TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (2)
Suntem aici înainte de năvălirea ungurilor!
„Cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Originile daco-romane, legendă, ubicuitate – o mare enigmă. Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii… Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator numeşte migrator pe altul categoric sedentar. El vine însă cu un << titlu de nobleţe>> : de cuceritor cu sabia şi violenţa calului faţă de blândeţea boului şi a oii… „ ( Prof. univ. dr. David Prodan, academician).
La un „semn” al magnatului american de origine maghiară Söröş, care şi-ar dori să confere tuturor popoarelor o nouă identitate, o puzderie de figuri cosmopolite şi-au ridicat la unison vocile (sponsorizate) ca să arunce în derizoriu, prin deturnări grosiere, studiile ştiinţifice ale savanţilor din domeniul etnogenezei lumii. În „demitizarea” orchestrată de el, planetară, a „rostogolit” în cele 4 zări „tone” de dolari şi astfel, cum era de aşteptat, o „armată” de unelte ale mediocrităţii s-au înfruptat ca vulturii din „stârvul” escrocheriilor sale, punând umărul la falsificarea istoriei, răstălmăcirea valorilor consacrate şi, nu în ultimul rând, la o nouă „ordine” postdemocratică.
La noi, în România, printre zgomotoasele sale portavoci – care ne-au contestat originile daco-romane cu scopul de a ne prezenta în istorie ca un popor de pripas, numai „bun” de „călărit” de unguri (etc) – s-a regăsit şi „prestigioasa” editură Humanitas, condusă de filosoful politruc Liiceanu, care a girat lansarea în spaţiul public a unor opinii speculative şi defăimătoare la adresa originii, vechimii şi demnităţii noastre naţionale!
Astfel, în tumultul creat de cei care obişnuiesc să vorbească dincolo de ceea ce ştiu, o serie de „români” – în consens cu orientarea noii „şcoli” (politice) ungureşti – ne-au „rupt” legătura cu geneza istorică din neamul traco-dacilor, ne-au „exterminat” o dată cu invazia romană (ne-au redus etnogeneza la a ne considera ca fiind urmaşii exclusivi ai coloniştilor romani, cum au făcut şi greco-catolicii Şcolii Ardelene!), ne-au contestat romanizarea şi elementele sale specifice (nu neapărat că nu am înţelege şi încercarea forţată a unora de a ne „împinge” identitar pe axa Romei catolice), ne-au blamat continuitatea daco-romană pe pământul de astăzi (de după retragerea unei părţi a armatei şi administraţiei romane, în 271 dHr.), ne-au considerat venetici la noi acasă (de aceea am fost toleraţi şi persecutaţi atâtea secole în Transilvania, politizându-ni-se romanitatea în special după ce Transilvania a intrat, din 1699, sub dominaţia austriacă), ne-au prefabricat internaţional o imagine de neam primitiv şi criminal…
Cu riscul de a mă repeta, în încercarea de a-i invita pe batjocoritorii istoriei românilor să mai pună şi ei mâna pe carte, aş vrea să invoc numele a 7 personalităţi din istoriografia maghiară care ne-au atribuit provenienţa de popor romanic (ceea ce înseamnă şi o recunoaştere implicită a faptului că românii locuiau în Transilvania înainte de a năvăli ungurii): T. Ortvay, A.Hustti, Ş.Zamosius, I. Szamoskozy, S. Keza, L. Istvan, L. Kövari (lor li se adaugă şi savanţi italieni, polonezi, germani etc), câteva documente excepţionale (din secolele X-XIII) pe acelaşi subiect (cronicele lui Gardizi, Kekaumenos şi Kynnamos; actele imperiale din vremea împăraţilor bizantini Vasile II Macedoneanul, Constantin VII Porfirogenetul; scrierile papilor Inocenţiu III, Pius II şi Clement VIII), numeroasele descoperiri arheologice de după 271 (numai în Harghita şi Covasna sunt 50 de puncte arheologice, datând din perioada secolelor VII-XI), scrierile savanţilor români despre continuitatea daco-romană (Iorga, Xenopol, Haşdeu, Cantemir, Giurescu). Toate aceste documente, pentru cine este curios să ne perceapă trecutul dincolo de răstălmăcirile interesate ale ungurilor, se pot regăsi – înainte să le secretizeze globaliştii – în biblioteci, arhive, muzee…
Cine (şi de ce) răstălmăceşte vechimea românilor în Transilvania ?
„Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare” (D. Prodan, academician).
Oficialii de la Budapesta nu au precupeţit de-a lungul timpului nici un fel de eforturi, de mijloace perfide, ca să îşi atingă scopul de a ne domina şi discredita, în virtutea convingerii lor că provin dintr-o rasă superioară, dar şi de a face presiuni ca marile cancelarii europene să le recunoască dreptul istoric de a fi stăpânii Transilvaniei, în ciuda desfiderii cu nonşalanţă a tuturor documentelor care atestă prezenţa noastră înaintea năvălirii lor în Terra ultrasilvana şi a regulilor elementare de bună convieţuire interetnică! Cu o insistenţă dusă deseori până la extrem, ungurii ne-au confiscat identitatea, ne-au făcut să ne simţim ca nişte străini în propria noastră casă, ne-au batjocorit şi discriminat („pozitiv”) chiar şi până în zilele noastre! Ridicolul situaţiei nu derivă însă neapărat din aceea că s-au găsit peste noapte promotori care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi istoricul maghiar I. Wellmann („Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (românilor – n.a.). De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare… Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”), ci din faptul – de neînţeles – de a nesocoti informaţiile despre prezenţa românilor în Transilvania înaintea ungurilor, dincolo de cercetările în acest sens făcute de doi academicieni români (I. Lupaş, D. Prodan etc), cum reiese concludent din analiza a două documente istorice de bază ale istoriografiei maghiare (Gesta Hungarom, Hungaria diplomatica), a poziţiilor exprimate de doi istorici maghiari (H. Mihaly, S. Keza), a concluziilor la care au ajuns doi regi maghiari (Bela IV, Coloman) şi, nu în ultimul rând, a argumentelor invocate de trei istorici străini (J. Thunmann, M.G. Lehr, Seaton-Watson) etc. Aşa se face că acum este întreţinut şi ia amploare fenomenul incredibil, atât de clamat anarhic astăzi şi pe străzile României, că de Istorie şi de orice altceva se pot ocupa mai nou oamenii de rând, nu neapărat cei avizaţi (specialiştii)!
O teorie fără suport istoric!
„Am eliminat teoria (imigraţionistă – n.a.), am restabilit identitatea poporului român din Transilvania, dreptul la pământul său, am eliminat halucinaţia fiinţei sale de popor rătăcitor cu turmele sale de-a lungul şi de-a latul ţării? Aş. Ea va dăinui împotriva tuturor existenţelor, pentru că este unica armă, oricât de paradoxal, unicul argument de apartenenţă a Transilvaniei la Ungaria. Zadarnică strădania de a-l elimina (…) Vor renunţa (ungurii – n.a.) vreodată la acest eşafodaj, la această mistificare? Nici vorbă. Vor cultiva-o, în ciuda tuturor evidenţelor. Nu se pot lipsi de ea, este doar unicul temei pe care reclamă o stăpânire (…) Pumnalul crunt de ieri în inima Transilvaniei de nord n-a fost de ajuns. Iată-ne din nou cu spectrul lui în faţă… Am scris însumi în tinereţe o replică istorică la teoriile revizioniste din 1944, sub titlul TEORIA IMIGRAŢIEI, tradusă şi în limba franceză, care a rămas fără replică… Nici nu a fost înregistrată nicăieri de istoriografia maghiară… Ungurii nu de adevăr au nevoie, ci de mistificarea lui, de un drept istoric care nu li s-a cuvenit niciodată. Ei au nevoie de propriile viziuni, care depăşesc istoria” (academician David Prodan, istoric).
Cu o alergie organică la români, atât de transparentă şi în nepoliteţea diplomatică cu care ne tratează de secole oficialii Budapestei, un căpitan în armată austriacă şi născut la Baden (Germania), numit Franz Sulzer (1727-1791), a comis o crimă spirituală împotriva adevăratei noastre origini şi, supărat că domnitorul A. Ipsilanti nu a vrut să facă demersurile ca să fie numit consul austriac la Bucureşti, ne-a confecţionat o „istorie” din care rezultă teoria (vânturată obsedant de unguri încă din secolul XVIII) că noi, românii, nu am fi băştinaşi în Transilvania, ci nişte venetici care (în 271) ne-am retras în sudul Dunării concomitent cu romanii şi de acolo am fi imigrat mai târziu în Transilvania! „Teoria” lui imigraţionistă, nu contează că în realitate nu are ca suport nici un document istoric, a „surâs” ungurilor în încercarea lor, de o ambiguitate ilară, de a argumenta speculativ aberaţia că timp de 1000 de ani ar fi fost un gol imens în centrul Europei (în Transilvania), adică în cea mai bogată şi fertilă regiune, unde s-ar fi aşezat… ungurii, abia în secolul IX, înaintea – „evident” – a românilor. Mă rog, dincolo de faptul că „teoria” lui şi-a găsit rezonanţă în alte minţi, cum ar fi în special a geografului german dintre sudeţi R. Roesler (1836-1874), relevant nu este atât faptul că aceste atitudini au fost emise pe când Ungaria se afla sub tutelă austriacă, ci aspectul că istoriografia românească şi cea străină, sesizând maniera hazardată cu care cei doi (şi adepţii) „jonglează” cu cronologia evenimenţială şi cu locul de unde ne-am fi „format” şi „migrat” în Transilvania (unul zice că Transilvania ar fi rămas nelocuită în 271, altul că în 106; unul că am fi migrat în Transilvania începând cu secolul X, altul susţine că pe la mijlocul secolului XIII), istoriografii serioşi dejoacă încercarea de a „strecura” în ştiinţă nişte teze speculative conform cărora românii din Transilvania ar fi „migrat” din sudul Dunării şi, pe „furiş”, s-ar fi împământenit printre ungurii deja existenţi în Transilvania („justificându-se” astfel dominaţia „stăpânilor” maghiari în Transilvania, implicit starea românilor de slugi „tolerate”, într-o vreme când şi ungurii nu erau altceva decât o provincie stăpânită de austrieci – din 1526 – vreme de 392 de ani, cu o relativă autonomie între 1867-1918).
Nu ştiu cum au reuşit unii istorici maghiari – ca G. Szekffi şi S. Zombor – să se ralieze la aceste impregnaţii para-istorice, propagate de un militar şi un geograf, dar cel puţin „interesantă” mi se pare inconsecvenţade care au dat dovadă istoricii maghiari I. Szamoskozy şi J. Benkö, precum şi ideea că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania (autorii manualului de Istorie naţională maghiară au „dat o palmă” documentului central Gesta Hungarorum, atât de drag lor)!
Nu pot să închei fără să amintesc cum şi la noi, în contextul în care mişcarea de emancipare naţională din secolele XVIII-XIX a încercat să răspundă ideilor imigraţioniste expuse mai sus, savantul filolog şi academician B.P. Haşdeu a elaborat studiul „Perit-au dacii?” cu scopul de a-i combate pe greco-catolicii Şcolii Ardelene, care ne-au alterat originile expulzându-i pe daci (prin împăratul Traian) din istorie şi făcându-ne urmaşi doar ai coloniştilor Romei, ceea ce l-a făcut să scrie dojenitor că aceşti „corifei” ardeleni „nu cunosc istoria (…) nu se roşesc de a face de râs pe bietul Eutropiu, pe care aşişderea-l cunosc mai rău, decât eu pe istoricii chinezeşti”…
Istoria unui „drept istoric”… furat!
„Sunt mobilizate masiv toate vestigiile cunoscute ale apariţiei ungurilor în Europa, virtuţile lor de popor de stepă. Au venit cu mare zgomot european. Au luat prin călăreţii lor Europa în copitele cailor în lung şi-n lat, au devenit groaza Europei, groaza istoriei sale. Nu numai au călcat-o, ci s-au constituit stăpâni, şi-au luat cu de la sine putere misiunea de-a ne europeniza şi pe noi, constituindu-şi un drept de veci asupra noastră şi după eliberarea popoarelor pe care le-au călcat, în loc să tragă în vreun fel consecinţele acestui act istoric” (academician D. Prodan).
Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică al faptului că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu ai nici o şansă să înţelegi, oricât ai studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania! Sigur, este foarte uşor să te opui dreptului de autodeterminare al poporului, să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI, să spui câte şi mai câte, dar totuşi nu este suficient, căci ceva din adâncul tău, vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun! Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată(Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania. Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.
Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!
În concluzie, stimaţi cititori, cele trei documente istorice invocate de mine contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică supremaţia în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un „drept istoric” care, de fapt, este al nostru…
Prof. Costel NEACŞU
