Transilvania, în parte a fost cucerită de unguri și asta în circa 200 de ani !
Un lucru mai puţin cunoscut,dar acceptat de istoricii moderni este faptul că Transilvania nu a fost cucerită în totalitate de unguri. Specialiştii spun că ocuparea Transilvaniei a avut loc în decurs de aproximativ 200 de ani. De la atacarea primelor formaţiuni prestatale ale populatiei locale găsite de triburile maghiarilor în Transilvania, la organizarea Voievodatului Transilvaniei , au fost mulţi paşi de urmat.
Cercetătorul Kurt Horedt, de exemplu, pe baza mărturiilor arheologice, dar şi a izvoarelor scrise, arată că Transilvania ar fi fost cucerită abia între secolele XI şi XIII, iar ocupaţia s-a desfăşurat în cinci etape.
Adică în jurul anului 900,primele formatiuni maghiare abia au ajuns până la Someşul Mic, în jurul anului 1000,pe valea Someşului Mic şi Mureşul, la 1100 au ajuns pe Târnava, în următorii 50 de ani s-au deplasat până la linia Oltului, iar abia către 1200 au ajuns la cetatile dacice din arcul carpatic. Cu alte cuvinte, până la 1200, cu greu se poate spune că ungurii ar fi stăpânit efectiv Transilvania..
Din contră, multe zone cu populaţie românească, guvernate de voievozi şi cnezi locali aveau si sub unguri o largă autonomie, mai ales până la organizarea feudală a regatului maghiar şi constituirea unui voievodat Transilvan acceptat de localnici , atestat documentar în 1176.
Împingerea graniţelor până la 1200 s-a făcut, spun specialiştii, prin intermediul prisăcilor, un fel de întărituri, dar şi prin lupte zonale date cu liderii românilor. Tot specialiştii spun că o parte a populaţiei româneşti s-a retras din calea ungurilor, stabilindu-se în zonele mărginaşe ale atacurilor militare exercitate de călăreţii maghiari. Erau Zone ocupate mai tarziu si cu ajutorul secuilor, saşilor şi teutonilor Ocuparea efectivă a ţării Ardealului a început, cum am precizat, odată cu feudalizarea Ungariei şi aplicarea inclusiv în voievodatul transilvan a acestor forme vest-europene. Pentru a obţine controlul, maghiarii s-au folosit şi de colaborarea cu alte populaţii, precum secuii sau saşii.
Primii, de origine turanică, au fost folosiţi din punct de vedere militar pentru a forţa penetrarea în teritoriile locuite de români, iar mai apoi pentru a apăra trecătorilor Carpaţilor. În spatele paravanului asigurat de războinicii secui, au venit saşii, . Majoritatea erau buni meseriaşi şi puteau duce la o exploatare eficientă a resurselor, pentru ei, dar mai ales pentru coroana maghiară.
„Printre populaţiile alogene care au colaborat de la început cu puterea centrală maghiară se aflau secuii, pe lângă care ungurii vor obţine şi colaborarea pecenegilor, uzilor şi cumanilor, iar ulterior şi a saşilor. Modul de colaborare a acestor populaţii cu puterea centrală nu a fost constant, el diferenţiindu-se de la o etapă la alta şi de la un popor la altul”, preciza Academicianul si istoricul Ioan Aurel Pop în lucrarea sa „Istoria Transilvaniei”.După secui şi saşi, au fost aduşi şi cavalerii teutoni, meniţi să asigure colaborarea si un control eficient din punct de vedere militar . Forme de conducere împrumutate de la români În perioada timpurie a cuceririi maghiare, adică până în jurul secolului al XIII-lea şi al XIV-lea, specialiştii arată că românii, cu toată pătrunderea secuiască, săsească şi teutonă, au avut numeroase zone cu „cvasiautonomie”.
De altfel, regii din dinastia tradiţională arpadiană au împrumutat, din dorinţa de a evita revolte, dar şi de a facilita integrarea populaţiei majoritate, forme de conducere româno-slave din Transilvania. O dovadă invocată de istorici este forma voievodatului, dar şi menţinerea autonomiei unor cnezate, precum cele din Ţara Haţegului, Maramureşului şi Zarandului.
„În teritoriul cucerit de maghiari se aflau populaţii mai vechi, slave şi romanice, care sub raport politic se aflau într-o fază incipientă de organizare. În încercarea lor de a administra vastul teritoriu cucerit, regii arpadieni au păstrat vechea organizare voievodală, cum s-a întâmplat şi în Transilvania intracarpatică”, preciza şi Acad.profesor Ioan Aurel Pop în „Istoria Transilvaniei”. Ideea împrumutului formei voievodatului de la populaţia românească majoritară este un semn şi pentru alţi istorici, că de fapt regii arpadieni recunoşteau si mizau pe importanţa comunităţilor româneşti şi isi doreau o integrare paşnică a acestora în regatul maghiar”. Conducătorul administrativ şi militar al Transilvaniei poartă numele caracteristic de „voievod“: e o moştenire de la voevozii româno-slavi supuşi de unguri (…) voievodul ardelean a fost scăzut la rolul de reprezentant al regelui ungar; numele cel vechi s-a păstrat totuşi, ca unul ce era intrat adânc în conştiinţa băştinaşilor ţării. În perioada dinastiei arpadiene, adică a primilor regi unguri până în secolul al XIII-lea, românii din Transilvania beneficiau de zone cu largă autonomie, acolo unde erau conduşi de liderii locali şi unde-şi practicau religia ortodoxă. Inclusă până la începutul secolului al XIII-lea în Ungaria arpadiană, Este adevarat , Transilvania avea să evolueze într-un ritm apreciabil pe drumul parcurs de statele europene mai vechi. Şi aici, regele şi-a păstrat dreptul de stăpânire asupra pământului, din care donează cea mai mare parte nobilimii laice, instituţiilor religioase, secuilor şi saşilor O bună parte – mai ales în depresiunile de margine ale Ardealului – rămân insa în stăpânirea cnezilor şi voievozilor români”, precizează Acad.Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”.
Cnezii şi voievozii români stăpâneau în zone dominate de populaţie valahă precum Zarand, Amlaş, Năsăud, Făgăraş, Haţeg,Maramureş sau Arad. În aceste zone, autonome româneşti, fenomenul iobăgiei, adică al aservirii complete a ţărănimii, nu era aplicat, ţăranii români fiind grupaţi în obşti libere din punct de vedere juridic, dar cu obligaţii faţă de stăpânii feudali, stat şi biserică. Aceştia se aflau social deasupra iobagilor din comitate.De altfel, ideea că românii au fost de la început iobăgiţi şi lăsaţi fără pământuri şi drepturi, aserviţi total stăpânilor maghiari este o legendă, afirmă specialiştii. . „În părţile Aradului, Zarand, Maramureş, Haţeg, Amlaş, Năsăud Sambata şi Făgăraş, românii nu erau propriu-zis iobagi, ci ţărani cu obligaţii individuale şi colective, ce se aflau social şi juridic deasupra iobagilor de pe domeniile comitatelor.
Afirmaţia istoricilor moderni ai românilor, că iobagii din Transilvania erau în majoritate români înainte de secolul al XV-lea, constituie o legendă născută în toiul luptelor de emancipare socială şi naţională”, confirmă Prof. Ioan Aurel Pop în lucrarea mai sus menţionată. Aceste enclave româneşti cu largă autonomie sunt amintite în documentele vremii din secolul al XI până în secolul al XIII lea. „Despre cnezi este vorba mai întâi în comitatul Dăbâca: Villani kenesii et omnes alii de provincia Doboka“.
Prof.Deak Andrei
