Europa, este inima. a geopoliticienilor.
Discursul meu actual se adresează conducătorilor militari ai acelui instrument magnific care este Marina Sovietică, instrument căruia îi lipsește o mare cauză”[l]. Plecând de la observația că, în mozaicul european format din țările satelit ale SUA sau URSS, singurul Stat cu adevărat independent, suveran și puternic militar era cel sovietic; Thiriart a atribuit URSS un rol asemănător cu cel jucat de Regatul Sardiniei în procesul de unire a Italiei sau Regatul Prusiei în lumea germană sau, ca să citez o altă paralelă istorică propusă de însuși Thiriart, a Regatului Macedoniei în Grecia în secolul al IV-lea î.Hr.: „Situația Greciei în anul 350 î.Hr., fragmentată în orașe-stat rivale și împărțită între cele două puteri ale vremii, Persia și Macedonia, prezintă o analogie clară cu situația Europei Occidentale de astăzi, împărțită în state teritoriale mici și slabe (Italia, Franța, Anglia, Germania federală) supuse celor două superputeri”[li].
Prin urmare, așa cum a existat un partid filomacedonian la Atena, ar fi fost potrivit să se creeze un partid revoluționar în Europa de Vest care să colaboreze cu Uniunea Sovietică, care, pe lângă faptul că se eliberează de lanțurile ideologice ale dogmatismului marxist dezactivator, ar fi trebuit a evitat orice tentație de a stabili hegemonia rusă asupra Europei;
Altfel, întreprinderea sa ar fi eșuat inevitabil, la fel ca încercarea lui Napoleon de a stabili hegemonia franceză asupra continentului. „Nu este vorba – a precizat Thiriart – de a prefera un protectorat rusesc în locul unui protectorat american. Nu. Este vorba despre a-i face pe sovietici, care probabil nu sunt conștienți de asta, să descopere rolul pe care l-ar putea juca: extinderea, dar identificarea cu toată Europa. La fel cum Prusia, pe măsură ce a crescut, a devenit Imperiul German. URSS este ultima putere europeană independentă cu o forță militară semnificativă. Lui îi lipsește inteligența istorică”[lii]

Consiliul Eurasiatic
“Tabla de șah eurasiatică” este titlul celui de-al doilea capitol al unei cărți scrise în 1997 de Zbigniew Brzezinski (1928-2017)[liii], care din 1977 până în 1981, în timpul președinției lui Jimmy Carter, a fost consilier la securitatea națională. Pe baza tezelor lui Sir Halford Mackinder (1861-1947), a cărui celebră formulă nu omite niciodată să o citeze[liv], Brzezinski explică cercurilor imperialismului nord-american necesitatea adoptării unei „geostrategii pentru Eurasia”[lv], având în vedere este esențial ca Statele Unite, dacă vor să domine lumea, să-și exercite controlul asupra continentului eurasiatic.
„Pentru Statele Unite – scrie el – Eurasia este principala recompensă geopolitică. Timp de o jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puteri și popoare eurasiatice (…) Astăzi, o putere non-eurasiatică deține preeminență în Eurasia și primatul global al Statelor Unite depinde direct de cât timp și cât de eficient își poate menține preponderența pe continentul eurasiatic”[lvi].
Brzezinski atrage atenția asupra unui fapt: „Eurasia este cel mai mare continent de pe planetă și axa sa geopolitică”[lvii], astfel încât o putere capabilă să o domine ar controla două dintre cele trei regiuni cele mai avansate și cele mai productive din punct de vedere economic din lume. Pe de altă parte, „O simplă privire asupra hărții sugerează și că controlul asupra Eurasiei ar însemna aproape automat subordonarea Africii, făcând America și Oceania periferice geopolitic față de continentul central al lumii”[lviii].
În plus, „Eurasia este, de asemenea, locul în care se află majoritatea statelor active și dinamice din punct de vedere politic din lume. După Statele Unite, următoarele șase mari economii și următoarele șase țări cu cele mai mari cheltuieli pentru arme militare se află în Eurasia. Toate puterile nucleare recunoscute, cu excepția uneia, și toate, cu excepția uneia dintre cele ascunse, sunt situate în Eurasia.
Cei doi cei mai populați concurenți ai lumii pentru hegemonia regională și influența globală sunt eurasiatici. Toate acele state potențial susceptibile de a provoca supremația americană din punct de vedere politic și/sau economic sunt eurasiatice. Puterea eurasiatică acumulată o depășește cu mult pe cea a Statelor Unite. Din fericire pentru Statele Unite, Eurasia este prea mare pentru a fi o unitate politică. Eurasia este, așadar, tabla pe care continuă să se joace lupta pentru primat”[lix].
Pentru a face o idee despre „acest vast tablă eurasiatică de formă ciudată care se întinde de la Lisabona până la Vladivostok”[lx], pe care se joacă „marele joc”, Brzezinski inserează o hartă geografică a continentului împărțită în patru spații mari, prin respectiv denumit Spațiu Mijlociu (corespunzând aproximativ Federației Ruse și teritoriilor adiacente din Asia Centrală), Vest (Europa), Sud (Orientul Apropiat și Mijlociu), Est (Orientul Îndepărtat și Asia de Sud-Est).
„Dacă Spațiul Mijlociu – scrie Brzezinski – este împins progresiv către orbita în expansiune a vestului (în care Statele Unite au preponderență), dacă regiunea de sud nu este supusă dominației unui singur jucător și dacă estul nu este unificat în o modalitate care duce la expulzarea Statelor Unite din bazele sale de coastă, atunci se poate spune că Statele Unite vor prevala.
Dar dacă spațiul de mijloc respinge Occidentul, devine o singură entitate activă și fie preia controlul asupra sudului, fie stabilește o alianță cu principalul jucător estic [China, ed.], atunci primatul american în Eurasia se va reduce considerabil. La fel s-ar întâmpla dacă cei doi principali jucători estici [China și Japonia, n.red.] s-ar uni într-un fel”[lxi].

„Geostrategia pentru Eurasia” dezvoltată de Brzezinski identifică Europa drept vehiculul principal al Statelor Unite pentru o proiecție mai mare a puterii pe continentul eurasiatic. Conform definiției brutal de realiste folosite de fostul consilier Carter, Europa este „principalul cap de pod geopolitic [al Statelor Unite] pe continentul eurasiatic”[lxii]; Mai mult, este un „cap de pod democratic”[lxiii], deoarece „împarte aceleași valori”[lxiv] care au fost exportate din America în Europa în 1945 și 1989 și care au transformat-o pe aceasta din urmă în „aliatul natural.” [sic! ] din Statele Unite”[lxv].
Prin urmare, asigură Brzezinski, extinderea Uniunii Europene, irelevantă din punct de vedere politic și supusă militar Statelor Unite, nu ar trebui să ridice preocupări excesive la Casa Albă, dimpotrivă: „O Europă mai extinsă va crește sfera de influență americană (… ) fără să creeze în același timp o Europă atât de integrată politic încât să poată pune probleme Statelor Unite în probleme geopolitice cărora le acordă o mare importanță, în special în Orientul Mijlociu”[lxvi].
În ceea ce privește rolul geopolitic al Rusiei, marea țară situată în centrul masei continentale eurasiatice, Brzezinski face referire la eventualitățile pe care analiștii le-au luat în considerare la sfârșitul anilor 1990. Dintre toate teoriile formulate la acea vreme, cea care s-a adeverit practic este cea conform căreia Rusia, mai devreme sau mai târziu, ar constitui o aliniere eurasiatică împreună cu Iranul și China: „cea mai militantă putere islamică din lume și cu puterea asiatică cea mai puternică și populată din lume”[lxvii].

NOTE
[i] George Orwell, Nouăsprezece optzeci și patru, Secker & Warburg, Londra 1949.
[ii] Roderigo Di Castiglia (pseudonim di Palmiro Togliatti), Hanno perduto la speranza, „Rinascita”, anno VI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1950
[iii] Giulio Meotti, Ecco perché ho scripto 1984, „Il Foglio” (versiunea digitală), 26 august 2013.
[iv] Eduard Suess, Das Antlitz der Erde, 3 vol., F. Tempsky, Prag-Wien-Leipzig 1885-1909.
[v] Carl Gustav Reuschle, Handbuch der Geographie oder Neueste Erdbeschreibung mit besonderer Rücksicht auf Statistik, Topographie und Geschichte, Schweizerbart, Stuttgart 1859.
[vi] Hesiod, Teogonia, 346-348.
[vii] Eschil, Perșii, 185-186.
[viii] Raniero Gnoli, Ricordo di Giuseppe Tucci, ISIAO, Roma 1985, p. 9.
[ix] Giuseppe Tucci, Ciro il Grande. Discorso commemorativo tenuto in Campidoglio il 25 maggio 1971, ISIAO, Roma 1971, p. 14.
[x] Mircea Eliade, Testul labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Ediciones Cristiandad, Madrid, 1980, p. 70.
[xi] Mircea Eliade, L’Europe et les rideaux, „Comprendre”, 3, 1951, p. 115.
[xii] Roberto Scagno, Mircea Eliade: a Roman Ulisse between the East and the West, în: AA. VV., Confronto con Mircea Eliade, Jaca Book, Milano 1998, p. douăzeci și unu.
[xiii] Mircea Eliade, Struttura e funzione dei miti, în Spezzare il tetto della casa, Jaca Book, Milano 1988, pp. 74-75.
[xiv] Franz Altheim, Storia della religione Romana, Settimo Sigillo, Roma 1996, p. 30.
[xv] Franz Altheim, Attila et les Huns, Payot, Paris 1952, p. 5.
[xvi] Franz Altheim, Attila et les Huns, cit., p. 225.
[xvii] S-ar putea adăuga și alte cazuri exemplificative: cf. C. Mutti, Esploratori of the Continent. L’unità dell’Eurasia nello specchio della filosofia, dell’orientalistica e della storia delle religioni, Effepi, Genova 2011.
[xviii] Eurasism sau eurasianism? Eurasianist sau eurasianist? Este adevărat că „expresiile eurasism și eurasist [au] intrat acum în uz comun” (Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa. The myth of Eurasia in Russian cultura, Libri Scheiwiller, Milano 2003, p. 197, n. 89). ). Cu toate acestea, pe baza unui criteriu analogic, consider de preferat formele Eurasianism și Eurasianism, întrucât termeni similari, precum europeanism, africanism, americanism etc., precum și adjectivele corespunzătoare, se formează prin adăugarea sufixului -ism., – este la tema adjectivului, nu la tema nominală. Altfel, am avea un europist, un africanist, un americanist.
[xix] „Cultura europeană (…) este rezultatul istoriei unui anumit grup etnic. Triburile germanice și celtice, suferind influența culturii romane în diferite grade și amestecându-se puternic între ele, au creat un mod de viață comun specific din elementele culturii lor naționale și ale culturii romane. În virtutea condițiilor etnografice și geografice comune, au trăit o viață comună mult timp în obiceiurile și istoria lor, datorită relațiilor reciproce continue, în plus, elementele comune erau atât de relevante, încât sentimentul unității romano-germane era inconștient. mereu prezent.în ei” (Nikolaj Trubeckoj, L’Europa e l’umanità, Einaudi, Einaudi, Torino 1982, p. 12).
[xx] Pentru o privire de ansamblu asupra gândirii „clasice” eurasiatice, pe lângă studiul menționat mai sus al lui Aldo Ferrari, La Foresta e la Steppa, vezi: Otto Böss, La dottrina eurasiatica. Contributi per una storia del pensiero russo nel XX secolo, Società Editrice Barbarossa, Cusano Milanino, s.d.
[xxi] Nicolas S. Troubetzkoy, Principes de Phonologie traduits par J. Cantineau, Paris 1949.
[xxii] AA. VV., Ischod k Vostoku. Predčuvstrija i sverženija. Utverždenie evrazijcev, Rossijsko-Bolgarskoe izdatel’stvo, Sofija 1921. Există o traducere în limba engleză: Exodus to the East. Legături și evenimente. Charles Schlack, Jr., editor. 1996. În spaniolă, unele dintre aceste articole au fost publicate în: Eurasia y el eurasianismo. Între Est și Vest. Edițiile Fides, Tarragona, 2020. (n.d.t.)
[xxiii] Nikolaj Sergeevič Trubeckoj, L’eredità di Genghis Khan, Società Editrice Barbarossa, Milano 2005, p. 24.
[xxiv] Pëtr Savickij, Povorot k Vostoku, în AA. VV., Ischod k Vostoku, cit., pp. 1-13.
[xxv] Martino Conserva – Vadim Levant, Lev Nikolaevič Gumilëv, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2005; Luigi Zuccaro, Geofilozofie cu Lev Gumilëv, Anteo, Cavriago 2022.
[xxvi] În italiană: Lev Gumilëv, Gli Unni. Un empire di nomadi antagonista dell’antica Cina, Einaudi 1972. În spaniolă: Lev Gumilev: Căutarea unui regat imaginar; Legenda prestului Ioan. Drakontos – Critică, Grupul Grijalbo-Mondadori, Barcelona, 1994
[xxvii] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, „Eurasia. Revista studii geopolitice”, 1/2004, p. 9.
[xxviii] Alain De Benoist – Aleksandr Dugin, Ce este eurasismul? O conversație între Alain de Benoist și Alexandr Dugin. Ediciones Fides S.L., Torredembarra (Tarragona), 2014, p. 93
[xxix] Aleksandr Dugin, L’idea eurasiatista, „Eurasia. Recenzia studiilor geopolitice”, cit., pp. 7-23.
[xxx] Cf. Karl Haushofer, Il blocco continentale. Mitteleuropa-Eurasia-Giappone, Anteo, Cavriago 2023.
[xxxi] Claudio Mutti, Carlo Terracciano redattore di Eurasia, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 1/2021, pp. 19-24.
[xxxii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: una geopolitica „orizzontale”, „Eurasia. Revista studii geopolitice”, 2/2005, p. 181.
[xxxiii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: una geopolitica „orizzontale”, cit., p. 191.
[xxxiv] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 184.
[xxxv] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 184.
[xxxvi] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 186.
[xxxvii] Carlo Terracciano, Europa-Rusia-Eurasia: o geopolitică „orizzontale”, cit., p. 190.
[xxxviii] „Pentru mine este evident că victoria lui Trump a marcat prăbușirea paradigmei politice globale și, în același timp, începutul unui nou ciclu istoric. (…) în „Epoca lui Trump”, antiamericanismul este deja sinonim cu globalizarea (…) Cu alte cuvinte, antiamericanismul în contextul politic actual devine parte integrantă a retoricii aceleiași elite liberale pentru care sosirea lui Trump a fost o adevărată lovitură. Pentru oponenții lui Trump, 20 ianuarie a fost „sfârșitul istoriei”, în timp ce pentru noi a reprezentat o fereastră pentru noi oportunități și opțiuni” („Les Amis d’Alain de Benoist”, 28 martie 2017, alaindebenoist.com). Pentru o analiză a erorii de evaluare comisă de Dugin asupra fenomenului Trumpist, cf. Daniele Perra, La visione strategica di Aleksandr Dugin, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 1/2020, pp. 19-26.
[xxxix] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, Ars Magna, 2021. Ed. it.: Aleksandr Dugin, Contro il Grande Reset. Manifesto del Grande Risveglio, AGA Editrice, Cusano Milanino 2022.
[xl] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 47. Despre averea reînnoită a temei evanghelice a „Marea Trezire”, cf. Claudio Mutti, Le sètte dell’Occidente, „Eurasia. Revizuirea studiilor geopolitice”, 2/2021, pp. 9-17. Traducerea în spaniolă: sectele Occidentului. https://www.eurasia-rivista.com/las-sectas-de-occidente/
[xli] Alexandre Douguine, Împotriva Marii Resetări. Le Manifeste du Grand Réveil, cit., p. 37. Sul rol di Steve Bannon, cf. Claudio Mutti, Sovranisti a sovranità limitationta, în AA. VV., Inganno Bannon, Cinabro Edizioni, Roma 2019, pp. 83-102.
[xlii] „Lupta noastră nu mai este împotriva Americii. America despre care nu știam că mai există. Diviziunea societății americane este de acum înainte ireversibilă. Suntem în aceeași situație peste tot – în interiorul SUA și în afara. Deci aceeași luptă la scară globală” (Alexander Dugin, Great Awakening: the future starts now, „Katehon”, 9 ianuarie 2021, katehon.com).
[xliii] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, Volpe, Roma 1965., pp. 17-18.
[xliv] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., p. douăzeci și unu.
[xlv] Jean Thiriart, Un empire di 400 milioni di uomini: l’Europa, cit., pp. 26-29.
[xlvi] Lorenzo Disogra, L’Europa come rivoluzione. Pensiero e azione di Jean Thiriart, Prefazione di Franco Cardini, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2020, p. 30.
[xlvii] Jean Thiriart, Entretien accordé à Bernardo Gil Mugurza [rectius: Mugarza] (1982), în: AA. VV., Le prophète de la grande Europe, Jean Thiriart, Ars Magna 2018, p. 349.
[xlviii] Jean Thiriart, La Turquie, la Méditerranée et l’Europe, „Conscience européenne”, n. 18 iulie 1987.
[xlix] Eseul L’Europe jusqu’à Vladivostok, publicat în traducere rusă în ziarul „Den’” și publicat în limba franceză în nr. 9 din „Nationalisme et République” din septembrie 1992, a fost reluată la conferința de presă pe care Jean Thiriart a susținut-o la Moscova la 18 august a aceluiași an. Traducerea italiană a apărut în „Eurasia”: prima parte în nr. 4/2013 (p. 177-183), partea a doua în nr. 4/2017 (p. 131-145).
[l] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2018, p. 204.
[li] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 190.
[lii] Jean Thiriart, L’Empero Euro-sovietico da Vladivostok a Dublino, cit., p. 191.
[liii] Zbigniew Brzezinski, Tabla mare de șah. Primatul american și imperativele sale geostrategice, Cărți de bază, New York 1997. Ed. spaniolă: The Great World Board. Supremația americană și imperativele ei geostrategice. Ediciones Paidós Ibérica, S. A., Barcelona, 1998.
[liv] „Cine stăpânește Europa de Est comandă Heartland; Cine stăpânește Heartland comandă Insula-Lume; Cine stăpânește Lumea-Insula comandă lumea” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 38).
[lv] „O geostrategie pentru Eurasia” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 197).
[lvi] „Pentru America, premiul geopolitic principal este Eurasia. Timp de o jumătate de mileniu, afacerile mondiale au fost dominate de puterile eurasiatice (…) Acum o putere non-eurasiatică este preeminentă în Eurasia – iar primatul global al Americii depinde direct de cât de mult timp și cât de eficient este susținută preponderența sa pe continentul eurasiatic” (Zbigniew). Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 30). Ed. spaniolă: p.39
[lvii] „Eurasia este cel mai mare continent al globului și este geopolitic axial” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Ed. spaniolă: p. 39
[lviii] „O simplă privire asupra hărții sugerează, de asemenea, că controlul asupra Eurasiei ar implica aproape automat subordonarea Africii, făcând emisfera vestică și Oceania periferice geopolitic față de continentul central al lumii” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Ed. spaniolă: p. 39 și 40.
[lix] „Eurasia este, de asemenea, locația majorității statelor politice asertive și dinamice ale lumii. După Statele Unite, următoarele șase mari economii și următoarele șase cei mai mari cheltuitori cu arme militare se află în Eurasia. Cei doi cei mai populați aspiranți ai lumii la hegemonie regională și influență globală sunt eurasiatici. Toate provocările politice și/sau economice potențiale pentru primatul american sunt eurasiatice. În mod cumulativ, puterea Eurasiei o umbrește cu mult pe cea a Americii. Din fericire pentru America, Eurasia este prea mare pentru a fi una din punct de vedere politic. Eurasia este astfel tabla de șah pe care continuă să se joace lupta pentru primatul global” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 31). Tradus ing.: p. 40
[lx] „Această tablă de șah uriașă, cu formă ciudată, eurasiatică – care se extinde de la Lisabona până la Vladivostok” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35).
[lxi] „Dacă spațiul de mijloc poate fi atras din ce în ce mai mult în orbita în expansiune a Vestului (unde America predomină), dacă regiunea de sud nu este supusă dominației unui singur jucător și dacă Estul nu este unificat într-un mod care determină expulzarea Americii din bazele sale offshore, se poate spune că America va prevala. Dar dacă spațiul de mijloc respinge Occidentul, devine o entitate unică asertivă și fie câștigă controlul asupra Sudului, fie formează o alianță cu actorul major din Est, atunci primatul Americii în Eurasia se micșorează dramatic. Același lucru ar fi și dacă cei doi mari jucători estici [Cina și Giappone] s-ar uni cumva” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 35). Tradus ing.: p. 43
[lxii] „Capul de pod geopolitic esențial al Americii în continentul eurasiatic” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59). Tradus Sp.: 65
[lxiii] „The Democratic Bridgehead” este titlul celui de-al treilea capitol din The Grand Chessboard, cit., p. 57
[lxiv] „aceleași valori” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 59). Tradus ing.: p. 65
[lxv] „aliatul natural al Americii” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 57). Tradus ing.: p. 65
[lxvi] „O Europă mai mare va extinde aria de influență americană (…) fără a crea simultan o Europă atât de integrată din punct de vedere politic încât să poată provoca în curând Statele Unite în chestiuni geopolitice de mare importanță pentru America în alte părți, în special în Orientul Mijlociu” ( Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 199). Tradus mai ales: p. 202
[lxvii] „cea mai militantă putere islamică din lume și cea mai populată și puternică putere asiatică din lume” (Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, cit., p. 116). Tradus ing.: p. 121