Tratate năuce care au… desfiinţat România
Lucrurile nu au mers mai bine în nici un deceniu (între 1990-1997), la vremea preşedinţiilor lui Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, cei care au „croşetat” – ştiţi, un ochi pe faţă, altul pe dos – nişte tratate năuce cu fosta U.R.S.S., cu Ungaria şi Ucraina, care – dacă le veţi studia cu atenţie mărită – ne-au lăsat… fără ţară
Pentru că, aşa cum a deconspirat, recent, diplomatul de excepţie, ambasadorul patriot Ion Anghel, fondator al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, şi care mănâncă pe pâine politică externă, în acele nefericite tratate nu s-au invocat, ca argument de necontestat, prevederile cu privire la frontierele României din tratatele de pace de la Paris din 1920 (Trianon) şi din 1947.
De unde şi paradoxul extrem de periculos pentru existenţa statului românesc: neamintidu-se – era obligatorie această stipulaţie! – care sunt liniile de frontieră în acele tratate între statele respective, este ca şi cum ai lăsat o cetate fără metereze, o ogradă fără garduri sau un sat fără câinii de pază. Astfel că şi cetatea, şi ograda, şi satul sunt lesne de prădat, urmând dispariţia. Într-o atare stare de anomie teritorial-statală se află România în… anul Centenarului Marii Uniri. 
De fapt, România Mare nu mai există. Şi, dacă guvernanţii nu vor renegocia tratatele cu statele amintite, asigurându-şi garanţia fermă a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, România, câtă mai există, riscă dispariţia totală. Pe acest vid frontalier (oficial) trebuie decriptate şi sensurile unor mişcări de stradă (zice-se, proteste!) din ultimii ani. Atâta vreme cât, într-un tratat internaţional, nu ţi-ai prezervat frontierele, nu exişti ca stat. Deci, fără frontiere recunoscute în tratate, România oare o mai fi pe hartă? Din păcate, înalta trădare naţională, la români, oricât ne-ar durea acest fapt, haideţi s-o recunoaştem, este un fel de „a doua natură” asasină a „clasei politice” mişunând de mancurtizaţi.
Pentru un „Stat de necesitate europeană”! În câteva numere din această curajoasă şi asumat patriotică revistă care este „Certitudinea”, într-un moment când, in absurdo, sentimentul patriotic este alungat din sufletele românilor cu premeditare criminală de „cavaleri ai globalizării” (a se citi: Apocalipsului) predicând „moartea naţiunii”, a statului naţional unitar, au fost inserate câteva secvenţe din studiul meu geopolitic „Destin românesc la răspântie neliniştită de milenii (Eseu despre scenarii şi primejdii asasine la un veac de la izbucnirea Marelui Război şi la şapte decenii de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial)”, fapt pe care îl datorez comprehensivităţii generoase a omului de presă şi de demnă verticalitate Miron Manega („ispravnicul de concept” al publicaţiei).
Ca atare, pentru a nu lăsa unele semen de întrebare în mintea cititorilor, dar şi spre luarea aminte a specialiştilor în domeniu, sperând în disponibilitatea lor de înţelegere, oferă acum definiţiile:
Stat de sacrificiu. Entitate statală, de talie mică şi mijlocie, aflată în tamponaj între blocuri politico-economico-militare, ori este cuprinsă, marginal, însă, într-o sferă de influenţă, fiinţând contiguu altei sfere de influenţă; entitatea aceasta poate fi sacrificată, funcţie de interesele geoeconomice şi geostrategice ale Puterilor care dictează în bloc/sferă, fie ca „piesă de schimb”, fie ca o concesie strategică pentru un beneficiu (târguială cinică geopolitică); poate fi şi extinţionată de Puterea care intră în posesia ei. (De exemplu: în Europa, după al Doilea Război Mondial, statele din „istmul ponto-baltic” şi din zona central-estică a continentului; în restul lumii: statele din fostele mari imperii coloniale, dintre care unele fac parte astăzi din Commonwealth şi Communauté française).
Stat-structură de rezistenţă. Entitate statală care este situată într-o zonă de interes geopolitic sau face parte dintr-un ansamblu geopolitic (Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente pe care se vrea croită Uniunea Europa-Asia cu centre de putere la Moscova şi Beijing), ori din alianţe macroregionale cu caracter de cooperare economică şi politică (ASEAN, Asia de Sud-Est, Mercosur în America de Sud, ş.a.), şi în stare a fi pilon de susţinere solidă (dar şi contrafort) al respectivelor arhitecturi panstatale acolo unde acestea prezintă vulnerabilităţi. Condiţiile pe care este necesar să le îndeplinească acest tip de stat: stabilitate predictibil sustenabilă economică, socială şi politică; afirmarea cu demnitate a suveranităţii şi independenţei naţionale, chiar dacă face parte dintr-un ansamblu geopolitic sau alianţe macroregionale; capacitate militară de răspuns la provocările la propria adresă sau a ansamblului geopolitic ori alianţei macroregionale din care face parte; contribuţia propriei civilizaţii, rezistând tendinţelor de aculturaţie, la civilizaţia universală.
A se lua aminte, căci România a fost şi încă este cuprinsă în / vizată de – în jocul de iele de acum al New World Order post Războiul Rece – bellum omnium contra omnes.
N.B. Astăzi, România, ar trebui să fie – din păcate ne lipeşte o concepţie de politică externă coerentă, de demnitate naţională, şi asta pentru că nu avem o autentică clasă politică – un stat– structură de rezistenţă, redevenind, apropo de viziunea geopolitică a lui Nicolae Iorga, un „stat de necesitate europeană”.
Prof. Univ. GEORGE COANDĂ
