Polonia cere Ucrainei să-şi ceară scuze pentru crimele istorice

Președintele Poloniei, Andrei Duda, i-a cerut pe 11 iulie 2022 preşedintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, să ceară scuze Poloniei, în mod oficial, pentru genocidul etnic săvârșit în cel de-Al Doilea Război Mondial de Ucraina împotriva a „peste 100.000 de polonezi“ în 1943, conform agenţiei Reuters („Poland asks Ukraine confront dark past despite common front against Moscow“).
Zelensky nu a răspuns cererii Poloniei până acum.
În cazul masacrului asupra polonezilor la Katyn, reclamat de Polonia, ultimul lider al Uniunii Sovie­tice, Mihail Gorbaciov, şi-a cerut oficial scuze în faţa poporului polonez în 1990, dar documentul secret sovietic privind acest asasinat nu a fost făcut public, ci a fost înmânat pre­ședintelui Poloniei abia în 1992, de președintele Rusiei, Boris Elțin.
Faptul că acum Polonia pretinde scuze şi Ucrainei, înseamnă că vinovăţia sovie­ti­că aparţine conform documentelor şi Ucrainei (sau doar ei), NKVD-ul ucrainean fiind desigur din plin cel im­pli­cat, având o mare autonomie faţă de Moscova, fiind numit NKVS, dar despre care en­ciclopedia ucraineană online nu suflă o vorbă, relatând despre acţiunile acestuia ca fiind ale NKVD-ului moscovit.

* * *

În cazul României, nici un cuvânt nu auzim privind „Katyn-ul românesc“ şi răspun­derea Ucrainei, adică despre masacrul de la Fântâna Albă şi celelalte din acea perioadă din Bucovina de nord ocupată, căci şi românii din Bucovina au fost asasinaţi, în 1941, de către gră­ni­­cerii Republicii Sovie­ti­ce Socialiste Ucraineană, iar organizațiile românești din Ucraina reclamă un genocid cultural-lingvistic căruia îi cad victime şi azi etnicii români buco­vi­neni, dar autoritățile de la București, nepăsătoare, nu au nimic de zis şi nu intervin.

Ucraina se laudă cu crimele împotriva românilor

Bătrâni, femei, copii, cu toții au fost masacrați de iudeo-ucraineni.

A devenit un fel de corectitudine politică să fie acuzată exclusiv Rusia de tragedia din Bucovina din 1941 şi să nu cercetăm dacă nu cumva au vreo răspundere (şi) cetăţenii şi securiştii ucra­inenii. Pe ucraineni trebuie să îi considerăm buni şi să îi sprijinim îm­po­triva ruşilor, căci ei, dirijaţi de coloniştii lor, au hotărât din 2014 că sunt duşmani cu fraţii lor ruşi. Iar dirijorii ucrainenilor sunt şi dirijorii românilor ca colonişti economici.

Când ne-au răpit teritoriile „sovieticii“ erau „predominant ucraineni“
Ziarul naţionalist ucrainean „Tcahas“ („Chas“ sau Ceas) din Cernăuți, funda­men­tal antiromânesc arată într-un „caleidoscop istoric ucrainean“ că Armata Roşie (sovietică) din Ucraina, care a răpit teritoriile româ­neşti buco­vi­nene în 28 iunie 1940 (zi în care a fost răpită şi Basarabia), era formată prepoderent din ucraineni: „…începutul ocupaţiei de către Armata roşie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (astăzi regiunea Cernăuţi), care intrau la acea dată în componenţa României. Pre­luarea Bucovinei de Nord a fost fina­lizată în cursul a 4 zile. Unităţile Arma­tei roşii care au participat la această acţiune erau alcătuite predominant din ucraineni“ (citat după Paul Goma, „Masacrul de la Fântâna Albă“).
Iar la acea dată, indiferent cine erau soldaţii de rând din armata sovietică, comi­sa­rii politici care îi împingeau de la spate erau comunişti evrei.

Ucrainenii se mândresc cu faptul că ei au ucis românii!
Până şi după ieşirea din Uniunea Sovietică, ucrainenii par să se mândrească, până azi, cu uciderea românilor în 1941.
Paul Goma arăta asta despre presa ucraineană a anilor 1990 şi 2000:
„Bunăoară, s-a ajuns până acolo ca să se afirme în presa ucraineană din Cernăuţi că uciderea în masă a românilor la Lunca în noaptea de 7 spre 8 februarie 1941 nu ar fi fost decât «o faptă de eroism a grănicerilor ucraineni (!) care, fiind puţini la număr, au făcut faţă unui grup înarmat(!) foarte nume­ros de români care au încercat să atace graniţa de stat…»
…Spe­ram atunci că ar fi fost vorba doar de un act accidental, fiindcă nu ne puteam imagina ca memoria atâtor victime nevinovate ale unui regim criminal ar putea fi terfelit într-un mod atât de păgân şi laş. Dar, după câte se vede, ne-am înşelat amarnic, fiindcă, iată, acum a venit şi rândul martirilor de la Fântâna Albă să fie batjocoriţi şi mai mârşav, ei fiind numiţi de ziarul «Ceas» [„Tchas“ / „Chas“] drept «provocatori», «fascişti» şi «agenţi ai siguranţei române», ceea ce n-a cutezat să facă nici fostul KGB sovietic.
Într-un articol intitulat chiar «Provocarea de la frontiera românească» (Ceas, numărul 25, din 22 iunie 2001), semnat de redactorul şef al acestei publicaţii – Petro Kobevko – şi oferit cititorilor sub înspăi­mântătoarea rubrică: «SEPARATISM»!“ (Paul Goma, «Masacrul de la Fântâna Albă»; textul întreg al lui Paul Goma este aici: http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_MASACRUL_FANTANA-ALBA.pdf)
Căci, iată, fuseseră grăniceri ucraineni, nu ruşi, sovieticii vinovaţii de masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, din Bucovina de Nord răpită, când câteva mii de români (aproape 4000 sau chiar 6000, după unele surse) au fost ucişi de către sovietici – unii traducând, automat şi forţat, „sovie­ticii“ ca fiind „ruşi“ -, români ucişi pentru că voiau să fugă din Uniunea Sovietică (din Ucraina sovietică) în România.
Mai înainte fusese Masacrul de la Lunca Prutului, din noaptea de 6 spre 7 februa­rie 1941, când au fost împuşcaţi sute de bucovineni de către grănicerii sovietici ucrai­neni, când bucovinenii voiau să fugă în ţara mamă, în România.

* * *

Peste ceea ce a spus Paul Goma (citat mai sus), se poate adăuga că editorul româ­no­­fob Petro Kobevko, redactor-şef al publicaţiei naţionaliste ucra­inene Tchas/Ceas (la care se refe­rea Goma), împreună cu fiica sa Olga Kobevko, sunt colaboratori ai serviciului secret ucra­inean SBU (sau SSU), la care trimit sesizări împotriva acţiunilor culturale ale româ­ni­lor din regiunea Cernăuţi, pe baza cărora românii sunt persecutaţi, percheziţionaţi şi anche­taţi astfel de către SBU. În acest sens se poate vedea articolul „Acţiunea de poliţie politică a securităţii ucrainene împotriva Centrului Cultural Român «Eudoxiu Hurmuzachi» din Cernăuţi…“ pe RGN Press.

Şi la ONU, Ucraina sovietică era egala Uniunii Sovietice
Unii cred că Ucraina sovietică era o simplă provincie în Uniunea Sovietică, ca alte republici sovietice, în care Rusia ar fi fost şefa, dar ea era cel puţin egală cu Rusia sovie­tică, mai ales că de aici, din Ucraina, s-au propulsat majoritatea evreilor revoluţionari comu­nişti, precum Troţki, ca şi mulţi din cei neevrei, care au con­dus „revoluţia socia­listă“ în Rusia, sau lideri ai URSS, precum Brejnev şi Hruşciov (trecând uneori drept ucra­i­neni, deşi erau ruşi).
Se vede aceasta şi din faptul că Ucraina sovietică era reprezentată la Organizaţia Naţiunilor Unite separat de Uniunea Sovietică (cu Rusia comunistă principal motor poli­tic), amândouă, republici surori, aderând la ONU în acelaşi timp, la 24 octombrie 1945.

Rusia e singură acuzatul de serviciu şi atunci când Ucraina ne atacă

Presa română, mai ales cea de soldă occidentală, a luat obiceiul să dea vina ex­clu­siv pe Rusia, chiar dacă şi numai prin jocuri de cuvinte, punând egal între Uniunea Sovie­tică şi Rusia, dar eludând orice vină a Ucrainei privind crima în masă de la Fântâna Albă.
Este şi cazul publicaţiei on-line cu pretenţii de oficios „Defense Romania“ (ce îşi anunţă ca profil „Securitate, Forţă terestră, Forţă navală, Forţă Aeriană, Cyber, Industria de apărare, Intelligence, Istorie“), clona „mili­tară“ a site-ului DCNews al afaceristului din presă Bogdan Chirieac, insider şi recrut al structurilor atlantiste şi filo-israelian (de unde a făcut milioanele de euro în afacerile personale), conţinutul defenseromania.ro fiind con­trolat ca „manager de platformă“ de „analistul politic, jurnalist, expert în intellingence şi profiler american“ H. D. Hartmann (sau Ioan Raus din Sibiu, sub altă identitate), încă un vânător de „antisemiţi naturali“ (cum îi iden­­ti­fică pe liderii AUR, pe care îi acuză şi că „urăsc românii de origine evreiască“) şi propagandist anti-Rusia, maestru mason în MLNR care în anul 2000 îşi chema „fraţii“ să facă „lucrarea templului“ şi să se strângă „în jurul văduvei“ (masoneria) ca să blocheze „ascensiunea extremismului“ (naţionalismului) în România la alegeri (prin blocarea partidului România Mare), un umflat în pene, ţâfnos şi plin de aere, mai degrabă.
Despre masacrul de la Fântâna Albă, Defense Romania (care coincide şi cu nume­le sub care se prezintă în engleză ministerul român al Apărării) a scris un articol pro­pa­gan­distic în 2019, pe care l-a reluat şi în aprilie 2022, intitulat cu numele studiului lui Paul Goma, „Masacrul de la Fântâna Albă“, dar înlăturând datele şi concluziile acestuia şi scriind fals:
„Docu­mentele se află în arhivele fostului KGB și, fără nicio surpriză, Rusia nu oferă accesul la ele… Rușii au premeditat masacrul și au săpat tranșee… Nu se cunoaște numărul exact al celor masacrați la Fântâna Albă întrucât nimeni nu a avut încă acces la documentele secretizate ale NKVD-ului iar Rusia nu recunoaște nici azi masacrul româ­nilor de către trupele sovietice.“
E fals pentru că arhivele nu sunt la ruşi, ci la ucraineni, că tranşeele nu au fost săpa­te de ruşi, ci de sovietici („predominant ucraineni“) şi pentru că Rusia nu neagă masa­crarea românilor la noua graniţă româno-ucraineană în 1941, ci o numeşte o tragedie, in­di­­când ca documentare spre Ucraina.
Titlurile senzaţionaliste şi exagerate cum că Rusia ar nega masacrul de la Fântâna Albă au apărut după ce în 17 aprilie 2017 Ambasada Rusiei ar fi dat „un comunicat“ (era o sim­plă postare FB) ce părea că răspunde la faptul în România ruşii erau de ani buni acuzaţi de masacrul din 1 aprilie 1941.
De ce „ruşii“, dacă mărturiile românilor care au supravieţuit vorbesc despre grăni­ce­rii ucraineni, iar NKVD-ul din Ucraina era condus de localnici cum a fost generalul Pavel Sudoplatov, fiul unui ucrainean cu o rusoaică, căsătorit la rândul lui cu evreica Emma Kaganova, eNKaVeDistă şi ea, dar şi politician, aceasta având puternice conexiuni coetnice în con­du­cerea comunistă a Ucrainei.
In foto o expozitie la Bruxelles care a comemorat 75 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă.

* * *

În 2017, Rusia încolţită şi acuzată de presa română pe acest subiect, s-a apărat trimiţând la ce spun ucra­i­nenii, dar ambasada Rusiei nu a „negat“ tragedia românească de la Fântâna Albă din apri­lie 1941, cum a titrat senza­ţionalist media ostilă ei din România, ci a numit-o tragedie în loc de „masacru“ şi a trimis la un articol ucrainean duşmănos şi ostil românilor. Nu a spus nici că susţine acest studiu, ci că îl „pro­pune spre atenție“. Lipsiţi de sub­tilitate sau înadins, merce­narii de presă şi haterii anti-ruşi, nu au înţeles, voit sau nu, că arătând spre pro­pa­ganda ucraineană anti-româ­nească, Rusia in­dică spre Ucraina (unde sunt arhi­­ve­le ce ascund adevărul), cei mai mulţi în­ţe­legând (doar) că Rusia „neagă“.
Ucraineanul „Nicolai Rubanets, specialist independent ucrainean în istorie locală“ este autorul articolului pe care ni-l arăta ambasada Rusiei. Sau Мykola Rubanets, născut în anul 1970, colonel în rezervă şi membru în consiliul local Hliboca (2016-2020), cum au botezat ucrainenii oraşul românesc bucovinean Adâncata, șef al „Serviciului infor­ma­ți­onal analitic în cadrul Direcției Teritoriale a Serviciului de protecție  judiciară în Regi­unea Cernăuți“ (2018-2020); director general interimar al Arhivelor Sta­tu­lui din Regi­unea Cernăuți (din ianuarie 2021) şi președinte al organizației regionale din Cernăuți a „Uniunii Ofițerilor din Ucraina“.
Un securist ucrainean sadea, adică, care în materialul lui, pretinzând că s-a folosit de arhivele de la Cernăuţi sau de la Kiev, care însă sunt secrete, a minimalizat spre ridicol numărul victimelor româneşti şi a afirmat că operaţiunea trecerii în România a miilor de bucovineni a fost organizată de Siguranţa română, care ar purta răspunderea („Din mate­rialele de arhivă aflăm că această acțiune de masă de a traversa frontiera a fost inițiată de serviciul de informații românesc de atunci“). Nu indică vreo cotă arhivistică sau un docu­ment anume, iar susţinerile lui au fost demontate de profe­so­rul Ștefan Purici de la Uni­ver­sitatea Ștefan cel Mare din Suceava în studiul său „Fântâna Albă 1941 – Între ade­vă­rul istoric şi falsificarea trecu­tu­lui“ (2021), accesibilă pe Net.

* * *

Arhivele istorice asupra tragediei sunt de fapt în Ucraina, care nu vrea desecre­ti­za­rea lor, de aceea şi colonelul ucrainean s-a „inspirat“ mai mult dintr-un pretins „jurnal al unuia dintre organizatorii tranziției, M. Guşul“ (sau Huşul), şi, zice el, „numărul exact al victi­me­lor nu a fost stabilit, unii cercetători indicând însă că aproximativ 50 de persoane au fost ucise atunci, iar multe au fost rănite“, deşi tot colonelul ucrainean admite că au fost „peste două mii de oameni“ în coloana de români care voiau să treacă în România.
Iar presa naţionalistă ucraineană se mai şi mândreşte că Armata Roşie care a făcut rău românilor era compusă preponderent din ucraineni, deşi la acea dată, cum am mai zis, indiferent cine erau soldaţii sovietici de rând, comi­sa­rii politici comunişti care îi îm­pin­geau de la spate erau mai ales evrei.
In foto Genocidul asupra românilor de la Fântâna Albă, comis de trupe khazaro-ucrainene

Ucrainenii împiedică accesul românilor la arhive
Profesorul Purici de la Suceava arată că „singurul care a avut acces larg la arhi­ve­le K.G.B.-ului din Cernăuți, reușind să introducă în circuitul științific o serie întreagă de rapoarte oficiale și documente întocmite de autoritățile bolșevice, a fost jurnalistul ucrai­nean din Kiev, Мykola Rubanets“, adică tocmai acel Rubanets care şi-a propus să deni­gre­­ze cu ură pe români, deci nu avem deci nici o garanţie că spune adevărul, căci românilor le este interzis total orice acces.
Sunt cazuri foarte cunoscute de acces interzis şi chiar de hărţuire a cercetătorilor de către auto­rităţile ucrainene, precum cazul realizatoarei Lucia Hossu Longin, care a încercat să se do­cumenteze la faţa locului, în regiunea Cernăuţi, pentru filmul ei difuzat la TVR în 2014 despre masacrul de la Fântâna Albă, sau precum cazul cercetătorului Vasile Ilica, că­ru­ia, pentru activitatea de demascare a ororilor comise de regimul sovietic, urmașii ucrai­neni de azi ai acelui sistem, securiştii SBU, i-au aplicat interdicția de a mai intra în Bucovina de nord.

Securitatea tip NKVD / KGB cu atribuţii de poliţie politică era ucraineană
Jurnaliştii superficiali sau nedocumentaţi pun egal între Securitatea sovietică ucrai­nea­nă, NKVD (Securitatea sovie­ti­că cu sediul central la Moscova) şi Rusia sovietică, deşi Ucraina sovietică avea propriul ei NKVD, naţional, NKVS-ul (de care nu se mai vorbeşte azi), subordonat mai mult sau mai puţin Moscovei, căci răspundea mai degrabă, legal, în faţa conducerii partidului comunist al Ucrainei sau a statului ucrainean.
Iar tot ce a făcut reprobabil Securitatea ucraineană, adică NKVS-ul şi NKDB-ul (NKVD-ul şi KGB-ul ucrainene), este trecut azi în cârca NKVD-ului de la Moscova.
CEKA ucraineană, serviciu secret şi de poliţie politică şi mini-armată a bolşe­vi­ci­lor ucraineni, fusese în­fi­in­țată la 3 decembrie 1918 (pe modelul celei moscovite, existentă din 1917), la inițiativa comunistului evreu Yakov Sverdlov și la ordinele liderului sovietic Lenin, care deşi era instalat la Moscova îşi avea mentorii în Ucraina. „Comisia de luptă îm­potriva contrarevoluției“ (Ceka) avea 24.500 de soldați în primăvara anului 1919, conduşi de un „Consiliu“, în fruntea căruia era evreul Adolph Joffe. În 1934 a intrat în compo­nen­ţa nou creatului „NKVD al Ucrainei“, NKVS.
Şi azi SBU-ul ucrainean are vreo 27.000 de oameni, fiind cel mai numeros serviciu secret milita­rizat din Europa, din plin implicat în conflictul cu Rusia, chiar şi prin trădări.

* * *

Generalul de Securitate ucraineano-sovietic Pavel Sudoplatov relata în cartea sa „Misiuni speciale – Arhitectura terorii“ că, la un moment dat, pe când se afla în anii ’30 în biroul lui Beria, şeful Secu­ri­tăţii sovietice, la Moscova, a sunat liderul comunist Nikita Hruşciov, „care îi reproşa in­dignat lui Beria că a trimis în misiuni oameni incompetenţi şi trădători care s-au ames­tecat în treburile NKVD-ului ucrainean“. Sudoplatov însuşi era de la „NKVD-ul ucra­i­nean“, iar în anii răz­boiului a devenit şeful de facto al întregului NKVD în privinţa asa­sinatelor (organizate prin Directoratul Departamentelor Speciale ale NKVD, zis pe scurt SMERŞ), el fiind şi cel care l-a asasinat la ordin şi pe celebrul Leon Troţki.
„Mă cheamă Pavel Anatolievici Sudoplatov – scria generalul ucrainean la înce­pu­tul cărţii sale -, dar nu cred că mă cunoaşteţi după acest nume, pentru că timp de cinci­zeci de ani acesta a fost unul dintre secretele cele mai bine păzite din Uniunea Sovietică. Poate mă cunoaşteţi sub alte nume: Centrul, Directorul sau şeful de la SMERŞ (prescurtarea cuvintelor moarte spionilor), nume prin care am fost în mod eronat identificat în Occi­dent. Administraţia pentru misiuni speciale de sub conducerea mea răspundea de sabo­taje, răpiri de persoane, asasinarea duşmanilor noştri de dincolo de graniţele ţării, fiind un departa­ment special în cadrul serviciului sovietic de securitate.“ SMERŞ avea puterea de a pedep­si chiar şi lucrătorii din NKVD / NKVS, fiind şi „Securitatea Securităţii“.
În afară de NKVS-ul UkrSSR, zis „NKVD ucrainean“, în 1941 funcţiona, tot ca un serviciu secret de securitate ucrainean şi NKDB-ul UkrSSR (NKVS), zis şi „KGB-ul ucra­inean“, care se chema oficial „Comisariatul Poporului al Securităţii Statului al Repu­blicii Socia­liste Sovietice Ucrainene“ (NKDB al UkrSSR / NKVS).
NKVS-ul avea în subordine, pe centre districtuale (precum era unul la Cernăuţi, sediul central fiind la Kiev), contraspionajul şi administraţia trupelor de fronti­eră, adică chiar acele trupe de grăniceri care au tras în români la Fântâna Albă.
NKVD-ul apăruse (urmat de fratele ucrainean NKVS) în 1933, printr-o reor­ga­ni­za­re succesivă cu diverse nume, cu începere din 1922, a CEKA. Primul şef al NKVS (NKVD-ul ucrainean) a fost ucraineanul Vsevolod Apollonovych Balytsky (Baliţki), din iulie 1934 până în mai 1937, urmat apoi de adjunc­tul său, evreul Izrail Moiseyevich Leplevsky, care nu a rezistat mult, urmând o serie de şefi minori cu mandat limitat în timp, până când comisarul poporului pentru Afaceri in­ter­ne în Ucraina, celebrul Ivan Serov, devine şi securistul şef în Ucraina („Comisar al Secu­rităţii Statului“), care, fiind vechi cekist, va face o mare carieră în întreaga Uniune Sovietică.
Chiar dacă la Securitatea ucraineană unii şefi erau ucraineni (maloruşi), evrei sau ruşi (ca Serov), „stăpânul Ucrainei în acel moment era Nikita Sergheevici Hruşciov; titu­la­tura oficială a Stăpânului era: Prim-Secretar al Comitetului Central al Partidului Comu­nist din Ucraina“, mai scria generalul NKVS-NKVD Pavel Sudoplatov.
Nu se făceau numiri fără acordul lui, iar el căuta să se menţină la putere prin pri­etenia cu etnicii ucraineni, ca şi cu a celor evrei. Astfel i-a şi succedat la putere lui Stalin în 1953, care a fost se pare ucis de „complotul medicilor evrei“, iar Hruşciov a acceptat şi a acoperit crima.
Hruşciov este cel care a şi insistat pe lângă Stalin, încă de la finele războiului, ca să se trans­fere de la Rusia la Ucraina peninsula Crimeea, pe care Rusia lui Putin a mai recu­pe­rat-o, cu forţa, abia în 2014.
Este un fapt istoric notoriu şi că Hruşciov a urcat în ierarhia sovietică susţinut din umbră de o puternică eminenţă cenuşie a conducerii sovietice, de evreul ucrainean Lazar Kaganovici, care, cât a putut, l-a jucat pe degete şi pe Stalin, iar Hruşciov fusese chiar gu­ver­natorul RSS Ucraineană, din 1938.
Dar aproape toţi liderii sovietici au căutat după Al Doilea Război Mondial spri­ji­nul elitelor comuniste ucrainene parcă mai mult decât pe al ruşilor, pe care îl pretindeau ne­con­diţionat, de aceea i-au şi favorizat pe primii faţă de alte etnii (români, poloni, tătari).

* * *

Putem să ne facem o vagă idee despre cum arăta sistemul de relaţii sovietico-secu­rist ucrainean şi dacă aflăm că viitoarea eminenţă cenuşie a securităţii sovietice, generalul ucrainean Sudoplatov, a fost co­op­tat de la început în securitatea ucraineană (din 1933), de un evreu, şeful său direct, Abram Sluţki, şef adjunct al întregii securităţi ucrainene dar şi şef al Departamentului pentru Străinătate, care i-a cerut lui Sudoplatov să devină şi agent secret cu misiuni în stră­inătate, inclusiv în SUA, ca şi dacă mai aflăm (din cartea lui) că prin soţia sa evreică khazară, Emma Kaganova (kagan în­semnând rege la khazari), gene­ralul Sudoplatov avea lungi discuţii parti­cu­lare despre cum va fi vii­to­rul Ucrainei cu şeful ei, care era nimeni altul decât tot un evreu, Mendel Markovich Khatayevich (Mendel Hataievici), secretarul CC al Partidului Comunist Ucrainean.
Mai vedem, ca perspectivă a realităţilor acelor vremuri, că fiul lui Abram Sluţki din Harkov, şeful evreu din tinereţe în securitatea ucra­i­nea­nă al generalului Pavel Sudopla­tov, mai tânărul Boris Sluțki (Slutsky), era poet sovietic (adică propagandist) dar şi comisar politic în Armata Sovietică, aceşti comisari, care îi instigau şi le insuflau ura faţă de „duş­mani“ soldaţilor sau îi ame­nin­ţau cu moartea dacă nu luptă sau nu execută ordi­ne­le, fiind evrei, aproape fără nicio excepţie.

* * *

Securitatea ucraineană de azi, SBU (de la Slujba Bezpeky Ukrayiny) sau SSU (din abrevierea numelui ei în engleză, Security Service of Ukraine), este urmaşa directă a celei sovietice ucrainene, KDB UkrSSR (Comitetul Secu­ri­tăţii de Stat, „KGB-ul ucrainean“), care în 1941 era numit NKVS (un NKVD ucrainean).
Gene­ralul Nikolai Golushko a asi­gurat în 1991 tranziţia de la Securitatea sovietică la cea nouă, a Ucrainei post-sovietice, funcţionând în continuare ca şef mai multe luni, ca şi când nici o schimbare nu s-a produs, Securitatea ucraineană fiind aceeaşi şi continuând să controleze ţara, inclusiv privind privatizarea economiei.
Din noiembrie 1991 i-a urmat în funcţie Yevhen Marchuk, care era şi el de 31 de ani un înalt şef al serviciul secret sovietic ucrainean, la Kiev, fiind specializat în poliţie poli­tică secretă, iar metodele abuzive ale „noii securităţii“ ucrainene faţă de minorităţi, mai ales faţă de cea română, au rămas aceleaşi.
La începutul anilor 1990, Marchuk fusese unul dintre primii ofițeri de nivel înalt ai KGB-ului ucrainean care apăruseră să susțină ieşirea din comunism prin „Declarația de inde­pendență a Ucrainei“ faţă de Moscova și a fost chiar unul dintre fondatorii noului-vechiului Serviciu de Securitate al Ucrainei (SBU), fiind șeful lui din noiembrie 1991 până în iulie 1994. A ajuns să fie premier din martie 1995 sub preşedintele ucrainean Leonid Kuchma (Kucima), care prin ginerele său evreu, oligarhul Victor Pinchuk (Pinciuc), era în strânsă legătură cu toată mafia evreiască globală, dar şi cu George Soros, care era primit cu onoruri în Ucraina.
Dar cea mai neagră epocă post sovietică a noii securităţi ucrainene a fost când a fost condusă de mafiotul ucrainean Leonid Derkach, şef al SBU / SSU între aprilie 1998 şi februarie 2001, care făcuse parte din aşa zisa „Dnipropetrovsk Mafia“ a conduerii so­vie­tice din epoca Brejnev, familia lui Derkach întreținând şi relații foarte strânse cu oli­gar­­­hii evrei Oleg Deripaska, Mihail Fridman (Alfa Group) şi Petr Aven (Alfa Bank).
Deşi foşti ofiţeri ai NKVD/KGB-ului ucrainean (NKVS), atât Leonid Derkach, cât și fratele său Andrii, au fost foarte apropiați şi fideli şi faţă de oligarhul evreu „ucrainean“ Vadim Rabinovici (un susţinător din umbră al actualului preşedinte V. Zelensky), ca și marelui boss mafiot evreu Semyon Mogilevich sau lui Alexander Angert (lider al „Găştii lui Angert“, mafia evreiasco-ucraineană din Odesa, întinsă până la Londra, unde spală banii în afaceri imobiliare etc.) şi lui Leonid Minin (traficant evreu internaţional de arme), ca și lui Serghei Mihailov (din sin­dicatul crimei „Solntsevskaya Bratva“), care sunt toţi membri ai mafiilor rusă, ucraineană și israeliană.
Aceste contacte ale SBU / SSU cu mafia evreiască şi cu marii oligarhi evrei, ce s-au extins la Londra şi în SUA şi care îl sprijină pe preşedintele Zelensky ca pe unul de al lor, pot explica în mare măsură de ce serviciul secret ucrainean SBU a colaborat tocmai cu serviciile secrete britanice în înscenarea „Masacrului de la Bucha“ de la sfârşitul lui martie 2022, pus apoi propagandistic pe seama ruşilor. Ca şi faptul că ministrul britanic al apărării, Ben Wallace, „a jucat un rol cheie în schimbarea abordării, de la furnizarea de echi­pamente sovietice la furnizarea de artilerie standard NATO“ pentru armata ucrai­nea­nă în anul 2022 (conform Times din 10 iulie 2022).

* * *

Că Ucraina a rămas tot un echivalent al vechii Uniunii Sovietice, mai ales pri­vind România, se vede şi din articolul „Ucraina. Alinieri ideologice toxice la naraţiuni (post-)so­vietice“, din aprilie 2021, al diplomatului Dorin Popescu (care a lucrat la consulatul român de la Cernăuţi, în Ucraina).
Iar actualul preşedinte evreu al Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, ignoră înadins drep­turile şi chiar existenţa românilor în ţara lui, deşi românii cu moldovenii sunt a doua mare minoritate din Ucraina, după ruşi.
Astfel, cu ocazia Zilei Unităţii Ucrainei, 16 februarie 2022, Zelenski îi menţiona doar pe „ucraineni, ruşi, tătari şi maghiari“ ca existând în Ucraina. Pe evrei nu îi menţiona ca să nu se evidenţieze el şi tovarăşii lui coetnici care l-au propulsat şi care preferă penumbra, dar românii sunt discriminaţi sistematic de la orice drepturi, în acelaşi timp în care îi vor ca soldaţi împotriva ruşilor.

Cornel-Dan NICULAE
Sursa: Incorect Politic

Share on Facebook

Tweet

Follow us